Category Archives: me and my friends

having a hell of a good time, me and my friends, muzica

Wax Tailor – Croitoraşul cel viteaz de la Fratelli

2 Comments

Aseară la Fratelli mare eveniment, mare. Mare şi dubios, din cauza intrării libere. Wax Tailor la Fratelli, cu ,,intrare liberă” pe afiş.
După evenimentele cu biletele falsificate la Guns’n’Roses şi alte întâmplări speciale, mai că te întrebi daca nu e o capcană. Poate vor sa ne prindă şi să ne omoare ca pe şobolani! Cum cine? EI, OAMENII CARE NE URMĂRESC.

Ne-am călcat totuşi pe temeri şi ne-am dus. Pe la un să tot fi fost 11 fără un sfert. Spectacolul era anunţat la 11. Sala pe jumătate goală. S-a umplut ochi până la 12 şi un sfert, atunci când a şi început treaba, după o lungă şi chinuitoare agonie pe ritmurile frenetice ale mirobolanţilor DJ de Bamboo. Asta, mă scuzaţi, Fratelli.

Pe ecran se derulau la foc continuu reclame cu pantere, delfini şi pinguini, întru slava marelui sponsor care a binevoit să plătească pentru concert. Nori de fum greu pluteau în sală. Oamenii de la efecte speciale descoperiseră fumul şi se jucau la el. Anii ’90 în discoteci erau nimic.

În sfârşit la 12 şi un sfert a început.

Ce să zic – foarte tare. Mie-mi plăcu ceva de speriat, deşi am auzit azi şi păreri că ar fi fost pe ici si pe dincolo. Wax Tailor live au fost baiatu’ de la butoane, o flautista, un violoncelist, Charlotte Savary (se putea auzi un pic mai tare) şi un MC negru pe genu’ băiat de băiat but still a bit hipster.

A fost foarte bine. A durat cam puţin, totuşi. Pe final Wax Tailor himself ne-a spus că nu ştie dacă ştim, dar el e francez şi ca cea mai mare ruşine a poporului francez este Sarkozy si ca plănuieşte un asasinat surpriză imediat cum se întoarce în Franţa. Nu, glumesc cu partea cu asasinatul, pe scurt ne ruga să nu-l urâm, ca el e băiat bun şi ne place şi că suntem super şi că îl vor da jos pe Sarkozy şi vor aduce unul nou, mai frumos şi mai deştept.

Cine n-a fost la Wax Tailor a pierdut (părerea mea), frumoasa muzică, buni instrumentiştii, draguţă Charlotte, haios MC, mi-au pus şi Seize the Day slash Que Sera, şi Our Dance, şi Positively Inclined şi tot felul de alte minunăţii şi a fost frumos, am plecat acasă mulţumită. Ar fi mers şi un Ungodly Fruit, dar fie.

A fost şi piesa de la începutul următorului material (un interviu cu the guy himself):

şi ascultaţi neapărat, neapărat asta:

FUNNY TRIVIA: La ieşire tricouri şi CD-uri la ,,50 Leu” şi ,,60 Leu”. 😛

la strada, me and my friends, revolta

25 septembrie

13 Comments

Ce se întâmplă pe 25 septembrie? Well…going once, pe 25 septembrie este ziua unei persoane foarte drage mie, care spre marea mea bucurie a acceptat să mute celebrarea fericitului eveniment în altă zi.

Going twice, pe 25 septembrie este ziua curăţeniei naţionale. Dacă vă uitaţi în bulina verde din dreapta, o să întelegeţi mai multe. Dacă o să daţi şi click pe ea, o să înţelegeţi încă şi mai multe. În prezentarea de mai jos e ideea proiectului.

Let's Do It, Romania! In 10 Slide-uri

View more presentations from OanaBratila.

Pe scurt, oamenii se adună şi se organizează ca să termine odată cu mizeria acumulată în Romania. Mizeria la propriu, că aia la figurat nu prea se poate elimina, cu siguranţă nu într-o singură zi. M-am tot gândit că eu şi proverbiala mea lene nu vor fi probabil prezente decât în spirit la această chestie, însă cumva m-a apucat ruşinea şi m-am mobilizat, mi-am dat seama că pot face şi asta şi nunta de pe 26 de la Piteşti, şi m-am înscris într-o echipă. Mai mult, l-am convins şi pe Vlad să se înscrie cu mine, deşi nu era tocmai entuziast la gândul de a intra până la gat în mizerii. Well.

Ce a urmat a fost să împărtăşesc lumii că o sa fac aceasta chestie, gândindu-mă că oricum ei probabil s-au înscris deja (eu fiind aia leneşă şi adormită). Wrong. Spre marea mea uimire, reacţia majoritara a fost ,,n-am timp”, ,,mai bine stau şi scriu”, ,,nu-mi place”, ,,oricum s-au strâns o grămadă”. Wtf?! Deja s-au strâns o grămadă?! Da, e adevarat, sunt vreo 24.000 de oameni la momentul tastării (şi nu vor fi mult mai mulţi, pentru că mâine se încheie sesiunea de înscriere). În Estonia s-au adunat peste 50.000 în ziua evenimentului. Dintr-un milion şi jumătate de locuitori. Iar şocul meu cel mai mare este că răspunsul indolent şi indiferent nu vine din partea scuipătorilor de seminţe de la scară şi a nesimţiţilor cu manelele din metrou şi tramvai. Nu, el vine din partea prietenilor mei, cei care vor să se care din ţara asta pentru că e de căcat şi e mizerie şi nimeni nu face nimic şi sunt doar vorbe şi hoti. Şi s-au săturat. Şi acuma aştia mai au şi pretenţia să strânga ei după alţii.

Sunt stupefiată.

,, Ar trebui să fie amenzi”. ,,Ar trebui să fie bani de la stat cu care să se facă curaţenie”.

Cam astea sunt alternativele acceptate de prietenii mei. Nu, ei nu vor curăţa după alţii tara în care trăiesc. Mai bine pleacă în altă parte, unde e deja curat şi lumea e civilizată. Din câte citesc, campania are mai multe componente, incluzând îmbunătăţirea sistemului de amenzi şi responsabilizarea populaţiei. Sigur că e greu. Măh, dar noi suntem chiar răi. Şi nu vrem, n-avem chef. Că avem pe cine să dăm vina, asta e cu atat mai bine (politicieni, manele, gropi, cocalari). Şi ăltia foarte răi dintre noi sunt atât de răi pentru că sunt cei mai răi dintre răi. Peste tot sunt şi uscături, însă în alte ţări răii sunt ăia răi dintre ăia buni. La noi, dacă cei ,,buni” sunt de fapt răi, ce dracu’ aşteptări să mai avem? Mai bine ne punem gluga pe ochi şi plecam şi ne facem buni doar cand ajungem acolo şi va trebui să ne ridicam la nivelul ălora ca să ne integrăm.

În fine. Fiecare are dreptul să facă ce doreşte cu propria persoană şi să aibă opinii, precum şi pretenţii şi aşteptări. Sigur, există posibilitatea mare ca nesimţiţii noştri compatrioţi să umple la loc cu PET-uri in no time. Există posibilitatea ca la ziua X din cei 24.000 înscrişi să nu apară niciun sfert.

Băh, dar nu pot să cred că asta e atitudinea oamenilor din jurul meu, ăştia jigniţi de ce se întâmplă în ţara asta.

Anyways, eu voi fi acolo. Cu alergiile şi lenea şi somnul şi toata misăndreala din mine. Într-un morman de gunoi, nu ştiu încă care dintre ele, şi o să încerc să fac ceva. Sper că n-o să ploua. Şi sper că mai există încă oameni care gândesc la fel.

calatorii, having a hell of a good time, me and my friends

Cum se vindecă o frustrare

1 Comment

Am trăit o frustrare. Până acum am tot glumit referitor la acest cuvânt. ,,E o frustrată. E de la frustrări. Mă frustrează”. Din astea. Vă spun sincer, cu mâna pe inimă, că nu e nimic de glumit atunci când vine vorba de o frustrare. Din aia adevărată. Nimic, dar nimic de glumă. Constaţi cu stupoare că te transformi brusc din om în animal şi nu-ţi mai rămâne de făcut decât să urli la lună şi să recunoşti că nu mai ai niciun principiu. Moarte. Să moară capra vecinului. Să facă să dreagă. Să vină lăcustele, să cadă grindina, să otrăvim fântânile şi să ardem pădurile.
Trăieşti, de acum, în haos.
Ce e de făcut?
Rezolvarea e simplă, deşi la momentul respectiv nu îţi prea vine să crezi că există una. Dar se iau 4 femei, o maşina, şi se fuge pe autostradă în direcţia vama veche.
A funcţionat.
Măcar ştiu ce e de făcut la următoarea frustrare de asemenea dimensiuni, deşi sper sincer că nu va mai fi cazul NICIODATA.

calatorii, me and my friends

Sfântu Gheorghe – Infernul din Paradis

9 Comments

M-am întors. Din Deltă. Anul ăsta am zis că o încerc și pe asta. Și nu oricum, ci cu cortul. Dhaaa. Cu cortul. Eu, mama fandosiților, inamicul naturii, regina puturoșilor. Țin să menționez că, în plus, nu mănânc pește. Accidental, poate. În niciun caz nu fac parte din categoria uraaa, mergem în Deltă și mâncăm peșteee.
Așa că am făcut-o. Ne-am achiziționat cort d-ăla de se face singur, ne-am înarmat cu vreo două tone de Autan și Off și am purces. Băi nene, a fost ceva de speriat. Nu, nu traiul la cort. Nici măcar țânțarii. Nici drumul spre plajă și nici duhoarea de pește (da,mă, știu că vouă vă place). Băi nene, a fost CALD. Atât de cald că nu am cuvinte să descriu, nici termen de comparație. Am crezut că îmi pierd mințile de la căldură. Și m-am ofticat. M-am ofticat rău, pentru că altfel ar fi fost foarte bine. Numai că orice gest, masă, drum, activitate, era însoțită de numaipotdecaldmordecaldcaddinpicioarevreausămoracumnuamaernupotsărespir transpirprintoţiporiiopriţipământulvreausăcobor. Infern. In-fern.

Am făcut și tentativa cu mâncatul de pește ÎN DELTĂ. Pentru cine nu știe, există un cor de evanghelizați care zic așa: nu contează că nu îți place, în Deltă îți va plăcea. Cu argumentul: nici eu nu mănânc de obicei, dar acolo…o să vezi ce de-o să mai crănţăni la peşte. M. S-a votat, tot nu îmi place. Am mâncat, a fost comestibil, unul dintre feluri chiar mi-a plăcut oarecum, dar nici vorbă de revelații și adulații ale peștelui. Nu îmi place peștele, deal with it. Îl urăsc pe el şi pe oasele lui şi mai ales mirosul lui oribil prezent în toate preparatele care îl presupun. Aia e.

Bun. Să revenim la lucruri serioase.

Pentru cine n-a fost niciodată la Sfântu Gheorghe, vă zic că e probabil cel mai liniștit loc din lume. Linişte din aia autentică. Din portul minuscul (un soi de debarcader) transportul se face hurducăit către cazare și plajă cu trocariciul (aka un tractor cu două remorci în spate sau un Nissan cu o remorcă în spate) sau cu taxiurile. De menţionat că taxiurile sunt de lemn şi sunt trase de cai sau de măgari. Sunt cunoscute şi sub numele ceva mai popular de CĂRUŢE. Sfântu Gheorghe e o comună măricică, dar totuşi o comună. Nici pic de asfalt pe nicăieri. Un port, un magazin universal, o farmacie, o bancă și o cârciumă cu mese de lemn sub sălcii (recomand, e foarte simpatică). Apoi case înșirate de o parte și alta a drumului, toate cu plăcuțe pe care scrie că oferă cazare, mese tradiționale din pește,  râme negre de vânzare sau plimbări cu barca în Deltă. Casele sunt simple, nu discutăm despre vile cu enshpe etaje. Flori în curte, legume, bolte de vie, alea. La capătul satului se află Campingul Delfinul, unde am viețuit timp de 5 zile întregi. Pentru un camping, locul arată foarte bine. Sunt căsuțe de lemn acoperite cu stuf și locuri de campat. Apoi sunt dușuri cu apă caldă, toalete individuale cu chiuvete, oglindă, prize, toate curate. Există și un duș în aer liber, cu apă rece, la care de altfel am fost abonată vreo 3 zile, în tentative disperate de reglare a temperaturii corporale. Tot în corpul cu toalete și dușuri există și două camere cu chiuvete mari de inox unde se pot spăla haine sau vase. O noapte de cazare cu cortul costă 15 lei, o căsuţă de două persoane – 80 de lei pe seară (parcă).

La capitolul ,,divertisment” există o terasă cu mese lungi de lemn şi băncuţe, făcute din trunchiuri de copaci, acoperită de un tavan foaaaarte înalt şi căptuşit cu stuf, care de altfel creează un efect de răcoare şi vânt nemaiîntâlnit. Era singurul loc în care se putea respira în tot satul (în afară de Green Village – dar despre el mai încolo). Un fel de aer condiţionat în aer liber. Cu WiFi şi prize pentru încărcat diverse. La mesele astea se poate mânca de la bucataria din faţă echipată cu grătar, unde te duci cu bonul de la bar şi apoi urlă nenea: Micii!!! Scrumbia!!!. Adiacent terasei exista bar, magazin (cu aer condiţionat, acest paradis cu chipsuri şi bere) şi încă două terase ,,clasice” cu mese de plastic şi umbreluţe. Mai există un cinematograf în aer liber (aici are loc Anonimul săptămâna viitoare), respectiv cu filme de pe HBO, Procinema, Cinemax, ce se găseşte, cu aceleaşi şiruri de băncuţe de lemn, din trunchiuri de copaci. Tot campingul e foarte îngrijit şi curat, plin de câini maidanezi în formă de câini de rasă. Adică puii câinilor turiştilor ce au trecut pe acolo, am dedus noi. Aşadar, aveam maidanezi în formă de lupi, în forma de terrieri, în formă de boxeri, în formă de pechinezi, în formă de huski şi chiar un mini doberman. Dânşii erau în cale-afară de prietenoşi se ocupau în mare cu looking cute, îngropat în nisip de cald şi cerşit de mâncare pe ici-colo, asta până seara când se puneau pe urmărit căţeaua. Care era în călduri. Astfel, în timp ce stăteai la un film HBO, să zicem, puteai admira trecând în sus sau în jos turme întregi de câini foarte mari sau foarte mici în urmărirea căţelei. Când oboseau, picau oriunde, la întâmplare, existând riscul să calci pe vreunul ca pe o mină antipersonal. Din fericire, câinii erau obişnuiţi să îşi ia accidental şuturi si călcături pe cap şi nu aveau nicio reacţie în afară de proberbiala schelălăială şi fugă.

Pisici nu am văzut.

Noaptea se aprind felinarele pe potecile pietruite dintre căsuţe, se aud greieri, se văd miliarde de stele şi totul se întâmplă sub unda farului de foarte aproape. Când vii la culcare şi mai fumezi o ţigară în buza cortului ai impresia ca e un fel de basm.

Vizavi de camping există Green Village, acest loc de spart în figuri, în sensul că au piscină, aer condiţionat şi alte şmecherii. El e ruda mai bogată a Delfinului. Partea bună la Green Village este că se încadrează în fix aceleaşi repere – stuf, lemn, verdeaţă. Partea proastă e că este foarte scump.

Ca să ajungi la plajă din camping ai de mers,vreo 20 de minute pe jos sau cu trocariciul (care trece cam când are el chef) vreo 5. Odată ajunşi la intrarea pe plajă urmează un drum de aprox. 30 de metri pe care îl iubeşti la prima vedere şi începi să-l urăşti în zilele următoare. De ce? Păi e practic o cărare care taie liziera spre plajă, alcătuită din nisip extrem de fin şi…MULT. Adică picioarele ţi se îngroapă în el când mergi. E foarte mişto prima oară, oribil în următoarele dăţi când deja nisipul nu te mai impresionează cu nimic, e foarte incins şi ai impresia că înoţi cu picioarele într-o materie incandescentă încercând să ajungi la mare. Eu i-am zis ,,drumul robilor”. De fiecare dată când ajungea un trocarici în faţa lui, din remorcile improvizate cobora un val colorat de oameni cu colace şi pălării de paie care înotau apoi vreo 3-4 minute încercând să pună picioarele pe plaja făgăduinţei.

Lucruri bune la plajă? E mare. Imensă. Neamenajată într-un sens bun (există, totuşi nişte băieţi cu un generator în nisip, care vând bere şi alte chestii lichide reci, care se aprovizionează cu un tractor). Nisipul e foarte fin. Apa e foarte puţin sărată (gura de vărsare a Dunării e la vreun km în dreapta) şi este foarte mică până hăt în larg. Te poţi bălăci liniştit. Nu sunt alge. Dacă ai gărgăuni de gen nudism, poţi găsi zone în care nu te deranjează nimeni. Până la Sulina să tot mergi pe plajă.

Lucruri rele? E plina de scoici rupte în bucăţi mari (tocmai pentru că valul de turişti e încă mic şi n-a fărâmiţat scoicile) în care e foarte uşor să te tai dacă nu eşti atent. Apa e foarte tulbure, tocmai pentru că Dunărea e la o aruncătură de băţ. Practic, apa are formă de mare, dar e apă de Dunăre cu un strop de sare. În plus, la intrarea în apă timp de vreo 3 metri exista nişte vietăţi mici mici mici, transparente, ca niste microcrustacee, care îţi aleargă printre degetele de la picioare. Dacă nu ştii că-s acolo, le poţi confunda cu efectul de nisip plus apă. Sunt inofensive, nu fac absolut nimic în afară de o gâdilătură. Dar dacă ştii că sunt acolo, îi urăşti şi nu poţi trece peste ideea ca tre să faci 2-3 paşi rapid ca să scapi de ei la intrare şi la ieşire, e cam nasol.

Seara, când apune soarele, are loc invazia de vampiri. Nimeni nu scapă. Toate miturile sunt adevărate. Sunt acolo, sunt mulţi şi nu pleacă nicăieri. Soluţia? Tone de Autan şi spirale din alea fumigene. Îi pun pe fugă, dar am senzaţia că ne-au cam trosnit şi pe noi. Am inhalat la diverse substanţe insecticide că mai mai s-o prindem pe răposata Manole din urmă. Plus că Autanul te face să transpiri şi mai rău.

Aseară am făcut şi o plimbare cu barca. Domnul Lucian ne-a dus departe, la Sahalin, unde sunt coloniile de pelicani şi lebedele cu pui cenuşii şi cormoranii şi egretele şi brotacii ăia ca în Maria Mirabela. Poate vă arăt poze, de sunteţi cuminţi.

Concluzia e că deocamdată nu am o concluzie. A fost cu siguranţă o misiune extremă din cauza căldurii, dar a fost frumos.

Una peste alta, a fost o experienţă. Mă bucur că sunt acasă, că respir în voie şi nu mai asud ca un salahor, că am aer la noapte, că voi dormi, că nu mai trebuie să-mi dau cu substanţe toxice pe piele ca să pot bea o bere, însă efectul pozitiv este că nu m-am mai gândit nici măcar un minut la job, la Bucureşti, la nimic de nimic. Sunt dispusă să mă întorc cândva, când toţi meteorologii mă vor asigura că nu mai explodează soarele şi când ne vom cumpăra un cort mai măricel (btw, nu vreţi să cumpăraţi un cort haios, verde, de o persoană sau două mai mici – pe el scrie că e de două – de se pune şi se strânge în 2 secunde folosit o singură dată?).

me and my friends

Dragă Lola,

3 Comments

Aici cred că deja sunt două persoane ce se simt vizate.

Așadar ar trebui să reformulez:

Dragă Monica,

Am aflat că ai citit postul Lucianei. Am aflat, de asemenea, că v-aţi întâlnit. Aş dori de asemenea ca tu să afli că nouă ne-ai lipsit. Ne-am pus multe întrebări, aşa cum ai putut deja citi. Unii mai multe decât alţii. Eu am decis s-o las baltă, în mare. În definitiv, dacă tu nu ne vrei, nici noi nu te vrem pe tine. În speţă, dacă tu nu mă vrei, apăi nici eu nu te vreau pe tine.

Dar aş dori să ştii că mi-ar fi plăcut să fii aici. Atunci când am avut o perioadă dubioasă, şi eu şi Luciana. Mi-ar fi plăcut să fii aici, să ne susţii (sau să ne judeci, după caz). Mi-ar fi plăcut să fii cu mine în Vamă atunci când Radu s-a combinat cu o dubioasă şi n-am avut cu cine să fac front comun. Mi-aş fi dorit să fii aici şi atunci când m-am despărţit de fostul tău coleg de clasă, ăla cuminte de tot, care m-a făcut să sufăr fără să aibă vreo vină.

Mi-aş fi dorit să te trec pe lista aia atunci când m-a apucat melancolia şi am înşirat toţi oamenii mişto din viaţa mea.

Ştii de ce? Pentru că tu erai o tipă mişto. Suspectez că încă mai eşti.

A trecut mult timp. Eu m-am mai îngrăşat, apoi am slăbit, apoi iar m-am mai îngrăşat, dar în final sunt ok cu mine. Am crescut, m-am deşteptat. Am cunoscut mulţi oameni frumoşi şi mai puţin frumoşi. Am călătorit. Am avut multe perioade, de multe feluri. Multe episoade din alea ca în filme, pe care pe blog nu cutez să le expun. Sunt prea speciale. Dar ţie mi-ar fi plăcut să ţi le povestesc. Mi-ar fi fost de ajutor să mă semesuiesc cu tine asta toamnă, din Bruxelles, atunci când credeam că lumea e cu susu-n jos. Acum m-am aşezat, cum s-ar spune. Aş zice chiar că e definitiv. Şi mi-ar fi plăcut ca tu să fi ştiut toate astea. De aici, de aproape.

M-am întrebat în multe rânduri ce mai faci. Dacă ţi-e bine cu el. Dacă nu. Ce mai face tatăl tău. Ce mai face pisicul tău. Ce mai face pasiunea ta pentru Cărtărescu. Au fost momente multe în trioul ăla al nostru (sau poate era cvartet, sau poate chiar cvintet, după situaţie) când noi două am fost foarte apropiate. Ştii că aşa a fost.

Vreau să-ţi mai spun doar că de vrei să discutam, de crezi că o uşă e încă deschisă pe acolo pe undeva, eu sunt aici. Sau acolo. În fine, în mod absolut, exist. N-am să încep să-nşir argumente, să povestesc lucruri din trecut. Le ştii. Sper.

Şi atât.

Andrada.

calatorii, having a hell of a good time, me and my friends, teatru

Saga Faust

5 Comments

Am ajuns acasă. Sunt extrem de obosita. A fost un weekend foarte frumos, cu de toate. Şi mă grăbesc să scriu despre el acum, la cald.

Mai întâi povestea. Am aşteptat să se consume cu totul, ca să pot trage concluzii şi linii. Acum, iată.

Luni, 5 iulie. În finalul unui meeting lungim vorba despre teatru şi o colegă ne povesteşte care e treaba cu acest Faust care se joacă la Sibiu, Faustul lui Purcărete. Despre Ofelia Popii, hala industrială, senzaţia copleşitoare and so on. Rezultatul destul de previzibil pentru cine mă cunoaşte cât de cât este că m-am repezit la gugăl, să aflu mai multe şi o jumătate de oră mai târziu încercam deja să fac rezervări. 10 la număr. Pentru mine şi dânsul două, pentru un coleg victimă a aceluiaşi meeting şi o ,,dânsa” încă două şi încă…6. La primele 4 nu mă voi referi în cele ce urmează, pentru că ele au rămas aşa cum a fost stabilit. Celelalte 6 erau însă pentru A şi B, care îi vor transporta şi pe C şi D cu automobilul proprietate personală şi pentru pentru E şi F, care ne-ar fi transportat şi pe noi. (respectiv E).
Până seara – niciun rezultat cu demersurile de rezervare. Telefon fără răspuns, probleme tehnice etc. Mă cheamă în taină o altă colegă (care fusese împreună cu instigatoarea originală la spectacol, în mai) şi îmi dă o adresă personală de mail a cuiva cu care fusesera şi ele în contact la momentul 0. Fremătând de nerabdare, dau mail. Rezerv fără să clipesc cele 10 locuri. Fără plată în avans, nimic, totul pe cuvânt. Superb! Bat din palme de încântare. Acum nu trebuie decât să mai treacă două săptămâni, să plecăm către Sibiu, şi TOTUL VA FI BIHIIINEEE!

Not.

A doua zi de dimineaţă mă caută E. Mă roagă să mai rezerv un loc suplimentar pentru un ,,dâns”, să îi spunem G. Zis şi făcut. Sunt acum, aşadar, 11 locuri rezervate. Toate, evident, pe numele meu.
Vreo două ore mai târziu mă sună A. Din păcate-fericire şi-a dat seama la timp că nu poate merge, există o nuntă care nu se face a fi ratată, pe care nu o luase în calcul. A şi B sunt un cuplu, aşadar doi pică din start. C şi D mă cunosc foarte bine, îşi dau seama că e foarte posibil să aborteze şi ei misiunea, mai ales acum că faza cu transportul cu A şi B a picat, aşa că preferă să renunţe şi ei din vreme, ca să nu mă încurce. Bun. Primii nervi. Abia am suplimentat un loc, nu-mi vine sa joc la alba-neagra să mai dau un mail în aceeaşi zi în care anulez 4. Desigur, locul era pentru E, nu pentru A, B, C sau D. Vinovatul fără vină loveşte din nou şi nu ştiu cum dracu’, dar mă găsesc din nou la mijloc. Să fie oare pentru că îmi asum disponibilitatea altora? Hmm….Think, penguin, Think. Think quick and most of all keep your blood cold. Nu-i vina nimănui, sunt doar 4 bilete anulate cu suficient de mult timp înainte, nimic bizar, sunt defectă, trebuie să mă concentrez la lucrurile importante din viaţă. Mă gândesc să încerc să găsesc înlocuitori, însă îmi alung repede gândul. Nununu. Fără alte complicaţii, penguin Roagă-te să rămâna măcar celelalte 7 locuri aşa cum a fost stabilit şi gata! Voi da un mail câteva zile mai târziu, îmi voi cere scuze frumos şi voi anula 4.

Piaza rea îmi dă târcoale şi totuşi încep să întreb şi alte persoane. H îmi spune că ea şi I merg sigur-sigur. Poate mergem chiar împreuna, cu maşina lor, având în vedere că suntem chiar vecini. Excelent! Rămân două locuri. Îmbătată de aparentul succes, încep să caut alţi înlocuitori.
Joi o sun pe J, să-i urez la mulţi ani. Îi povestesc de piesă şi zice că poate merge cu K, soţul din dotare, el fiind din Sibiu, aşadar au unde lăsa copilul. Vineri, a doua zi, îmi spune că mama lui K e plecată din ţară, dar tot încearcă să găsească o soluţie cu copilul. Însă luni e clar – nu se poate, nu au cu cine lăsa copilul. Luni mă gândesc deja să anulez cele două bilete. Încerc totuşi să mai arunc o întrebare pe facebook, poate poate.

E marţi. Mă duc la doctor. Aproape am uitat de griji, vorba aia, două bilete în plus, două în minus… Pe drumul spre firmă mă sună E, se pare că G (suplimentarul 11) a păţit o nepăţită cu un amic şi o claviculă(?!) şi nu mai poate merge. E s-a sfătuit şi cu amica F şi din motive (para)psihologice nu mai merg nici ele. Încă 3 locuri anulate. Îşi cere scuze. Aia e. E marţi deja, 13 iulie. Am 5 locuri în plus rezervate şi o tuse groaznică. Ştiu, nu-i mare lucru să faci o anulare, dar deja sunt parcă posedată. Un pic mai târziu, în parc, la un brainstorming, mai arunc o întrebare. Mă mănâncă. Aşa, la marele mişto. Great! Colegul L vrea să meargă împreuna cu ,,dânsa”, să îi zicem M. Rămân 3 locuri. Mă întorc în firmă, dau un mail către absolut toată lumea şi anunţ că mai am de măritat 3 locuri la spectacolul ăsta nemaivăzut. Sunt în vervă, trebuie să rezolv odată situaţia asta, şi nu, nu voi anula niciun loc! Pe scurt, se anunţă repejor N şi O, şi P. Su-per! Asta e!!!Dau un mail să confirm rezervările. Mi se confirmă în mai puţin de o oră, toate 11, împreună cu un număr de telefon (al ,,omului de legătură”) la care să sun când ajung în Sibiu.

Primesc încă un mail de la R care vrea pentru ea şi S şi încă unul de la T, care ar vrea un loc. Too late, dar îi ţin de rezerve. Şi bine fac, pentru că nu mai târziu de a doua zi L anunţă cu ochii în pământ că uitase de o nuntă de care i-a amintit M. O caut repede pe R, care acceptă bucuroasă locurile pentru ea şi S. E o colegă pe care n-o cunosc, de la etajul 2. Merg jos, la cafeterie, să ne cunoaştem. Zice că vine sigur, împreună cu S, prietenul ei.

Recapitulare. Merg eu, Vlad, colegul iniţial plus o persoană, vecinii H şi I şi colegii N plus O, P, R şi S.
T rămâne rezervă.

Miercuri seara N află de la O că e posibil să existe un ppm inopinat sâmbătă seara, aşadar e foarte naşpa. Oamenii deja se simt prost că trebuie să contramandeze, ştiind povestea.

Totuşi, se întâmplă.

Joi dimineaţa e oficial, O are ppm, N şi O nu pot merge. Arunc o întrebare la rezerva T, nu poate, a făcut alte planuri.

Sunt zen. Viaţa e frumoasă.

E vineri, mergem la Faust, îmi bag… în ele de bilete. Ies la pranz cu amicul U pe care îl deturnez într-o doară de la planurile de mers la mare. Îl combin rapid cu colega P care şi aşa rămăsese fără transport din cauză N+O. La vita e bella, a rămas un singur loc. Mă sună U, vrea să îl ia şi pe tatăl lui, să-i zicem V.

Şi aşa am ajuns eu la Faustul lui Purcărete cu Vlad, H şi I în maşina lor, R+S cu trenul, colega P + amicul U + tatăl V cu maşina lui U şi colegul iniţial cu ,,dânsa” (plus doi prieteni ,,suplimentari” ai colegului iniţial, cu rezervare separată. Adică în total 13 oameni. Cele 11 rezervări ale mele şi cele două separate.

Sâmbătă, ora 6 jumătate ajungem în Sibiu. Fiecare cu metoda proprie. Ne cazăm (în afară de P, U şi V care se vor întoarce în aceeaşi seara în Bucureşti).
Ameţeală totală, P, U şi V se duc să ia biletele, noi fiind în urmă cu masa. Ajungem şi noi la Hala Balanţa. Apar din umbră şi R şi S plus colegul iniţial cu gaşca, care uitase că a făcut o rezervare separată şi timpul de ridicare a cam expirat. El credea ca şi cele două separate sunt la noi. Nu sunt, noi le-am luat doar pe cele 11. Aşadar doi oameni nu au bilete! Scurt moment de panică. Asta ar fi culmea. După atâtea chinuri să fim în formaţie completă, acum rămân oameni fără bilete. Din fericire se mai găsesc două.
Intrăm.

Spectacolul este exact aşa cum mi-am imaginat. Lucru poate nu foarte bun, ar fi fost mai bine poate să mă las surprinsă şi să nu citesc atâtea lucruri – văd atâtea filmuleţe. Totuşi, nu sunt dezamăgită. Aşteptările îmi sunt recompensate. Ofelia Popii e, într-adevăr, magistrală. Faust nu mă impresionează, dar înţeleg alegerea. Îmi scapă printre degete câteva simboluri, îmi promit că voi citi mai multe despre Faust (am făcut-o deja, primul lucru când am ajuns acasă şi deja înţeleg mult mai bine nişte lucruri). Noaptea Valpurgiei. Oameni zburători, circul ororilor, flăcări. Am rămas în urmă şi nu vedem chiar totul de oamenii din faţă. Totuşi e copleşitor. Ne ţinem de mână şi parcă ne e un pic frică, deşi ştim că e doar teatru.
Se termină. Ieşim, puţin copleşiti, dar şi însetaţi, transpiraţi.

P, U şi V pleacă spre Bucureşti. Primesc sms de la R şi S, care fug să prindă trenul. Îmi mulţumesc.
Mai târziu dau iarăşi, întâmplător, peste colegul iniţial. Fumează o ţigară pe treptele pensiunii. Pare copleşit de experienţă.
Mergem cu paşi mărunţi către centrul Sibiului. Noi doi, plus H şi I. Bem o bere la o terasă, ne luăm cu poveşti. Ne mutăm apoi în piaţa mică, unde ne înfruptăm porceşte, la Union, cu un kebap de pui la platou şi încă nişte bere.
Ora 4 ne prinde încă puţin năuci după spectacol. Mergem pe stradă, pe jos, până la hotelul care nu este tocmai aproape.
Dormim şi plecăm spre Bucureşti. Via Bâlea. Unde mai pierdem vreo 2 -3 ore la un restaurant şi apoi direct pe iarbă. Ne prinde-o ploaie spontană la coadă la Kurtos Kolacs cu nucă.
Drumul până la Bucureşti pare apoi interminabil. Vorbesc la telefon cu tata, care mă avertizează că după Capra drumul e foarte prost. Şi are dreptate. Ne târâm ca nişte melci printre gropi.
Ajungem acasă târziu, după 10 seara. Suntem extenuaţi.

Ce îmi doresc? Mai multe weekenduri ca astea şi un pic mai multă responsabilitate de la oameni, atunci când fac un angajament. Chiar dacă nu sunt bani la mijloc. În speţă, să se gândească binebine înainte să arunce o vorbă. În rest, e greu de găsit un vinovat. Nu există. Eu, poate, că mă împiedic de detalii şi mă agit prea tare pentru lucruri mult prea neimportante gen principii învechite şi respectarea unui cuvânt (respectiv al meu 🙂 ). Fie el şi via e-mail, dat unui om necunoscut.

În rest, e super. Reuşită pe toate fronturile.

Sfaturi? Fiţi mai înţelepţi, lăsaţi-vă surprinşi, nu căutaţi materiale pe internet. Citiţi, în schimb, despre Faustul lui Goethe. Textul este cel original, tradus în limba română, însă simbolismul este la mare rang şi dacă nu ştiţi EXACT despre ce e vorba, e posibil să vă scape nişte lucruri destul de importante. Şi, nu în ultimul rând, asumaţi-vă din start ca e ceva ce fie vă va plăcea la nebunie, fie nu vă va plăcea absolut deloc.

Şi apoi mergeţi la Sibiu, să vedeţi Faust, la Hala Balanţa, pe Calea Guşteriţei, imediat în spatele Gării Mari.

A meritat fiecare kilometru.

me and my friends, povestiri din cocina

Drunken Stories

5 Comments

Help Save Ted the Traveling Bear!
Creative Commons License photo credit: antonkawasaki

Inspirată de Runbaby şi ale ei drunken esemesis, mi-a revenit în minte o poveste despre drunken behavior.

Acum câţiva ani am plecat în vamă cu cineva. Cineva care urma să se întâlnească acolo cu altcineva, întâlnire cu iz romantic, aşadar eu ieşeam din schemă odată cu atingerea tărâmului vamesc. Nicio problema, eu mergeam oricum la apelul unui alt prieten, nu dăm nume, aflat acolo tot în context romantic – cu noua apariţie. Nu-i bai, mi-am zis. Acolo, pe tărâmul tuturor posibilitaţilor, în mod sigur găsesc parteneri de destrăbălare.

Ajuns în vamă, identificat prieten şi apariţie pe nisip – şi de aici începe drama. Duduia insistă să stau cu ei în camera.Şi insistă. Şi insistă. Eu ma ţin tare, realizez ridicolul şi îmi iau camera separată la preţ piperat, în aceeaşi vila, în speranţa că găsesc vreun cunoscut cu care să împart preţul as time goes by.

Wrong.

Aşadar până seara am petrecut pe plajă cu amicul şi apariţia care părea în continuare prietenoasă. Seara – m-am fezandat singurică între cei 4 pereţi foaaarte apropiaţi între ei(camera – deşi foarte scumpă, nu avea decat un pat imens şi era pe genul motel, adica un perete era format din usa glisanta dupa care ieseai direct afara. Toaleta era pe hol. Şi – aşa gata de distracţie am stat eu în cameră aşteptând un semn de la cei doi amorezi.

De aici să zicem că lucrurile au divagat. Duduia era venită (lucru cumva de înţeles) cu scopuri romantice şi era INvizibil deranjată de entitatea agăţătoare (adică, naivă fiind, m-am prins mult mai târziu). După încă 3 ore în care ea şi-a făcut somnul de frumuseţe şi tot, am ieşit pe bulevard. Ca la Eforie, pe faleză.

Odată ajunşi la Expirat m-am crezut salvată. M-am întâlnit acolo cu amicul 2, care s-a oferit să mă salveze. Ura! – mi-am zis. Ne-am aşezat pe nisip şi am început să dezbatem câte-n lună şi în stele. Langă noi, la câţiva metri, cuplul fericit se pupa mai ceva ca într-un videoclip Glenn Medeiros, cu un fundal format din luna şi barbaţi care se pişă în apă.

Deodată, destinul îşi vâră din nou gheara. Nişte indivizi improvizează spontan o bătaie. În apă. Jumătate din ei sunt goi, jumătate îmbrăcaţi (venind de pe uscat). În secunda doi – ce să vezi, amicul 2 era în apă, carând şuturi unui dezbrăcat care se tăvălea prin valurile înspumate. Ca prin vrajă apare şi salvarea, care îl înghite pe amicul 2, la căpătâiul unui avariat.

Totul s-a întâmplat în 5 minute. Şi iată-mă din nou cu amicul 1 şi cu apariţia. Care apariţie cască brusc, se întinde şi spune feciorelnic – ,,mie mi-e somn. Mergem?”. Noooo, nooo, n-aţi înţeles, unde să mergem? This is not Eforie, this is vama veche, let’s go somewhere, let’s do samsing. It’s barely 2 a.m.!!

Apariţia e de neînduplecat. Aşa că trecem pe la un chioşc şi sub privirile scandalizate ale apariţiei achiziţionez o sticlă de vodka şi una de suc de portocale, plus pahar de plastic, în ideea de a-mi prepara nişte şurubelniţe în timp ce caut amici de alcoolizare la telefon.
Bun, ajungem la vilă. Intru în camera, îmi bag caştile de la telefon în urechi (ţin minte că aveam doar 6 melodii şi pauză încărcător) şi îmi torn un păhărel. Şi aici ajungem la povestea în sine. După mii de esemesuri în care mi s-a explicat că nu, nu sunt în vamă, dar tu HEV FAN, şi nişte şurubelniţe buclucaşe, m-am trezit ca în Leaving Las Vegas – adica singură şi beată în vamă, la 10 metri de distracţie.
Şi ce am făcut? M-am dus la baie, am luat hârtia igienică, am scos dermatograful şi m-am pus pe înşirat idei (eram într-o pauză de agenţii şi tocmai fusesem la un interviu care se lăsase cu test – ce urma a fi rezolvat).
Când m-am trezit, în jur erau sute de bucăţele de hârtie igienică pline de urme de dermatograf. Majoritatea erau tâmpenii, două-trei decente printre ele.
M-am închinat.
Cam asta despre manifestările creative la beţie.
Povestea s-a terminat prost. Într-un minut blestemat am decis să rămân până luni, la insistenţele amicului (nu îmi dau seama de unde inconştienţa asta pe el) şi la prefăcătoria apariţiei.
Duminica seara mi-am găsit o cazare mai ieftina, undeva pe şosea, lângă Scoica. Camera şi aşternuturile miroseau groaznic, dar preţul era la jumătate.
Am ieşit din nou la bulivard. Ferit scos sticla de vodka din geantă, apariţia era cu fata şefului, îţi dai seama dacă vede aia cu ce distruşi umblă apariţia. Plecat fata şefului, concert Şuie, apariţia face BOOM. Right there, right then. Criză de gelozie îndreptată către mine, în faţa mea. Că lasă, eu mă duc să dorm, rămâi cu ea ca d-aia ai chemat-o, ca să stai cu ea, ca nu şitiu ce. Eu nu zisesem nimic. Gen – hello, sunt de faţă, ştii, măcar ai şi tu răbdare până în cameră… Mahala frate. Eram cu gura deschisă ca la dentist, nu înţelegeam, fusesem cuminte. N-am vrut cu ei în cameră, am baut singură ca boschetarii, m-am mutat după buget, n-am scos sticla de vodka ca să nu facă fata şefului apoplexie…. wtf is wrong with you?! Eu – mută. El – siderat. Apariţia fuge urlând pe plajă, amicul după ea. Eu o iau uşurel spre cazare. Ajunsă în cameră îmi dau seama ca nu le-am plătit pentru cameră (plătise apariţia şi pentru camera mea). Scot telefonul muribund, sun amicul. Amicul nu răspunde, era în mijlocul scandalului. Ar fi fost pesemne eviscerat dacă ar fi răspuns. Îmi dă sms mai târziu cum că nu ne putem vedea ACUM. Să ne vedem mâine. Zic – vii de dimineaţă să îi iei, da? Nu mai am baterie, trebuie să stabilim. Vii la 8 dimineaţa să ţi-i dau!
El – da, vin.
Dimineaţa, la 10, nu mai aveam baterie. Şi nici scrupule. Amicul – nicăieri. Mi-am făcut băgăjelu, am ieşit pe plajă. Am făcut baie. A fost superb. La ora 14 am intrat bine de tot în banii pe care îi datoram, am mâncat un prânz copios de una singură şi am plecat. La Bucureşti.

Amicul a plătit din buzunarul propriu camera mea apariţiei, care rămânea pe litoral. S-a întors la Bucureşti cu ia-mă nene, cu un camion.

Nu ne-am vorbit o perioada. Ne-am întâlnit doar ca să-i dau eu banii.

Ne-am împăcat dupa ce s-a despărţit de apariţie. Dupa multe alte scandaluri.

divagand, Eu incercand sa par desteapta, intelepciuni pinguinesti, me and my friends, teatru

Empatia e lucru mare

Scria Luciana acum ceva timp despre empatie…

Mărturisesc că în ceea ce priveşte empatia, Luciana mă bate de departe. Fata asta are o capacitate neomenească de a se pune în pielea cuiva, de a-i păsa de te miri cine de te miri unde doar pentru că în momentul ăla, în care nimănui altcuiva nu îi păsa de asta, ea a înţeles respectiva entitate.

Dar mai departe de asta, mă bucur şi eu de o anumită doză de empatie, pe care o consider un dar de undeva de departe. Ăsta e motivul pentru care nu plâng la piese de teatru, însă plâng la aplauze. Nu pot empatiza cu personaje, indiferent cât de reale mi-ar părea, însă empatizez instant cu actorii de pe scena care primesc aplauze. Îmi vine de fiecare dată să plâng în hohote la aplauze, indiferent daca am văzut o comedie sau o dramă. Mă pot pune în locul celor de pe scena, pot simţi ce simt ei. Poate sună exagerat, însă chiar pot simţi asta, şi ăsta e motivul pentru care consider forma de empatie care mi-a fost dată un dar. Pot simţi bucuria aplauzelor primite, pot simţi bucuria unui jucător de fotbal care a muncit toată viaţa şi acum a ajuns să stea în poartă la un campionat mondial, pot simţi bucuria unei florarese care a convins pe cineva să cumpere un buchet de garoafe, simt toate lucrurile astea zi de zi cu tot felul de ocazii inedite.

Poate şi voi aveţi darul ăsta. Poate nu e ceva inedit. Însă mie ăsta mi se pare în continuare una dintre cele mai tari chestii pe care mi le-a dăruit viaţa.