Vorbisem cu B. să ne vedem la cafenea la 13.30. Aveam de discutat lucruri vitale, aşa că am zbughit-o pe poartă în ciuda norilor grei, în mod clar aducători de multe precipitaţii. N-aveam umbrelă, companiile de taxi erau deja specii pe cale de dispariţie, aşa că mi-am făcut curaj. În definitiv, ce se putea întâmpla? Nişte apă…
Făcusem calculul – ţuşti până la metrou la Universitate, max. 7 minute. În max. 15 sunt la Romană şi poate între timp se şi opreşte inevitabila furtună.
Eram abia la rond la Rosetti când a început. Pe primul strop l-am luat direct în ochi, mai să-mi zboare lentila de contact şi să rămân chioară în mijlocul ploii. Totuşi, nu m-am panicat. Picurii erau rari şi speram că pot ajunge la metrou în timp util. Ploaia se înteţea, iar eu mă furişam ca o pisică prea puţin antrenată pe lângă zidurile băncilor de pe rond. M-am şi speriat când a ieşit cineva dintr-o bancă, atât eram de concentrată.
Am traversat şi ultima străduţă şi mă apropiam de Teatrul Foarte Mic când a început în rafale. Am avut o tentativă de înaintare, dar m-am retras rapid, lipindu-mă de un perete. M-am uitat la ceas, era deja 13.20. La naiba, aici rămân. Să nu mai zic că streaşina era aproape imaginară şi deja mă transformam uşor-uşor în murătură.
Şi atunci s-a întâmplat. O femeie tânără îmbrăcată în nişte pantaloni roşii trei sferturi s-a oprit fix în dreptul meu. Avea o umbrelă vişinie şi m-a întrebat direct – Mergi la metrou? Pentru o jumătate de secundă m-am blocat. Nu mă aşteptam la un asemenea ajutor de-a dreptul divin, ca să zic aşa. În a doua jumătate a secundei mi-am revenit şi am sărit sub umbrela – DA!
Femeia a îndreptat umbrela către în faţă, înspre direcţia de unde veneau stropii. Mergeam amândouă ca la atac cu umbrela vişinie. Nu vedeam decât picioarele celor din faţă, care veneau spre noi, dar se dădeau la o parte ca prin magie. Pantalonii mei erau deja fleaşcă – pantaloni subţiri de tot, din bumbac înflorat. Aveam amândouă sandale din acelea cu o singură cureluşă pornind dintre degete şi apoi încă una în mijlocul gleznei, deci era ca şi cum am fi mers desculţe prin ploaie. Prin dreptul salii Amfiteatru de la TNB mi-a strigat (ropotele erau aşa puternice că nu prea ne auzeam) – MAI E MULT? . MAI E CEVA am răcnit la rându-mi. Şi atunci am luat-o de-a dreptul la fugă. Până la genunchi eram ciuciulete, iar umbrela era mai mult o armă de intimidare decât un scut împotriva apei.
Pe treptele de la metrou ne-am despărţit. I-am mulţumit încă o dată.
Jos, în pasaj, mulţime de oameni uzi fleaşcă. Mulţi îşi făceau fotografii, de parcă ar fi fost prima oară când au fost prinşi de ploaie. De fapt poate chiar o fi fost, mai ştii?
La Romană am cumpărat o umbrelă kaki, de 10 lei. Erau la mare căutare, aproape era coadă.
Am ajuns cu un strop de întârzire la cafenea. B. încă nu ajunsese, însă cât am fost la toaletă să mă zvânt, să-mi storc pantalonii şi să-mi tamponez sandalele cu hârtie de şters pe mâini a apărut şi el.
Până la sfârşitul discuţiei pantalonii se uscaseră complet.
Începe ca orice zi cu mersul la birou. Se stă la birou, nu tocmai degeaba, ba chiar din contră.
Pe la 6 jumate plec spre evenimentul de socializare de la Portobello (nu, niciunul din locurile alea minunate din lume, ci alt loc minunat, din București, fix lângă Ateneu). Trec pe lângă mașini de epocă gata lustruite de expoziție. La 7 fug înapoi către birou pentru că absolut căscată cum sunt am uitat să fac ceva.
Mă întorc la Portobello. Lume trendy-cool, Martini, Peroni, Evian, Tricouri de carton suspendate pe strada, DJ, câteva măsuțe standing. Totul pe stradă.
Portobello este, citez, un magazin simplu, discret, cu o poveste și un concept bine definite, unde hainele sunt lucrate manual, în serie limitată.
Materialele folosite sunt toate naturale: bumbac, mătase, lână. Principalul articol vestimentar este tricoul simplu de bumbac, pe care îl poartă oricine, oricând, dar și câteva rochii, fuste, jachete, care pot fi ușor adaptate în funcție de personalitatea fiecăruia, de ocazia în care sunt purtate (de zi, seară, birou, etc) și indiferent de anotimp . După paharul (MARE) de Martini, luarea la cunoștință și câteva priviri în jur am reușit să ne relaxam de tot.
Pe la 9 și ceva am luat-o la picior către centrul vechi. Unde am poposit la O’Hara, irish pub-ul de pe strada Franceză, loc unde se întâmpla asta:
Și am plecat dănțuind irlandezește (Lord of The Dance himself ar fi fost invidios), nu de alta, dar azi e de treabă și nu se cade să ne înecăm în prea multă bere. Mai ales după Martini ăla de la Portobello, mmm…
Şi ce am ascultat printre altele, aseara. Şi uite aşa aflăm că London e irish down deep inside.
Mda. Ziua mea nu e doar pe 8, e și mâine. Că doar e ziua copilului. Sunt un copil mai mărișor, așa, dar tot copil se cheamă că sunt, vă zic eu.
Cu această ocaziune, a zilei mai sus numitului copil, în seara asta se întâmplă ceva cu bicicliști în Herăstrău, dar despre asta povestim maine, post event. Ce pot, însă, să vă spun, este că dacă dați târcoale diseară pe la 6 jumate trecute fix așa, pe la Expo Flora, o să vedeți cum se gândește o marcă cunoscută de înghețată să facă surprize yammy muultor copii.
Și se mai întâmplă ceva, chiar mâine. Și anume, citez:
De Ziua Copilului “Corul Inocenților susține copiii să facă Pași către Viață”. Miercuri, ora 19:00, în PIAȚA TIMPULUI – lângă magazinul COCOR- Corul SOUND va da un scurt concert în cadrul acțiunii de strângere de fonduri pentru copiii bolnavi de cancer de la spitalul Marie Curie. Un proiect inițiat de asociația BENEVA – Pași Către Viață.
Vă așteptăm cu drag.
Bun, deci apel către toți cei care zic să-i chem la următorul concert Sound, că vin că fac că dreg, așa și pe dincolo – uite un mic recital. Un fel de demo, așa. Mâine la 7, între Cocor și Bărăției. De data asta nu mai aveți nicio scuză :D.
Cum cine? Venerabila vârstă de 15 anişori. Ori 2. În caz că aţi uitat, anul trecut pă vremea asta făceam o controversată listă de dorinţe. . Că vreau aia, aia şi aia. Parte din ea s-a realizat, parte nu, deh, ca-n viaţă, nu poţi să le ai pe toate.
Anul ăsta nu mai avem listă. Nu că n-am avea petrecere, au contraire, planurile sunt măreţe. Dar sunt un pic sufocată de alte liste de alte naturi ca să mai am chef să mă mai gândesc şi la asta. Îmi doream un pian, dar tocmai ce am achiziţionat o clapă (de duzină, ce-i drept) şi realizez că nevoile mele de behait partituri alto au fost acoperite. Încă un pian ar fi în plus, chiar dacă calitatea ar fi mult mai ok.
Ce să zic că vreau? Parfumuri? Cărţi? N-am destulă piele pentru încă nişte parfumuri. Am, în schimb, o grămadă de cărţi care stau la coadă gata să fie citite.
Deci da. Nu vreau nimic special. Să fie frumos, să fie un an bun şi să scap cu viaţă din vara asta.
Săptămâna trecută a fost una de tristă amintire pentru mine. Am bolit rău, rău. Adică dacă povesteam că de Paște am bolit, glumeam. Amigdalită, frățică. După 5 zile, când lucrurile păreau a se lumina, s-au întunecat și mai tare. De fapt, practic s-au înroșit, că am dat în conjunctivită. Și dă-i cu kanamicină, dă-i cu de toate. Vineri seară am ieșit din casă pe la 10. Plecam la Bușteni. Cand am ieșit din bloc m-am simțeat ca evadată din pușcărie, după fix o săptămână de stat în pat. Am ajuns apoi la aeroport să ridicăm pe cineva, unde m-a luat o tuse măgărească de am zis că mă îmbolnăvesc la loc. Ochii mi se mai limpeziseră, erau tot unși cu kanamicină, dar bine nu era.
A doua zi am dormit cu flori de liliac la geam până pe la 1 la prânz, moment în care m-am trezit ceva mai bine. Fără tuse, ochii ceva mai ok, amigdalele mai la locul lor. Pe la 3 ni s-a făcut de party. La Cetate în Brașov se anunțase Solid Like Rock, ediția 7, și n-am putut să nu-mi amintesc de ediția din 2008, când am fost cu Dragomir, Cantor și Bârsan, weekend care rămâne de referință. Așa că am zis, damn it, o facem și pe asta. Mi-am umplut geanta cu pastile (dacă făceau ăia un check la poartă sigur nu intram), am dat pe la Flanco Sinaia să luăm bilete cu 28 de lei (la intrare erau 40) și ne-am dus. Cu trenul. Pe la 9 jumate eram la gară în Brașov, apoi cu autobuzul până la Aro, dupa aia țop-țop până în Piața Sfatului. Am mai prins o repriză de meci, am consumat rapid o pizza și o cafea și am purces către marea petrecanie. Pe jos. Pe trepte. Pe jos, repet. Când am ajuns în vârf aveam pulsul de 30 de ori mai mare decât normal, și transpirasem de-mi ieșiseră toate toxinele și conjunctivitele din mine și zburdau liber în vale, către oraș. Am zis – măh, aci ori mor, ori mă fac bine.
Și am intrat.
Pe scurt, am petrecut până la 6 dimineața. Am văzut răsăritul de pe cetate, chestie care e aproape ca în vamă. Am zburdat de la o scenă la alta, când discutând, când țopăind, când trăgând de un Becks Lemon. Niște Șuie, niște Gojira, niște proiecții, niște una-alta. Da’ fromos. La plecare am luat-o d-a dreptu’ pân’ pădure, adică ce mama dracu’. Păsărelele cintezoiau, frunzulițele sclipeau. Ca la optișpe ani, așa. Am mai făcut un stop în parcul de jos, din Brașov, moment în care am constatat cât e de liniște și de dimineață.
Pe la 6 și 20 eram la gară. Ne-am suit într-un microbuz și am mai agonizat puțin, până pe la 7 când era plecarea.
Am intrat în casă la 8. Pe podul peste Prahova, după barieră, după ce trecuserăm de grupul de onorabile în drum spre biserică, vorbeam. ,,Băi, suntem oameni bătrâni și tot la 8 venim acasa”.
Ne-am furișat încet, ne-am trântit în pat și am tras la aghioase până nu mai devreme de 3 jumate. Când m-am trezit. Îmi simțeam corpul obosit, ca după o mare petrecere. Nu mahmureală și alea, că nu aveam de la ce (2-3 Becks lemon d-alea toată noaptea sunt fix = cu zero). Era o oboseală plăcută și nici urmă de conjunctivită sau amigdalită.
Încă mai sper că nu mi se pare și că m-am făcut bine. Solid like rock de bine.
De noaptea muzeelor eu m-am distrat de minune. A început pe la ora 18.00 cu probe tehnice pentru streamingul live al concertului. Streaming care nu prea a mers cum trebuie, dar… deh, din greșeli se învață.
La 19 a început concertul. Cum era de așteptat (din păcate), sala s-a acoperit pe ici-colo, însă în cea mai mare parte cu părinți și prieteni apropiați. Ca într-o reuniune de familie, ca să zic așa.
De ce? Păi… de noaptea muzeelor? De lene? Cam d-asta…
Din cei x de care am tras au venit doi (mulțumesc). Buni și ăia. Mai ales că le-a plăcut foarte tare, sper că vor spune și altora că nu doare, nu pleci cu dureri de cap etc.
Concertul a fost excelent, am avut emoții de acolo, de la balcon, chiar dacă nu eram pe scenă :).
Distracția a continuat la Restaurantul Thalia, unde o masă lungă cât o zi de post și o atmosferă care ar fi putut fi statică s-a transformat în dans pe la bucătărie și al doilea concert live al serii.
A fost tare frumos și o să tot scriu aici, poate o să reușesc să și conving pe cineva că e mai bine să testezi ceva înainte de a spune că nu-ți place. Mai ales când e cu intrare liberă.
În rest… n-am prea avut ce să scriu zilele trecute. Repetiții, o seară în centrul vechi, minunându-mă iar câte valuri de oameni pot trece pe acolo.
Ieri una din viitoarele soacre m-a târât prin toate magazinele posibile, motiv pentru care imediat după am căzut ca un bolovan, fără inspirație sau energie.
Se anunță zile din ce în ce mai pline, dar nu disperați! :)) Vă țin la curent cu ce mai mișcă interesant.
(foto e de la repetiții, înainte de costumare 🙂 ).
Ca un preambul, pentru cine nu știe, am făcut niște muzică în copilărie. Am studiat atât instrument (pian), cât și teorie/auz, istoria muzicii și am cântat și în corul de copii de la Liceul de Muzică din Pitești. Sigur, asta nu era mare realizare, toți copiii de la școala de muzică cântau în corul ăsta. Încă n-am uitat partea teoretică basic (decât parțial), știu încă să recunosc un interval (cu un pic de chin, dar îl recunosc), știu să recunosc o tonalitate după armură, știu cu minora și majora. Am uitat, ce-i drept, noțiunile de armonie (și eram taaare bună la acorduri, păcat). Parcă era ceva cu răsturnări. stare perfectă? Terțe la perfectă, o cvartă la răsturnări…În funcție de ele știai ce fel de acord e și în ce răsturnare? A, și țin minte ceva istorii legate de cvarta mărită, care era considerată interval diabolic (sună un pic ciudat, fiind 3 tonuri) sau ceva, și era interzisă? M? Ceva de genul ăsta? Deși am renunțat de bunăvoie la muzică în clasa a 8-a (și nu-mi pare rău), am rămas mereu cumva legată de ea. Cumva simțându-mă vinovată că am abandonat-o, pe de altă parte simțind că mai mult de un hobby n-are cum să fie, indiferent cât de talentată aș fi sau nu. Și am rămas cu amintirile de mai sus, plus o pianină vieneză destul de bătrână, dar frumoasă, din lemn de cireș, cu placă de bronz și claviatura de fildeș.
Și așa au trecut vreo 15 ani.
Când mi-am anunțat intenția de a căuta un cor, undeva pe la începutul lunii decembrie, lumea (care nu prea mai are legătură cu lumea mea din copilărie) s-a uitat la mine ca soldatu’ la gândac. Adica de ce? Cor?! Ce fel de cor?? Cum adică cor?? De unde și până unde?? Nu, nu știm dacă există și drept să spunem nici nu prea ne interesează. Cine dumnezeu mai e interesat de…un…cor?? Și de unde și până unde să cânți?! Cine, tu?! Exagerez, evident. Au fost și păreri pro, de genul – foarte bine, dacă îți place go for it, foarte frumos etc. Cineva chiar mi-a dat un pont despre existența unui asemenea cor, adică ce căutam eu – un cor de amatori (atenție! asta nu înseamnă că oamenii nu știu să cânte, înseamnă că nu e MESERIA lor să cânte – cam ca la patinajul artistic așa…:D), la Casa de Cultură a Studenților. Mi-am luat răgușeala la pachet și m-am dus la preselecție, care era – rezultatul destinului, să mai zici că nu crezi în destin – chiar în weekendul următor demersului meu. Am mai convins două femei că e cool să cânți la cor și am purces. Era sâmbătă. Când am ajuns acolo, oamenii făceau vocalize. Mie nu-mi era foarte clar care sunt cei din cor și care candidați la postul de corist. Am încercat și eu o vocaliză, dar scârțaiam destul de tare – unu că am un soi de răgușeală cronică, rezultat de nopți pierdute, alergii respiratorii și viroze netratate corespunzător, și doi că avusesem o seară zbuciumată în Control, unde zbierasem vreo 2 ore povestind ceva cuiva. După aia s-a purces la repetiție. Colinde – v-am mai zis că eram în decembrie. Locul unde aterizaserăm era undeva lângă soprane, moment în care mi-am dat seama brusc că veleitățile mele sopranistice din clasa a 8-a s-au dus pi apa sâmbetei. Am înghițit în sec – alto e mai greu – fiind de cele mai multe ori partitură de acompaniament, e mai complicat să înveți din zbor piesele și să te detașezi de linia melodică de la sopran, iar eu n-am mai cântasem de fro 15 ani așa…
…să nu intrăm în detalii. Trupa s-a mutat pentru repetiții în sala de concerte de la etajul doi. Dacă nu știați, la CCS există și așa ceva. Nu-i nimic, ați aflat acum. Boon. Moment în care mi-am dat seama că în afară de noi 3, divele absolute, mai e o singură candidată. Restul făceau deja parte din corul Sound (că așa se numește). Am asistat la toată repetiția, ne-am dat coate, alea alea, și iată că vine momentul adevărului, acest punct de cotitură existențial, și vine vremea să behăim și noi ca să vadă domnul dirijor ce e cu noi. Zice – ați mai cântat, ceva – ăăă nu. Dar – atenție – adaug eu – am făcut niscaiva pian, fro 8 ani cu rotunjeală, în copilărie. A, bun, bun – ce să mai, deja mă liniștisem. Ne ducem spre pian, înconjurați de un pic de juriu așa, și hai să dăm cu lalala. Care zice prima? Hai eu, că se umflase pipota în mine de la faza cu pianul. Lalala, zice același pian – lîlîlî mă aud și eu, pe ton dar ca dintr-un butoi. Eh – mă gândesc – poate doar mie mi se pare așa rău. Pianul urcă un ton – lalala – lîlîlî și eu după el, și tot așa, mai un ton, mai o terță mare, mai una mică, până am ajuns undeva (probabil nu foarte sus, un la diez – si aș zice eu) moment în care n-am mai emis niciun sunet, la mine în gât era liniște. Mboon – zice domnul Popescu – e cam nasol, stă ceva pe voce și nu cred că pleacă, dar hai să vedem ce se întâmplă. Eu – că nu, că aseară am fumat, că nu știu ce (ce-i drept, chiar eram undeva foarte jos pe curba condițiilor fizice de cântat). Bine – zice – probă o lună, la alto, venit la vocalize și mai vedem. Vine rândul Gabrijelămii, asta lalala, lilili, ce să vezi că era de-o mezzosoprana acolo. A dat-o ea un pic pe lângă ton, dar la capitolul calități vocale clar stătea mai bine ca mine. Bon – amândouă probă, una alto, alta sopran 2. Super. Roca a abandonat, n-a mai vrut să dea nicio probă, s-a panicat etc (ca-n 10 negri mititei, care de fapt erau doar 3). A venit rândul candidatei no 4 (pe care n-o cunoșteam) – asta altă belea, era prea de profesie, adică scotea deja sunetele într-un fel, greu de băgat la strung. Acuma nush dacă ca să nu mă simt eu prost, sau dacă chiar era rău, dar îi zice și ei – ok, să vedem poate scăpăm de lololololo ăsta, să fie mai lalalalala, și vedem – matale ești sopran 1.
De luni au început repetițiile. Vocea mea s-a mai dezmorțit (cu greu). Începutul a fost foarte greu, nu cunoșteam pe nimeni acolo (cu Gabi nu prea mă potriveam, când veneam eu, când ea). Oamenii foarte ok, săritori, ajutători, asta însă nu schimba cu nimic faptul că nu făceam parte din grup, în mod evident, și că veneam, mă lipeam de scaun și după aia fugeam acasă la mama să-mi plâng de milă (nu chiar la mama, dar acasă). Apoi venea partea cu cântatul când îmi venea să-mi iau câmpii, să fug în patagonia și să nu mă mai întorc niciodată. Vedeam notele, aveam în cap ce trebuie să cânt, le auzeam și pe fetele din jur, cu toate astea aveam gâtul paralizat. Mi se părea că orice iese din el sună scârțâit, răgușit, oribil, că n-am nicio șansă să iau notele cum trebuie, sindromul rățușca cea urâtă era o glumă față de senzațiile alea. De vreo 2 ori am fost pe punctul de a abandona la modul cel mai serios. Am zis – bre, hai să recunoaștem, nu mai e ce-a fost. Mi-am pârlit corzile vocale, dracu știe, am ceva pe ele. E frumos da nu prea, hai mai bine să stau în banca mea etc. Și de fiecare dată m-a tras ața să mai încerc o dată. Și de fiecare dată când mai încercam o dată ieșea mai bine decât aș fi crezut. Și uite așa, târâș grăpiș am ajuns până în punctul ăsta, când mi se pare că s-ar putea să am o șansă. Am încă un stop pe acolo pe voce, unde se oprește treaba, dar s-a mutat mult mai sus (cred ca pe la un do diez-re), sunt încă puțin răgușită, dar mă tratez (ceaiuri, antihistaminice, batiste, sirop de tuse de la boiron). Pot cânta piesele pe care le-am prins din etapa de descifrare și parcă încep să învăț și din cele vechi. Pot să mai zic doar că îmi place foarte, foarte mult și n-am de gând să mai renunț. Mă pregătesc să-mi fac și rochie verde, și chiar dacă mai durează până pot intra în formula de concert, cred că sunt pe calea cea bună. Lumea se miră în continuare – cum de sunt așa prinsă. Cei care nu știu despre ce e vorba încă se amuză când aud. E foarte greu de înțeles că îmi place să fac asta așa cum unora le place să meargă la sală sau altora să facă bijuterii. E ceva ce lumea nu prea mai face. Și e tare păcat. Eu v-aș sugera – celor care au pierdut contactul cu existența acestui tip de muzică – să veniți la un spectacol al corului Sound. De costat nu vă costă nimic (și când zic nimic, chiar vreau să zic că nimic). Și să vedeți cu ochii voștri și cam ce gen de oameni cântă într-un cor (s-ar putea să aveți niște surprize foarte mari). E unul chiar sâmbătă, la Casa Studentului, la sala de concerte de care v-am zis mai sus. Eu n-o să fiu pe scenă, mai am încă de învățat și așteptat. Dar voi mergeți în sală și ascultați. E un concert frumos, iar corul are un alt dirijor – un italian venit într-un schimb de experiență culturală.Se repetă acerb, am avut repetiții vineri, sâmbătă și ieri, avem și azi, și joi. Mai e o repetiție generală vineri și apoi concertul. Noi mai povestim, despre treaba asta, cu corul. Fotografia îi aparține, așa cum scrie și pe ea, lui Alexandru Damian. Asta așa, ca să n-avem vorbe :D.
14 mai e o dată care, cum să zic… sună bine. Cel puțin mie îmi sună bine. E 14, e mai și e sâmbătă. Cred că chestia asta cere ceva special de făcut.
Eh, iaca că dacă nu știați ce, vă zic eu:
INNOVATIO
SOUND
acelaşi cor, alt dirijor:
Francesco Saverio Messina
Corul SOUND al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti are bucuria de a vă invita la un concert inedit, sâmbătă, 14 mai 2011, ora 19:00. Concertul va avea loc la Casa de Cultură a Studenţilor (str. Plevnei nr.61), în Sala Mare – amfiteatru din incinta instituţiei (etaj II) şi îl va avea ca invitat de onoare pe dirijorul italian Francesco Saverio Messina.
Concertul din 14 mai face parte dintr-un proiect de schimb de experienţă între Corul SOUND din România şi Corul CANTICA NOVA din Milazzo, Italia.
Schimbul cultural între cele două entităţi artistice a presupus realizarea a două concerte – un concert al corului Cantica Nova, în Millazzo – Italia, sub conducerea dirijorului român, Voicu Popescu; al doilea concert, al corului SOUND sub bagheta dirijorului italian, Francesco Saverio Messina, la Bucureşti.
Concertul din Italia, care s-a desfăşurat pe 3 aprilie 2011, a fost precedat de o săptămână de lucru intens cu corul Cantica Nova sub îndrumarea dirijorului corului Sound al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, dl. Voicu Popescu. În săptămâna respectivă, dirijorul român a transmis şi a împărtăşit din caracteristicile interpretative ale corurilor româneşti, din spiritualitatea românească şi tradiţiile românilor. În acelaşi timp, dirijorul român a preluat elemente ale culturii interpretative italiene, a înţeles o parte din spiritul italian, pe care apoi l-a transmis şi corului Sound. Repertoriul pregătit pentru acest concert a fost alcătuit din piese italiene şi internaţionale, la care s-au adăugat: o lucrare a unui compozitor român, o prelucrare folclorică a jocului din Maramureş, cunoscut sub numele de Mociriţă – Cântec şi joc din Maramureş sub aranjamentul lui Dan Mihai Goia. Despre concertul din Italia, aici:
Concertul din România, care va avea loc la data de 14 mai 2011, va fi şi acesta pregătit printr-o săptămână de lucru intens cu Corul SOUND, sub îndrumarea dirijorului Corului CANTICA NOVA, Milazzo, dl. Francesco Saverio Messina. Săptămâna viitoare, dirijorul italian va putea transmite şi împărtăşi din caracteristicile interpretative ale corurilor italiene, din spiritualitatea şi tradiţiile italiene, membrilor corului SOUND. Repertoriul pregătit pentru acest concert va fi alcătuit din piese româneşti şi internaţionale, la care se adaugă trei lucrări din repertoriul italian:
1. Nunta – Constantin ARVINTE
2. Cântec şi joc din Maramureş – ar. Dan Mihai Goia
3. Mă luai – Tudor JARDA
4. Tatăl nostru – Dan VOICULESCU
5. Il bianco e dolce cigno – Jacques ARCADELT
6. Tollite hostias – Camille SAINT-SAENS
7. Missa brevis (Kyrie-Gloria) – Zdenĕk LUKÁŠ
8. Ave Maria – Javier BUSTO
9. Notre Pere – Maurice DURUFLE
10. Benedic, anima mea, Domino – Dominique GESSENEY-RAPPO
11. Prende la vela – ar. Lucho Bermudez
12. The way we were – Marvin HAMLISCH, ar. Chuck Cassey
13. Witness – ar. Jack Halloran
14. To the mothers in Brazil (Salve Regina) – Lars JANSSON, ar. Gunnar Eriksson
15. Ciuri ciuri – folclor sicilian
16. Si maritau Rosa – folclor sicilian
Prin realizarea celor 2 concerte, în Italia şi România, Fundaţia Culturală SOUND şi-a propus un schimb de experienţă care depăşeşte graniţele obişnuitului, schimb care să permită pe de o parte, transmiterea unei părţi a spiritualităţii şi tradiţiilor româneşti într-un spaţiu unde sunt mai puţin cunoscute, să permită publicului spectator din Italia să descopere România dintr-o altă perspectivă, să permită renunţarea la diverse mentalităţi şi idei preconcepute despre o anumită naţiune sau o anumită cultură, şi pe de altă parte, aducerea în faţa publicului român a unui stil componistic şi mai ales interpretativ distinct, în pofida latinităţii ce caracterizează ambele formaţii corale.
Fundaţia Culturală SOUND, al cărei proiect principal este reprezentat de Corul SOUND, speră ca prin aceste activităţi artistice inedite să pună în valoare patrimoniul cultural naţional mobil, să încurajeze dialogul intercultural şi formarea unei reţele a formaţiilor corale, să pună în valoare cultura românească în Italia şi, de ce nu, să crească vizibilitatea şi accesibilitea culturii româneşti în Europa.
ORGANIZATOR:
Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti
FINANŢATOR: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului prin Autoritatea Naţională pentru Sport şi Tineret
PARTENERI:
Fundaţia Culturală SOUND şi Amici della Musica Milazzo
SPONSORI:
Raffineria di Milazzo, Amici della Musica Milazzo
PARTENERI MEDIA:
www.bucurestifm.ro, www.24FUN.ro, www.port.ro
Și dacă vă întrebați – în imagine avem pe Voicu Popescu (dirijorul corului Sound) și Francesco Messina (dirijorul temporar al corului Sound- vă las să ghiciți care e care :D).
Pe adresa redacției mi-a parvenit următorul comunicat de presă:
Miercuri, 27 aprilie 2011, începând cu orele 19.30, Maxim Belciug (chitară) şi Vlaicu Golcea (instrumente electronice) susţin un concert extraordinar la Teatrul Nottara din Bucureşti. Intitulat “ BABEL. Electro-barock pentru gusturi fine”, concertul propune un spectacol-joc, în care muzica elaborată se întâlneşte cu improvizaţia şi sunetul electronic, tradiţia îmbracă straie avangardiste, iar omul se confundă cu maşina pentru a crea un colaj fericit între stiluri aparent total scindate în timp. Muzică veche-nouă. Electro-barock.
“Sună poate serios şi grav când încercăm să-l reprezentăm în cuvinte, dar acest concert nu este deloc aşa” – ne-au mărturisit Maxim Belciug şi Vlaicu Golcea, vorbind despre proiectul lor. “Deşi am putea construi în jurul lui teorii adânci şi fără număr, despre graniţe şi libertăţi, despre creativitate şi rigoare, despre concordie şi dicordie, motivaţia noastră e una mult mai simplă: am vrut pur şi simplu să facem muzică împreună. Şi să ne bucurăm de ea. Cântăm muzică preclasică distilată, trecută prin filtrul electronicii moderne, şi ne place. Unii pot spune că e bizar, că nu se face. Dar de ce tinerii de azi nu ar dansa în discoteci pe muzica lui Domenico Scarlatti? De ce o petrecere de club featuring DJ Johann Sebastian Bach sună nefiresc? Muzica este un lucru minunat şi noi credem că prea adesea, din păcate, forma sa de prezentare o califică – sau nu – pentru anumite categorii de public. De fapt, ce facem noi este un exerciţiu de deschidere spre bucuria muzicii. Ne exersăm plăcerea de a cânta şi invităm şi publicul să guste din bucuria noastră.”
Concertul are loc miercuri, 27 aprilie, începând cu orele 19.30, la sala George Constantin a Teatrului Nottara. Biletele se găsesc la casa de Bilete a Teatrului Nottara, Bd. Magheru 20, tel. 021 317 41 01.
În altă ordine de idei, sună chiar interesant, zic să notați în agende pentru miercuri.
Mi-a venit ideea asta de subiect pe când citeam pe Facebook un status al unei amice, care zicea că i se pare ca H&M-ul ăsta de București e cam nașpa, așa. Eu – hop, am sărit cu observația că mie mi se par toate la fel. Nu că aș fi luat H&M-ul la puricat, și nici că aș avea vreun termen de comparație clar, dar ca aer general mi s-a părut similar cu ce am văzut pe afară. Prețuri mici (sper să tragă și celelalte magazine după el), haine ok. Am mai auzit, de prin alte locuri, că de vină ar fi colecția asta nouă, care nu ar fi nici pe departe așa grozavă ca altele dinaintea ei. Io nu știu, bre, decât că intrai în unul dintre ele și mi-a plăcut aproape tot. Aș fi probat 70% din ce-am văzut. Da’ n-avea baba bani și nici timp, așa că am abandonat pe o altă zi, când oi fi mai bogată și mai dispusă. Și mă gândeam așa – bre, e posibil să n-am standarde. Deci pe mine dacă mă lași prin magazine d-astea și nu-mi zici în ce am intrat, fără prețuri și etichete, mie mi se par toate o apă și-un pământ. Zara, Mango, Bershka, Stradivarius, H&M… Poate-poate să recunosc Promodul, dar nu aș paria pe un blind-test. Deci eu găsesc aproape în orice magazin ceva care să-mi placă și pe care să mi-l imaginez la mine-n șifonier, nu le am cu critica de haine. Dacă am haine H&M cumpărate de pe afară? Păi am o pijama, niște pantaloni, o gentuță neagră, un blush și parcă niște șosete. Am avut și niște balerini, precum și niște ochelari de soare, dar s-au stricat foarte repede (ambele). La fel cum am haine de pe la toți ăștia de i-am enumerat mai devreme. Pe unde am văzut H&M? Păi peste tot,
cel mai mult am intrat în el la Barcelona, apoi la Lisabona și apoi la Munchen pare-mi-se (dar nu-s foarte foarte sigură). De cumpărat cumpăr necugetat, nu pipăi materialele până le simt sufletul, nu mângâi țesătura cu obrazul, nu admir croiala… Eu sunt ca omul primitiv – pun pă mine, mă uit la oglindî și dacă place la femeie se cumpără, atâta, să moară Veta. D-aia și sparg bani aiurea pe tone și tone de haine pe care ajung să nu le port (sindrom oarecum comun femeiesc). Deci, vă e clar, habar n-am, nu mă pricep, sunt varză. Așadar, luminați-mă și pe mine – e adevărat că H&M-ul de la noi e mai nașpa ca celelalte? Că mie nu mi s-a părut…
Vorbisem cu B. să ne vedem la cafenea la 13.30. Aveam de discutat lucruri vitale, aşa că am zbughit-o pe poartă în ciuda norilor grei, în mod clar aducători de multe precipitaţii. N-aveam umbrelă, companiile de taxi erau deja specii pe cale de dispariţie, aşa că mi-am făcut curaj. În definitiv, ce se putea întâmpla? Nişte apă…
