Category Archives: la strada

intelepciuni pinguinesti, la strada, me and my friends, nostalgii

>Miroase a primavara

>

Stiu ca tot zdrangan la aceeasi chitara veche de cateva zile incoace. Ca au innebunit salcamii, ca e primavara, ca sunt alergica, d-astea…

Da’ trebuie neaparat sa vorbesc despre sentimentul de azi. Este vorba despre un sentiment cum de mult nu am mai intalnit. Imaginati-va cadru idilic: in spatele unor blocuri de pe Grivita. Ma taram alene catre bancomat, ca sa scot bani pentru bilete la pietrele rostogolitoare. Si deodata era acolo. Sentimentul. M-am simtit din senin ca atunci cand eram mica si era primavara si dadea coltul ierbii si misunam cu inca vreo 2 creaturi de varste fragede in cautarea “comorilor” in jurul blocului. Doamne, si adunam toate prostiile. Toate resturile de obiecte: lame de ras (ce era cu fascinatia asta cu lamele de ras?! brrr), lopetele de plastic de la paharele de inghetata, cioburi de sticla cu forma interesanta… Ne adunam la banca din fata blocului, si faceam inventarul. Fiecarui obiect i se atribuia o poveste. Toate resturile erau cu siguranta ramasite ale civilizatiilor de mult apuse, sau luasera parte la vreun episod dramatic gen crima din gelozie sau talharirea cuiva foarte bogat.

Sala “de judecata” era foarte importanta. Banca din fata blocului era genul de banca fara spatar, pe care poti sa o “incaleci”. Nu stiu de ce, dar numai acolo ne adunam cu “inventarul”. Cea din spatele blocului era mult mai mare, cu spatar, si avea alte scopuri: concursuri de cantat, de gimnastica, flori-fete-filme-sau-baieti etc.

Cu cat stau mai mult sa ma gandesc, cu atat imi dau seama de alte lucruri. Cum ar fi , de exemplu, ca “scormonitul dupa comori” avea loc numai in prima parte a zilei, pana in pranz, cand lumina era foarte cruda. Seara ne jucam alte jocuri, mult mai “populare”. In lumina serii, de fapt, toate gunoaiele alea ar fi aratat a … gunoaie.
Singurul lucru pe care mi-e greu sa mi-l amintesc este… ce faceam oare in final cu toate gramezile alea de lucruri?

Si in afara de asta, VINE WEEKENDUL. IEEI.
bad dreams, la strada, me feeling like shit, you

>Au innebunit salcamii, iar eu parca as fi mama lor…

>…am consumat atata energie saptamanile astea, incat n-am mai avut resurse pentru viata mea virtuala. Am oscilat intre crize de nervi si crize de fericire, cel mai mare zambet de inima si cel mai nasol sentiment de singuratate. Si ca sa fie frumos, m-au inundat alergiile de tot felul. Cred ca m-a ajuns astenia de primavara, si ma sperie foarte tare momentele din ce in ce mai dese in care imi ies din minti si fac lucruri…

Si in plus, asa de tare nu mai vreau sa ma ajunga senzatia asta ca sunt mica si ma infund in asfalt… Nu stiu cat de cunoscut va suna asta, dar ma intalnesc cu fenomenul destul de des lately. Merg pe strada, ma uit la telefon din cand in cand (aproximativ 3 minute jumate) de parca astept o minune, si am impresia ca ma pierd cumva intre tot ce e in jur:banci, soare, tineri, catei, babe, bisnitari, injuraturi, seminte, pisici. Imi doresc parca sa ma apuce careva de mana si sa ma traga in sus inainte sa ma aspire porii asfaltului, sa ma duca undeva frumos si sa imi infiga o vata de zahar pe gat ca sa nu ma mai gandesc la ziua de maine, dar chestia asta nu se intampla niciodata. Din fericire, reusesc de fiecare data sa ma tarasc pana acasa si sa imi rezolv problemele dintre mine si eu pe undeva prin balcon, la o tigara.

Si ca un apogeu, nenii astia de pe net imi spun ca si copilu’ meu interior (nu, nu sunt insarcinata – asta ar mai lipsi…) e cam nervos. Iete ce zice la tabel:

Your Inner Child Is Angry

You’re not an angry person.
But when you don’t get your way, watch out.
Like a very manipulative kid, you will get what you want.
Even if it takes a little kicking and screaming.
intelepciuni pinguinesti, la strada, nostalgii, you

>Daca bancile ar spune povesti

>

Nu, nu este vorba de institutiile care ne fura banii in fiecare zi 😀 Este vorba de bancile de lemn, metal sau plastic din parcuri, din fata blocului, sau din gara. Personal prefer bancile de lemn, cred ca ar avea mai multa vocatie pentru scris decat restul, dar… pana la urma sa nu judecam dupa aparente.

Asadar, daca bancile ar spune povesti, va dati voi seama cate carti minunate s-ar publica? Povesti pentru copii, pentru oameni mari, pentru animale de casa si animale salbatice, povesti pentru creioane, pentru castane, pentru frunze, pentru aparatele de inghetata…

Invidiez atat de tare bancile! Azi treceam pe langa o banca pe care un domn de 60 si ceva ii povestea unei doamne de 60 si ceva ca i-a scris fiica lui si ca i-a spus ca acolo sunt -40 de grade. Asta e tot ce am auzit. As fi vrut tare mult sa aud toata povestea. Ma intrebam in timp ce treceam pe langa ei: oare cate povesti a auzit banca aia in timpul zilei?

Cei care poposesc pe banci simt nevoia sa comunice. Asa ca vorbesc – fie cu prietenii, fie singuri (astea tre’ sa fie niste informatii fascinante), fie la telefon – si aici ai numai jumatate din poveste. Cred ca cel mai frumos este sa asculti povesti spuse la telefon, pentru ca ai posibilitatea de a umple cealalta jumatate cu ce vrei tu. Poti presupune orice. Si asa, in loc de o poveste, ai sute de povesti noi.

Apoi ma gandesc la pustii obraznici care lipesc guma de mestecat pe banci. Gest urat, ati putea spune, semn de proasta crestere. Dar eu sunt convinsa ca bancile au de castigat din asta. Cred ca gumele de mestecat incep sa se plictiseasca, si cum nu se pot dezlipi singure de acolo, incep sa povesteasca bancilor tot felul de lucruri interesante.

Cel mai frumos cred ca este noaptea, cand bancile isi spun povesti intre ele. Si stau rabdatoare, isi asteapta fiecare randul (pentru ca bancile sunt intelepte, mult mai intelepte decat oamenii), si insira cea mai interesanta poveste pe care au auzit-o in timpul zilei.

N-am mai stat de mult timp pe o banca. Probabil mi-e frica ca mi-ar putea auzi gandurile.

PS: fotografia este facuta in Praga. Pe banca scria “Private”, desi se afla intr-o piateta publica. Cred ca banca respectiva era foarte inteligenta, si dadea in plus si sfaturi, iar cel ce a descoperit secretul pur si simplu nu vrea sa o imparta cu toata lumea.

divagand, funny shit, interactive, jobbish, la strada, rasu'-plansu'

>Ce de chestii…

>

Ce sa mai… o vitrina cu relicve in plin centru de metropola europeana… Iata dracii mei, peste ce am dat pre cand ma preumblam pe Calea Victoriei… Imi cer scuze pentru calitatea fotografiilor… un telefon am si eu (n.b. : am nevoie de o camera, da? 🙂 ). Nu stiu ce altceva sa mai adaug, imaginile vorbesc de la sine.

P.S.: Fara nici o legatura, tin sa va anunt ca am un pestisor balonat. Un caras auriu, care are o burtica cu vointa proprie, ce-l determina sa stea foarte aproape de suprafata apei. E amuzant, desi pentru el e mai degraba chinuitor. Ma gandeam sa-i dau Activia… Si va intreb pe voi : smochine, sau musli?
Il si aud: pssst… n u m a i s u n t b a l o n a t…

intelepciuni pinguinesti, la strada, nostalgii, you

>Parisul meu

>

Asa arata Parisul meu. Am cautat mult timp locul in care sa pun fotografia asta, si niciodata nu l-am gasit. Acum, dupa ce am vazut “Paris, je t’aime”, l-am gasit in sfarsit – in acest post despre Parisul meu.
L-am vazut pe tipul asta in Tuileries intr-o zi in care cautasem cu disperare Muzeul Publicitatii, care trebuia sa fie undeva intr-o aripa a Louvre-ului. Si acuma – atunci cand l-am vazut- ma plimbam de nebuna prin parc. Ma uitam la el si judecam dupa geanta sprijinita de scaun si dupa imbracaminte ca tocmai a iesit de la serviciu (era undeva la ora 18.00). Si ma uitam cum sta pur si simplu, singur, in parc, cu 6 pack-ul de Leffe langa el, si se simte bine. Ma uitam la el si nu intelegeam de ce o fac, pentru ca nu era ca si cum as fi simtit vreun soi de atractie fata de el, sau ceva asemanator. Doar ca imaginea lui imi spunea ceva, si incercam din rasputeri sa inteleg ce. I-am facut o fotografie, si in momentul ala am inteles. Asa arata Parisul pentru mine. Era in tipul asta ceva boem, ceva din je m’en fiche-ismul caracteristic, cultul pentru parcuri, pana si placerea legata de alcool (desi ce avea el acolo era bere belgiana, si nu vin frantuzesc).
Am stat si m-am gandit mult… poate era doar un turist (desi geanta aia usor jerpelita nu arata a geanta de turist). Poate fusese concediat, si ce imi parea mie a fi relaxare si boemie era de fapt o manifestare a unui om aflat intr-o situatie dificila. Poate o gasise pe nevasta-sa in pat cu altul si pur si simplu a apucat 6 pack-ul din frigider si a plecat gandind ca toate femeile-s curve, si ca nu merita osteneala. Dar in final, am ajuns la o singura concluzie. Indiferent ce avea omul ala in cap, ce nationalitate avea el de fapt, si cum ii fusese ziua, pentru mine – in mintea mea – pe omul asta il cheama Paris.
….
….
Si dupa cum ziceam, am vazut “Paris, je t’aime”. Si mi-a placut. E unul din putinele filme pe care le-am vazut in ultima vreme care m-a facut sa simt ceva.
Thomas Listen. Listen. There are times when life calls out for a change. A transition. Like the seasons. Our spring was wonderful, but summer is over now and we missed out on autumn. And now all of a sudden, it’s cold, so cold that everything is freezing over. Our love fell asleep, and the snow took it by surprise. But if you fall asleep in the snow, you don’t feel death coming. Take care.
funny shit, la strada

>Survival of the biggest

>

…unu’ mare se baga in fata si “se tine” la babele care coboara. E ceva contra naturii…femeile vor sa coboare, dar el vrea atat de tare sa isi ocupe locul, incat nu tine cont de acest detaliu. Cei din spate se imping, cei din fata incearca sa coboare… e un hei-rup incredibil, fara nici o miza.

O parte din cei de jos reusesc cu chiu-cu-vai sa se suie, dar usile nu se pot inchide. Se incearca din nou, si din nou, masa de oameni incearca sa-si restranga volumul, dar totul e in zadar. Cei ramasi “pe margine” imping usile, ca sa sigileze vagonul cu “invingatori”. Cei de sus, “veteranii”, trag de usi, ca sa incapa si “plebea”.

Dupa al 4-lea tramvai ratat, am gasit raspuns la intrebarea aia idioata a taximetristilor care zic “nu merg domnisoara, pe podul grant, aoleu, zilele mele…dar de ce nu luati dumneavoastra 41? Ajungeti imediat…”

Atat de “imediat” am ajuns, incat cladirea alba a firmei la care lucrez mi-a parut un soi de Mecca. Auzeam trompetele si cantecele ingerilor pe masura ce mai parcurgeam inca un metru, si mi-era teama sa nu dispara in ceata ca o fata morgana…

Ce sa mai zic… ‘Neata, ma.

la strada, me and my friends, rasu'-plansu'

>Gandurile unui domn…

>Ma plimb pe strazi aiurea, cum fac de altfel mai mereu. Asta e activitatea mea preferata. Bantui de colo printre colo, trec nepasator printre masini, imi place riscul…Si din cand in cand, de plictiseala, mai arunc cate o privire in jur. Nu ca mi-ar placea sa analizez, dar lipsa de ocupatie ma mai determina sa o fac din cand in cand.
Spuneam deci ca ma mai uit din cand in cand in jur. Vad oameni in masini, vad oameni pe strazi. Nu stiu unde se grabesc, si m-am obisnuit cu ei asa, in continua miscare. Cu putina imaginatie ar putea trece practic peste mine si n-ar observa ca sunt acolo. Poate daca m-ar calca direct pe gura si i-as musca accidental de talpa, poate doar atunci s-ar scutura putin, si eventual mi-ar da un sut, sa ma misc mai incolo, sa ma dau din calea lor.
Uneori, cate unul dintre ei ma observa. Si se uita la mine asa, cu mila, ceva in gen :”uuu, saracu’… n-are unde sa stea…”. Extraordinar! N-am unde sa stau… De parca am nevoie de vreun loc unde “sa stau”. De ce sa “stau”? Ca sa devin ca voi, sclav al unei cutii, legat cu lantul de chirii, ipoteci si alte obligatii… sau poate ar trebui sa seduc o fata draguta care sa ma ia la ea acasa, sa-mi dea mancare calda si s-o lingusesc dand vesel din coada numa’ pentru ca-mi da cativa metri patrati in care sa stau… si pentru ca uneori, cand are timp, se plimba cu mine…
Fir-ar al dracului! !!Iar am dat intr-o balta… eh… cu toate cele 4 labe am aterizat in ea. A dracu’ blana alba, daca ma facea mama ca pe ceilalti 5, sa fi fost si eu macar tarcat…Ne scuturam… si trecem mai departe.

la strada, nostalgii

>Frunza

>
Frunza verde, frunza, galbena, frunza albastra, frunza gri…

Azi a fost pentru prima oara cand am constientizat caderea. Eram intr-o statie de autobuz. Un Opel opreste. Domnul e nervos. Foarte nervos. Domnisoara se justifica. Masina sta pe loc. Eu imi ascult muzica. O frunza cade pe capota masinii. O observ, imi dau seama ca e ceva important. Dar nu stiu inca ce exact. Masina pleaca, si frunza aterizeaza – conform legilor fizicii – la picioarele mele. Ma uit la ea, si imi dau seama ca ceva nu e in regula.Dar eu imi ascult muzica.

Brusc incep sa cada multe frunze din copacul de deasupra mea. Eu stau si ma uit la ele. Eu imi ascult muzica. Frunzele cad, si cad, si cad, si la un moment dat le aud, deasupra muzicii. Le aud desprinderea.Eu imi ascult muzica.