Category Archives: la strada

>Mi se pare foarte tare

>Saturday, 2.02, starting at 10:00

Embryo presents
“It all began with Charleston!”

Special 20’s DJ-set with Camil, Vali & Ion, Lucas, Sergiu from SKVJS KREW

Dress code: ‘twenties style

Entrance: 15 RON for the fancy-dressed
20 RON for the lazy (who also happen to lose their free cocktail!)

Via Feeder

>No, I shall not let iu entartein mi!!!

>
Dimineata feerica. Baita, cafeluta, ca la carte… ofof. Drept urmare, pus sosetele roz si plecat catre uzina.

La metrou niste pustani usor dubiosi. In fine… ignore mode. Vine trenu’, ma sui, ma sprijin de perete, pustii exact langa mine, in dreptul usii. OROARE. UNUL DINTRE EI SCOATE UN TELEFON DIN BUZUNAR SI… DAA, DA, DA, DA, stiti ce urmeaza. Toate rudele lui Florin Salam imi violeaza simtul auditiv. Incerc sa ma apar, dau muzica mea la maxim. DEGEABA!! NICI UN EFECT!! Jur ca imi vine sa plang. Si stilul in care tine baiatul acela telefonul… ca pe un trofeu in aer. Si mana tinuta in stil patriotic la piept de celalalt, in timp ce se leagana cu o expresie de durere pe fata…Da, si pe mine ma doare. Dar ma doare de-adevaratelea!!! De ce nu spune nimeni nimic? De ce nu spun nici macar eu nimic? Poate pentru ca mi-e teama de vreo reactie gen scuipat sau mai rau? N-ar trebui, sunt doar niste rahati cu ochi. And still…
Desi ma doare, merg mai departe cu analiza. Sunt 2 baieti si o fata. Cel care tine telefonul e scund, cret si cred ca miroase urat. Spun “cred” pentru ca nu stiu sigur de unde venea izul. Fata bruneta, plinuta, breton, dinti strambi. Scoate din buzunar un gloss pe care il foloseste incercand sa-l “mozoleasca” pe iubitul ei. Adica celalalt individ, mai inalt, cu un cercel scarbos – “diamant” – type, cu “adidasi” galben-perlati.

Bai! Mars! Si nu va mai holbati la sosetele mele!

>Episodul 10 – Monoloagele Taximetristului. Astazi, Nelu Bulgaru

>
Taxi, domnisoara? Taxi? Da, il stiu pe baiatul care are masina asta, vi-l arat imediat, e acolo, dar pot sa va duc eu. Unde? Domnisoara, va spun sincer ca am copii de varsta cu mataluta, vulturii astia nu pleaca fara un milion de aici. Uitati, duceti-va si intrebati-i daca nu ma credeti pe cuvant, si sa veniti dupa aia sa-mi spuneti “nea Nelu, ai avut dreptate!”. Va spui sincer, n-am de ce sa va mint, ca v-am zis ca am copii de-o varsta cu mataluta. Militari? 30 de lei. Bine, 25. Haideti la masina. Aveti bagaje multe? A, n-aveti?

Asta e masina. ( imaginati-va cea mai urata si veche dacia 1300, cu piese gata sa cada, tot tacamul, care a pornit doar in vreo 3-4 minute, dupa insistente).

(Dau sa intru in spate, omul imi deschide iligant usa din fata. Zic – fie – ori la bal, ori la spital. Tot drumul am admirat panoplia de iconite si beculete, in mirosul de benzina care plutea peste tot).

Ete drace… Ce-o avea? N-a mai facut niciodata figuri, va jur ca e pentru prima oara. Da, domnisoara si sa nu imi zica mie Nelu Bulgaru daca am vreun interes sa va mint. Ati vazut cum stau, eu stau timid, pitit, in spate de tot. Fac meserie de 40 de ani. Sunt si eu profesor de masini, am facultate, nu ca toti astia de sta pe aici. Stiu meseria asta cum nu stie nimeni nimic. Sa va povestesc ceva. Acu’ vreo luna iau de la airoport o domnisoara cu un italian. Era prietenul ei. Ea blonda, cu parul asa lung, pana la… spate. Se suie, imi zic ca au o urgenta, sa plec repede. O calc, iesim d-aici si intram pe autostrada si sa vedeti care era povestea. Luasera pe unu’, si exact cand sa fie la colt vad pe aparat 600.000. Si au oprit acolo, in intersectie, si s-au intors. Si isi uitase geanta cu banii in taxi. Si zice – domnule, va rog din suflet, mergeti tare de tot sa il mai prindem, ca sigur e tot acolo. Am 60.000 de euro in geanta aia! Merg, accelerez. In intersectie – prind semaforul rosu – chiar semaforu’ asta era, si uite, masina era aici parcata, taxiu’ de care va zic. Politai in intersectie. Asta, blonda, imi zice: va rog din suflet, treceti pe rosu ca va platesc amenda. Eu i-am zis –domnisoara, fina-meu e sefu la circulatie pe toata tara. Nu s-a gasit politai sa ma amendeze pe mine. Si ma duc – pe cuvant va spun, domnisoara- opresc fix in curu’ la taxiul celalalt. Asta – blonda – se da jos, si nu stiu cum il imbrobodeste pe sofer, ca nu va suparati, mi-a picat un pachet de tigari, ca pot sa ma uit. Asta – da… sigur… v-ati intors pentru un pachet de tigari? Si unde nu scoate asta o geanta de mana, asa, picata intre scaune… O ia, se intoarce in masina si plecam. Cand am ajuns pe Kiseleff, unde mergeau ei – spune – domnule, opriti, uitati, va multumim mult – luati 200 de euro. Eu zic – vai pacatele mele, dar nu imi trebuie mie banii, ca eu am vrut sa va ajut. Lasati, doar 100. Ea nu, insista, ca ati fost om, ca extraordinar cum ati alergat si m-ati ajutat, ca eram terminata fara bani. Si asa cu astia.

Da, domnisoara, si pa mine toti ma suna sa vin sa ii iau, cand vin in tara. Am o frantuzoaica, cand vine aia o plimb prin toata Romania. Prima data, cand am cunoscut-o, venise si ma intreaba daca o duc la munte. Normal ca am dus-o. Undeva pe langa Poiana Tapului imi zice sa oprim intr-o benzinarie. Si isi ia o bere. Zice – bei o bere, sau nu bei alcool? Normal ca am baut o bere! Ce, eram prost, ea sa bea bere si eu suc? Si de atunci, de cand am dus-o la munte, de fiecare data cand vine in tara ma suna si o plimb peste tot. Ultima oara cand a venit si trebuia sa ajunga la Sinaia, eram la nunta lu’ fi-mio? V-am zis ca am 4 baieti? Eu n-am fete, numa’ 4 baieti am, ca asa mi-a dat Dumnezeu. Eu as fi vrut si fete, da’ daca numa baieti mi-a dat… Si ma suna frantuzoaica, ca sa o duc la Sinaia. Eu ii zic – sunt tot motat, imbracat, se insoara fi-miu. Tocmai ce trebuia sa plecam dupa mireasa, la Craiova, ca ea e din Craiova, si ne duceam sa o luam de acolo. Si insista asta, zice – domnu’ Nelu, ma duceti sau nu? Zic – pentru clientii mei fideli, la orice ora. Si l-am trimis pe fi-mi-o cu cumnata-meu – fratele lu nevasta-mea, are un Peugeot 307 – si i-am zis ba, nu te supara pe mine, asta e. Ma duc si ma intorc. Si pana seara la restaurant eram si inapoi…

Da, si va povesteam de baietii mei. Al’ mare – asta de e insurat, are 28. Are si o fetita mica. Mereu vine la mine si zice – “tataie, imi imprumuti mobilul tau? Mereu ma minti ca imi imprumuti mobilul”. Si dupa asta de v-am zis ca e insurat e urmatoru’ de are 26, al treilea are 23 si mai am unu’ de 20. Primu’ si al treilea seamana in neam cu mine, ceilalalti amestecat, cu mine si cu ma-sa.

Am ajuns, vedeti, v-am zis ca va duc cu ochii inchisi. Unde? Pe Timonierului? P-acolo, pa unde iese Vacaroiu? Pai nu v-am zis domnisoara, ca eu ii stiu pe toti? Am stat si eu aici cand se construia pasaju’. Stiu strazile cu ochii inchisi. Atunci aveam 5 baieti, ca am mai avut unu’, da a murit la 5 ani inecat, exact cand construiau astia pasaju’ aici…

Sa traiti domnisoara, la multi ani si multe realizari va doresc, si sanatate la parinti!

>Gata, e ultimul!

>
Cel putin pe anul asta… Sa ne adunam… in primul rand cu mandrie va spun ca am material pentru un nou monolog de taximetrist. Nelu Bulgaru’ – suna bine de-pe-acum, nu? 🙂 hehe… l-am mirosit!! Am condus azi pe cineva la aeroport si cand sa plec – din turma de sacali cu 8 roni pe km, l-am ales pe Nelu. Super harb de Dacie, dar povestea lu’ Nelu a facut pretul aproape dublu pana acasa. Incep sa ma pricep… La anu’ va istorisesc despre dansul, promit.

Ce sa mai spun asa, de incheiere de inventar? Ca aseara a fost o seara bizara. Ca am iesit cu o gasca de prieteni vechi si ca n-am mai putut vorbi cu sinceritate despre mine… Am luat o asemenea distanta incat ar fi fost mult prea complicat sa mai incerc sa povestesc despre mine. Am ajuns in punctul in care am senzatia ca ne cam lipim unii altora etichete pe frunte si ca orice incercare de comunicare care depaseste nivelul bancurilor si amintirilor nu-si mai are sensul…Stateam acolo, intr-un bar din orasul in care m-am nascut, complet pierduta in fauna din jur, si realizam ca nu imi gasesc scaparea nici macar la masa la care ma aflu 🙂 In jur, la mese – domnisoare frezate la milimetru, iesite “la bulivard” in seara de craciun. Figuri cunoscute din liceu, foarte “cum trebuie”, la brat cu o persoana foarte “cum trebuie”. Vizavi, o alta figura cunoscuta, la masa cu niste creaturi bizare din filmul “adi de la valcea vs copilu’ minune”. Uf. Strange, strange. Termopane, termopane… baru-i plin de termopane si ventilatie – ioc. Haine imputite (imi amintesc de liceu – cum dracu’ mi-a suportat maica-mea mirosul de bodega 4 ani?!)… si in jur, cu mine la masa… fostii mei cei mai buni prieteni. Modificati de timp – mai mult sau mai putin. Cu kilograme in plus sau in minus (majoritatea in plus). Si cu griji foarte diferite. Cu preocupari incredibil de diferite. Cu vieti… care nu se mai intersecteaza decat de Craciun si de Paste in cate-o bodega din orasul de provenienta… of.

Revenita in Bucuresti… livrez un borcan de dulceata si unul de zacusca unei parti ceva mai actuale din viata mea. Apoi condus aceeasi parte la aeroport – si uite ca tre’ sa dau nas in nas cu realitatea mea. Sau sa imi dau seama, macar, care dracului este de fapt realitatea mea. Am ajuns acasa cu Nelu Bulgaru’ si povestea celor 4 fii ai sai, fosti 5 -si sa impachetam zic… E cazu’ sa imi vad in sfarsit de ale mele.

La multi ani pe bune acuma si sa ne vedem la anu’. Pe net sau pe bune la un ceai.

Va pupez, Nelu. Asta… eu.

Va las cu Keane. Si cu intelepciunea lor care zice tot 🙂

>Inauguram seria "probleme de rahat". I am so honoured to be here tonight… so I thank everybody who knows me… and most of all I thank God.

>
M-am hotarat sa emigrez. Nu, nu e de vina traficul. Nu este de vina nici maidanezu’. Nici birocratia, nici coruptia, nici mizeria si nici poluarea. Nici macar tiganii nostri cei de toate zilele. Nici jobul, nici preturile, nici chiriile.

Fac fata cu brio (deocamdata) tuturor problemelor care ii fac pe altii sa fuga spre Blue Air cu prima trotineta aparuta in cale. Dar, tan tan tan, DAAAR, m-am hotarat sa emigrez in tara in care locuiesc femeile din reclama DOVE. Stiti despre ce vorbesc. Dolofanele alea incantate de propriul invelis. N-am facut inca investigatii, dar sunt la un pas de adevar. Numa-numa sa aflu, si impachetez totul intr-o secunda. Sunt o fiinta sociala slaba psihic, labila m-as putea numi – aceasta trestie ganditoare – si pe bune, pa cuvantu’ meu de baza ca m-am saturat sa fiu bombardata zilnic cu informatii conform carora “nu corespund”. Fac teste, calcule, oameni buni, sunt in limitele avizate. Nu-s supraponderala, nici n-o sa mor de colesterol deocamdata. Incap lejer pe usa, imi gasesc inca bluze si nu las urme in asfalt daca nu e vreo temperatura din aia de cod rosu. Da, da, stiu, nici nu ati spus vreodata asa ceva. Nu va refereati la MINE. Cum ati putea sa faceti asa ceva? Doar am o aura de zeitate pe care o intretin cu regularitate la un service din cartier si care ma exclude din clubul renegatelor. Plus ca sunt de fata, deci sunt dublu-exclusa din discutie…

Dar, desi am stabilit din start ca nu despre mine este vorba, si ca purtam o discutie principiala, de dragul palavragelii zic sa va dezvolt…

Sunt bombardata zilnic de informatii de genul “cata curu’ are” (despre o gagica de pe strada, super buna sa mor eu), sau “mama, cat erai anu’ trecut, m-am speriat cand am vazut pozele” (despre o amica care anul trecut arata cat se poate de bine; pentru un plus de savoare, discutia avea loc undeva la masa, prinzandu-ma cu un carfof prajit fix intre masele).
Nu, domnule care te uiti deja cu ochii mijiti la monitor – nu vreau SA VA CENZURATI CA SA MA SIMT EU BINE. Da, e adevarat ca sunt stapana universului, dar nu sunt atat de fraiera ca sa va si arat asta. Muhahahahaha!

Revenindu-ne din paranteza. Nu faptul ca dumneavoastra, draguti telespectatori, nu va cenzurati in exprimare lezandu-mi astfel personalitatea de catifea ma deranjeaza. Deloc. Nu stiu cand o sa vina ziua cand o sa pricepeti lucrul asta, eu inca mai sper… Ma deranjeaza simplul fapt ca acest issue exista. Ca sunt expusa lui, si ca ajung sa pic in drame existentiale absolut stupide fara nici un motiv. Ca perceptia publica este din ce in ce mai deformata, si ca prima valoare din clasamentu’ romanasului este cifra de pe cantar. Ca ajung sa-mi sara nervii pe tavan din te-miri-ce ar avea legatura cu acest subiect. Ca, pana la urma, am dezvoltat un mega complex pe tema asta. Sunt dusa cu pluta? O, DA…! Sunt paranoica? CEA MAI. Am dreptate? Absolut.

Ca sa exemplific, am gasit ceva pe un blog. De la o expata. Din coincidenta. Azi. (Not to mention how gorgeous most of the women are. I’m sure that there are homely Romanian women here, but they must keep them chained in the attics or the basements, because, honestly, so far I have never seen any on the streets of Bucharest.) Deci, revenind. Nu vreau sa fiu inchisa in vreun beci de teama ca nu corespund modelului social. Un motiv in plus de emigrare.


In final va rog frumos sa nu sariti pe mine cu chestii mega cliseistice de genul “e important cum te simti tu cu tine”. Eu m-as simti foarte bine cu mine!! Problema e ca nu sunt lasata.

Mentiunea 2: daca vad ceva comments anonime cuprinzand ceva de genul ” mbiiip complexata”, nu o sa le public. Ma oftic usor, plus de asta nu e cazul 😛 Am uitat sa zic ca nu recunosc nimic. In general. De fapt eu la ora asta dorm, sa fim bine intelesi.

Si ca nota de final: doresc sa emigrez dintr-o tara in care absurditatea imi creeaza depresii. Normal ca nu sunt eu nebuna. Sistemul e de vina (wink).

Buhahahaha!!!

Multumesc.

>Ce seara, stimati telespectatori, ce searaaa…

>

A inceput intr-un magazin de haine. In drumul spre iesire am incercat sa imi iau geaca pe mine. Am bagat mana stanga, am observat ca am geanta pe mine, am zis ca nu-i problema, iau geaca pe deasupra, oricum geanta atarna undeva dedesubt… dupa ce am varat manuta stanga, trecem la cea dreapta. Eroare. Nu gasesc maneca. Bajbai, bajbai, cu ochii intr-un pulover de pe umeras… In cele din urma ma uit. Geaca era pe dos. Maneca deja imbracata era pe dos si doar maneca dreapta era in pozitie regulamentara (norocul meu, altfel asa ieseam de acolo…si nici nu cred ca observam pana la baiatu’ cu netu’ la care am platit factura in urmatoarele 10 minute). Si acesta a fost doar inceputul…

Asaaa… ajung acasa, ma schimb, ies in oras. Troleu – 61. Pe undeva pe la Leu – chiar in fata caminelor, aproape de statie, zaresc pe geam masina de alaturi – un Ford de teren. Negru, prafuit. Inauntru, o mana de barbat – mana dreapta – imbracata intr-o maneca a unui costum negru, butona un telefon negru in timp ce stanga controla volanul. Telefonul negru atasat desigur la un handsfree. Bai, si asa m-a luat o senzatie apasatoare si nu stiam ce e… si mi-am dat seama dupa vreo 20 de secunde. Mi-a fost groaza de ideea ca viata mea o sa semene vreodata cu cea a tipului din masina. Nu stiu cati ani avea, nu stiu daca era insurat, nu stiu daca era masina lui si nici macar daca era telefonul sau costumul lui, dar mi-a inspirat… nimic. Fad. Gol. Sunet metalic de obiect mic ce cade pe pamant de undeva de foarte sus.

….
…..

In statie la Universitate, asteptand autobuzul, sa ma intorc acasa. Topai de pe un picior pe altul din doua motive: frig si veselie. Sunt foarte vesela, simt ca sunt plina de energie, cumva am impresia ca viata mea abia incepe. Nu am nici un motiv sa simt asta, doar simt. Vine autobuzul, ajung la rondul de la Universitate – accident de masina. Doua masini facute praf. O femeie intinsa pe iarba, salvare. Ii vad doar cizmele femeii – sunt albe. In autobuz lumea spune ca e moarta. Doua femei comenteaza despre ea, ca a traversat neregulamentar, therefore e vina ei. O fata din spatele meu izbucneste: “Auzi, a traversat neregulamentar! Nu vedeti ca masinile sunt facute praf? Era pe locul mortului! Saraca… tampitelor… m-am saturat de bosoroagele astea… Doamne, saraca, era in masina si probabil a intrat altul in ei… cat de tampite sunt babele astea, n-ar mai termina odata”.

Trecem prin dreptul accidentului din nou, de data asta pe partea cealalta… Toata lumea tace… aud din cand in cand cate o soapta care aduce a “…moarta…”.

M-am cutremurat. S-a terminat pofta de viata. Inainte nu ma afectau asa accidentele… oamenii morti… am vazut un batran lovit de un camion in fata blocului… am vazut o femeie facuta praf pe autostrada… dar asta din seara asta m-a terminat, m-a lovit in plex. Imi venea sa plang. Maniaco-depresiva, cum ar spune un cunoscut.

….

2 statii mai jos, la Cismigiu, inca o scena. Autobuzul se apropie de statie… Un catel vine rapid trop-trop-trop dinspre parc. Aproape nu i se vad labutele de repede ce le schimba, desi nu fuge. Parca marsaluieste… Ajuns in dreptul statiei opreste brusc, in acelasi timp cu autobuzul. Usile se deschid, lume urca, lume coboara, si catelul ala cauta pe cineva inauntru. Am clipit, m-am frecat la ochi, am zis ca am halucinatii. Nu, domnule, nu! Catelul cerceta inauntru, cauta pe cineva. Nu e in autobuzul asta. NEXT!


….

Si acum, in miez de noapte, mai aflu una. O poveste urata. Pe care am mirosit-o oarecum, dar pe care am refuzat pana acum sa o analizez, pentru ca am crezut ca oamenii sunt mai buni decat ii stiu eu, si ca probabil numai eu dau peste tradari ca-n filme si crime pasionale…
*****

Intrebarile cu care am ramas in final sunt:

1) Alb… sau negru?
2) Treaba cu prietenia e un mit? Chiar ne f…m toti cu toti si toti intre noi? A ramas chestia asta cu prietenia doar un mit urban? Prietenii sunt ca sosetele – se rup si dupa aia ii arunci/ ii transformi in carpa de sters praful? Probabil sunt o idealista…
3) Pe cine Dumnezeu cauta catelul ala?!