Mă gândesc de ceva vreme cum ar fi să scriu din nou pe verzi și uscate. Mă gâdilă sentimentul. Mă gândesc că poate nu e prea târziu.
Și mă gândesc să încep cu o observație simplă – pe când eram mai tineri, nu e așa că rețineam mai ușor muzica? Că o învățam, o cântam în somn, o trăiam?
Un exemplu:
Băi nene, deci știu fieșce notă din cântecul ăsta. Fiecare inflexiune a lui Axl. Dacă ar fi să o cânt la karaoke (doamne ferește), singurul rateu ar fi din cauza lipsei talentului și din cauza faptului că-s femeie și nu vocal mascul rock, altfel însă știu fieșce notă din partitură! Pune-mă, însă, să bălmăjesc ceva mai nou, că s-a terminat. Femeie, bărbat, rock, non-rock, tot aia e… Praf.
Deci e clar. Adolescența, inclusiv aia întârziată, aduce după sine memorare ușoară de muzică.
Ăsta era unul dintre lucrurile pe care le repetam continuu. Mamaie, te vreau pe tine, pentru că tu ai mâini moi. Era vorba, firește,despre zilele din primii mei ani de viață, ăia în care încă aveam nevoie să mă spele cineva la fund. Mama avea atunci mâine prea aspre pentru gusturile mele. Ea nu avea, de fapt, mâini aspre, ci era doar tânără, cu carnea crudă. Mamaie, în schimb, avea mâini fine. Fine și moi. Și doar pe ea o lăsam să mă mângâie, să mă spele, să mă alinte, mereu cu argumentul ăsta: o vreau pe mamaie, pentru că ea are mâini moi.
Mergeam în seara asta pe drum, cu mașina, în rol de pasager. Vedeam luminile cum curg ușor pe marginea drumului,și mi-am amintit brusc de ea. De femeia pe care am iubit-o enorm fără să-i spun vreodată. De femeia care m-a crescut, care mi-a îndurat toate toanele de pubertate, de adolescență, de femeie tânără care alege greșit. Era, cum s-ar zice, o femeie simplă. Era o fată dintr-o familie cu zece copii, coafeză cu doar câteva clase, dar cu zeci de cărți în bibliotecă. Căsătorită în urma unui aranjament cum se făceau atunci, dar cu un rezultat mai bun decât ar fi sperat altă fată de genul ei pe vremea respectivă, cu un bărbat de ,,familie bună” mândru și rece, cu ochi gri-albaștri (de la care am moștenit multe, poate mai multe decât ar fi dezirabil).Mi-am amintit de bunica mea, singura pe care am cunoscut-o (cealaltă a murit înainte ca eu să ma nasc).
Despre asta încerc să scriu acum. Simt nevoia să vă spun că am avut o bunică cum sigur nimeni nu are sau nu a avut. Că a fost o femeie minunată, care citea în fiecare seară romane de amor mai vechi sau mai noi la lumina unei veoize mici de citit, cu clips, care a învățat singură ce înseamnă viața fără să vadă lumea, fără să știe ce înseamnă ocean sau vârf de munte și a continuat să învețe de una singură lucruri până în ziua în care n-a mai fost.
Și voiam să se știe lumea că viața ei nu a fost una fără sens. Că a lăsat în mine multe. Că îi țin încă minte vocea, vorbele, atingerea, că plâng uneori noaptea după ea, că aș vrea să știe că viața e nu a fost în zadar, că a plantat în mine multe lucruri pe care o să le las altora, dar doar cu voia lor.
Bunica mea a fost o femeie fantastică.
Una din amintirile mele legate de ea înseamnă o umbră îmbrăcată în pătură pe un balcon în Pitești, la 3 noaptea, în timp ce eu coboram dintr-un taxi, venind apoi în cameră și întrebându-mă încet: ai și tu o țigară bună? Alta îmi aduce în minte o femeie bătrână, mai bâtrână decât pare, sprijindu-se de un zid bej cu sclipici comunist de mică, cu o furculiță veche, înnegrită în mână, încăpățânându-se să întoarcă niște cartofi într-o tigaie cu ulei de pe aragaz, doar pentru că nepoata a venit în vizită de la București. Și poate că îi pasă, poate că de aia a venit. Poate că nu, dar dacă…
A treia amintire e cea din biserică, da, din biserica de care eu nu mă simt de fel legată, cu cineva spunându-mi că sunt puternică pentru că nu plâng și că asta e o calitate care mă va ajuta să trec ușor prin viață. De un ritual absurd și de mine agățându-mă de prieteni foarte apropiați, prea apropiați ca să-mi dea suferința de gol. Ha!
Și-acum stau eu, femeia care se trage din bărbatul cu ochi gri-albaștri și reci și femeia blândă care citea romane de dragoste la lumina veiozei cu clips, si vă povestesc vouă, oamenilor care stați să citiți asemenea cuvinte, că dragostea contează și durează și se simte și poate fi declarată chiar și celor care s-au dus.
Și de aia nu stiu cum să încep postul ăsta. Așa că am trântit playlistul făcut special pentru party de ziua mea. Party care a fost cu temă, anii 70 au venit călare peste noi. A fost frumos. A doua zi m-am trezit înapoi în 2011, înconjurată de cadouri și flori. (am primit un kindle, v-am zis? puteți să vă puneți pe recomandat cărți din nou, I’m very back in business ca să vorbesc incorect, așa cum îmi place :P)
Se-apropie data când îmi voi schimba numele. Pentru că da, o să îl schimb, m-am hotărât. Poate-ar fi momentul să mă panichez, totuși mă țin tare. Nu vreau. Nu-mi vine să mă panichez, dar și anume deloc.
Azi noapte am închis împreună cu o mână de oameni două baruri. Era miercuri. La 4 dimineața mă prelingeam spre casă obosită, euforizată și fericită. Că …nu știu ce. Că am reușit să mă opresc din sughițat și măcar nu mai par cetățeanul turmentat. Că încă se mai poate. Că am o viață care mă tratează bine. Că mă așteaptă cineva acasă care nu-mi va pune întrebări și nu mă va chinui încercând să mă facă să fiu altfel, chiar dacă vin câteodată acasă la 4 sau chiar mai târziu, ca o dezaxată și nu ca o nevastă.
De fapt cred că aici încercam să ajung în haosul ăsta de gânduri fără cap și coadă. Voiam să spun că n-am emoții. Nu m-am panicat. Și deși spuneam că n-o să mă mărit niciodată o voi face. Și într-un fel mă voi ține de promisiune, pentru că n-o să fiu niciodata o nevastă.
Acestea fiind spuse, nu știu ce să mai adaug. Hai noroc!
Nu ne-am mai văzut de multişor la ochi, nu? (bine, nici n-aţi vrea să mă vedeţi efectiv la ochişori, aflaţi în curând de ce).
Vedeţi, poate, că Verzi şi uscate a beneficiat de câteva upgrades. Avem acum şi pagina de Facebook (repede-repejor, daţi cu like-ul, nu de alta, dar curând mut parte din activitate acolo şi tare rău vă va părea că nu sunteţi la curent).
Ca să ne revenim şi să intrăm în discuţii, poate aţi observat că circulă de curând un reportaj cu tema regrete. Foarte interesant, foarte frumos făcut. M-a emoţionat aproape până la lacrimi, dar am o drăguţă de conjunctivită, aşa că m-am abţinut.
Chestie care m-a dus cu gândul hăt, departe, la proiectul Povestind Bucureştiul. Parte din labirint era cea în care erai îndrumat spre Grădina Icoanei. Acolo suna de zor un telefon public, pentru tine. Dacă nu te prindeai, te îndruma un trecător – vedeţi că sună telefonul. Cred că e pentru dumneavoastră. Intrai în cabină, răspundeai, şi dădeai de o fată cu voce trista care te întreba ce regrete ai. Ţin minte atunci că am răspuns tare şi răspicat că nu am regrete. Că nu e sănătos să ai şi că fac în aşa fel încât să nu am. Nu glumeam şi nici nu exageram. La momentul respectiv nu aveam niciun regret. Eram înca mult mai tânără (deşi n-a trecut aşa mult timp).
N-am să bat în retragere. Îmi asum în continuare alegerile greşite şi fac în aşa fel încât să înţeleg că deşi greşite pe moment, ele au dus la realitatea de azi, la lucruri poate bune. Am ales să neglijez facultatea în anul 4. Am făcut rău, asta e sigur. M-am căpătuit cu mai multe restanţe decât puteam duce, iar una dintre ele a dus, inevitabil, la amânarea examenului de licenţă. Sigur, pe moment a fost o dramă. Pauza impusă, însă, pauză pe care probabil din frică n-aş fi luat-o niciodată, mi-a permis să-mi reevaluez opţiunile. A trebuit să mă descurc, a trebuit să fac ceva. Şi, nu ştiu cum, porţile s-au deschis exact unde trebuia. Mult timp după am fost întrebată ce pilă am avut la Propaganda, pe cine am cunoscut acolo, dacă m-au angajat iniţial ca secretară. Răspunsurile sunt – niciuna, pe nimeni, nu. A fost doar …noroc. Sau rezultatul unor alegeri în lanţ. Unele dintre ele greşite. Şi totuşi…
Închei aici marea mea teorie legată de regrete şi trec la acel DAR. Că doar am zis acolo, sus, că acum sunt mai bătrână şi e posibil să am alte regrete. Da, am. Am regretul că n-am avut mai multă grijă de spatele meu foarte stramb şi acum am dureri şi trăiesc cu realitatea că mai pot lupta doar cu simptomele, spatele nu se mai îndreaptă. (da, tanti Chici – cum se scrie asta de fapt? – a avut dreptate, ok). Am regretul că n-am avut mai multă grijă de vocea mea şi acum mă chinuiesc să o repar. Am regretul că nu reuşesc să stau mai mult de vorbă cu părinţii mei. Şi aici se termină lista. Încerc să accept faptul că primele două sunt fapte consumate şi încerc să remediez ce mai e de remediat. Primul e aproape o cauză pierdută. Ce pot face e să încerc să nu mai agravez situaţia, să mă (re)apuc de gimnastică medicală şi să mă ţin (btw, ştiţi vreun loc ok de genul ăsta? ). La al doilea încă se poate (zic eu) lucra. Aud progresele cu propriile urechi, chiar dacă e foarte greu. Al treilea regret este ceva complet reparabil. Cu toate astea, pentru mine e cel mai greu de reparat dintre toate cele 3. Îmi lipseşte, poate, maturitatea (trist la vârsta asta, ştiu). Sunt prea tracasată de restul lucrurilor din jur ca să fac asta… Nu ştiu.
Totuşi, zic că spusul lor pe nume este un lucru bun. Sper să vorbim peste încă puţină vreme şi să vă povestesc ce bine se simte spatele meu de când cu gimnastica, cum a fost pe scenă la ultimul concert Sound şi ce mai fac ai mei.
Apropo, maică-mea spune că să n-ai regrete înseamnă să te complaci, să fii prea îngăduitor cu sine, să baţi pasul pe loc într-o baltă de mediocritate. Cât despre mine, eu cred în continuare ce am crezut atunci când am răspuns la telefonul public din Grădina Icoanei – că regretele nu aduc nimic bun. Ba din contră, că tocmai ele te ţin din drum, te întristează şi te fac să observi mai greu următorul pas.
Ca un preambul, pentru cine nu știe, am făcut niște muzică în copilărie. Am studiat atât instrument (pian), cât și teorie/auz, istoria muzicii și am cântat și în corul de copii de la Liceul de Muzică din Pitești. Sigur, asta nu era mare realizare, toți copiii de la școala de muzică cântau în corul ăsta. Încă n-am uitat partea teoretică basic (decât parțial), știu încă să recunosc un interval (cu un pic de chin, dar îl recunosc), știu să recunosc o tonalitate după armură, știu cu minora și majora. Am uitat, ce-i drept, noțiunile de armonie (și eram taaare bună la acorduri, păcat). Parcă era ceva cu răsturnări. stare perfectă? Terțe la perfectă, o cvartă la răsturnări…În funcție de ele știai ce fel de acord e și în ce răsturnare? A, și țin minte ceva istorii legate de cvarta mărită, care era considerată interval diabolic (sună un pic ciudat, fiind 3 tonuri) sau ceva, și era interzisă? M? Ceva de genul ăsta? Deși am renunțat de bunăvoie la muzică în clasa a 8-a (și nu-mi pare rău), am rămas mereu cumva legată de ea. Cumva simțându-mă vinovată că am abandonat-o, pe de altă parte simțind că mai mult de un hobby n-are cum să fie, indiferent cât de talentată aș fi sau nu. Și am rămas cu amintirile de mai sus, plus o pianină vieneză destul de bătrână, dar frumoasă, din lemn de cireș, cu placă de bronz și claviatura de fildeș.
Și așa au trecut vreo 15 ani.
Când mi-am anunțat intenția de a căuta un cor, undeva pe la începutul lunii decembrie, lumea (care nu prea mai are legătură cu lumea mea din copilărie) s-a uitat la mine ca soldatu’ la gândac. Adica de ce? Cor?! Ce fel de cor?? Cum adică cor?? De unde și până unde?? Nu, nu știm dacă există și drept să spunem nici nu prea ne interesează. Cine dumnezeu mai e interesat de…un…cor?? Și de unde și până unde să cânți?! Cine, tu?! Exagerez, evident. Au fost și păreri pro, de genul – foarte bine, dacă îți place go for it, foarte frumos etc. Cineva chiar mi-a dat un pont despre existența unui asemenea cor, adică ce căutam eu – un cor de amatori (atenție! asta nu înseamnă că oamenii nu știu să cânte, înseamnă că nu e MESERIA lor să cânte – cam ca la patinajul artistic așa…:D), la Casa de Cultură a Studenților. Mi-am luat răgușeala la pachet și m-am dus la preselecție, care era – rezultatul destinului, să mai zici că nu crezi în destin – chiar în weekendul următor demersului meu. Am mai convins două femei că e cool să cânți la cor și am purces. Era sâmbătă. Când am ajuns acolo, oamenii făceau vocalize. Mie nu-mi era foarte clar care sunt cei din cor și care candidați la postul de corist. Am încercat și eu o vocaliză, dar scârțaiam destul de tare – unu că am un soi de răgușeală cronică, rezultat de nopți pierdute, alergii respiratorii și viroze netratate corespunzător, și doi că avusesem o seară zbuciumată în Control, unde zbierasem vreo 2 ore povestind ceva cuiva. După aia s-a purces la repetiție. Colinde – v-am mai zis că eram în decembrie. Locul unde aterizaserăm era undeva lângă soprane, moment în care mi-am dat seama brusc că veleitățile mele sopranistice din clasa a 8-a s-au dus pi apa sâmbetei. Am înghițit în sec – alto e mai greu – fiind de cele mai multe ori partitură de acompaniament, e mai complicat să înveți din zbor piesele și să te detașezi de linia melodică de la sopran, iar eu n-am mai cântasem de fro 15 ani așa…
…să nu intrăm în detalii. Trupa s-a mutat pentru repetiții în sala de concerte de la etajul doi. Dacă nu știați, la CCS există și așa ceva. Nu-i nimic, ați aflat acum. Boon. Moment în care mi-am dat seama că în afară de noi 3, divele absolute, mai e o singură candidată. Restul făceau deja parte din corul Sound (că așa se numește). Am asistat la toată repetiția, ne-am dat coate, alea alea, și iată că vine momentul adevărului, acest punct de cotitură existențial, și vine vremea să behăim și noi ca să vadă domnul dirijor ce e cu noi. Zice – ați mai cântat, ceva – ăăă nu. Dar – atenție – adaug eu – am făcut niscaiva pian, fro 8 ani cu rotunjeală, în copilărie. A, bun, bun – ce să mai, deja mă liniștisem. Ne ducem spre pian, înconjurați de un pic de juriu așa, și hai să dăm cu lalala. Care zice prima? Hai eu, că se umflase pipota în mine de la faza cu pianul. Lalala, zice același pian – lîlîlî mă aud și eu, pe ton dar ca dintr-un butoi. Eh – mă gândesc – poate doar mie mi se pare așa rău. Pianul urcă un ton – lalala – lîlîlî și eu după el, și tot așa, mai un ton, mai o terță mare, mai una mică, până am ajuns undeva (probabil nu foarte sus, un la diez – si aș zice eu) moment în care n-am mai emis niciun sunet, la mine în gât era liniște. Mboon – zice domnul Popescu – e cam nasol, stă ceva pe voce și nu cred că pleacă, dar hai să vedem ce se întâmplă. Eu – că nu, că aseară am fumat, că nu știu ce (ce-i drept, chiar eram undeva foarte jos pe curba condițiilor fizice de cântat). Bine – zice – probă o lună, la alto, venit la vocalize și mai vedem. Vine rândul Gabrijelămii, asta lalala, lilili, ce să vezi că era de-o mezzosoprana acolo. A dat-o ea un pic pe lângă ton, dar la capitolul calități vocale clar stătea mai bine ca mine. Bon – amândouă probă, una alto, alta sopran 2. Super. Roca a abandonat, n-a mai vrut să dea nicio probă, s-a panicat etc (ca-n 10 negri mititei, care de fapt erau doar 3). A venit rândul candidatei no 4 (pe care n-o cunoșteam) – asta altă belea, era prea de profesie, adică scotea deja sunetele într-un fel, greu de băgat la strung. Acuma nush dacă ca să nu mă simt eu prost, sau dacă chiar era rău, dar îi zice și ei – ok, să vedem poate scăpăm de lololololo ăsta, să fie mai lalalalala, și vedem – matale ești sopran 1.
De luni au început repetițiile. Vocea mea s-a mai dezmorțit (cu greu). Începutul a fost foarte greu, nu cunoșteam pe nimeni acolo (cu Gabi nu prea mă potriveam, când veneam eu, când ea). Oamenii foarte ok, săritori, ajutători, asta însă nu schimba cu nimic faptul că nu făceam parte din grup, în mod evident, și că veneam, mă lipeam de scaun și după aia fugeam acasă la mama să-mi plâng de milă (nu chiar la mama, dar acasă). Apoi venea partea cu cântatul când îmi venea să-mi iau câmpii, să fug în patagonia și să nu mă mai întorc niciodată. Vedeam notele, aveam în cap ce trebuie să cânt, le auzeam și pe fetele din jur, cu toate astea aveam gâtul paralizat. Mi se părea că orice iese din el sună scârțâit, răgușit, oribil, că n-am nicio șansă să iau notele cum trebuie, sindromul rățușca cea urâtă era o glumă față de senzațiile alea. De vreo 2 ori am fost pe punctul de a abandona la modul cel mai serios. Am zis – bre, hai să recunoaștem, nu mai e ce-a fost. Mi-am pârlit corzile vocale, dracu știe, am ceva pe ele. E frumos da nu prea, hai mai bine să stau în banca mea etc. Și de fiecare dată m-a tras ața să mai încerc o dată. Și de fiecare dată când mai încercam o dată ieșea mai bine decât aș fi crezut. Și uite așa, târâș grăpiș am ajuns până în punctul ăsta, când mi se pare că s-ar putea să am o șansă. Am încă un stop pe acolo pe voce, unde se oprește treaba, dar s-a mutat mult mai sus (cred ca pe la un do diez-re), sunt încă puțin răgușită, dar mă tratez (ceaiuri, antihistaminice, batiste, sirop de tuse de la boiron). Pot cânta piesele pe care le-am prins din etapa de descifrare și parcă încep să învăț și din cele vechi. Pot să mai zic doar că îmi place foarte, foarte mult și n-am de gând să mai renunț. Mă pregătesc să-mi fac și rochie verde, și chiar dacă mai durează până pot intra în formula de concert, cred că sunt pe calea cea bună. Lumea se miră în continuare – cum de sunt așa prinsă. Cei care nu știu despre ce e vorba încă se amuză când aud. E foarte greu de înțeles că îmi place să fac asta așa cum unora le place să meargă la sală sau altora să facă bijuterii. E ceva ce lumea nu prea mai face. Și e tare păcat. Eu v-aș sugera – celor care au pierdut contactul cu existența acestui tip de muzică – să veniți la un spectacol al corului Sound. De costat nu vă costă nimic (și când zic nimic, chiar vreau să zic că nimic). Și să vedeți cu ochii voștri și cam ce gen de oameni cântă într-un cor (s-ar putea să aveți niște surprize foarte mari). E unul chiar sâmbătă, la Casa Studentului, la sala de concerte de care v-am zis mai sus. Eu n-o să fiu pe scenă, mai am încă de învățat și așteptat. Dar voi mergeți în sală și ascultați. E un concert frumos, iar corul are un alt dirijor – un italian venit într-un schimb de experiență culturală.Se repetă acerb, am avut repetiții vineri, sâmbătă și ieri, avem și azi, și joi. Mai e o repetiție generală vineri și apoi concertul. Noi mai povestim, despre treaba asta, cu corul. Fotografia îi aparține, așa cum scrie și pe ea, lui Alexandru Damian. Asta așa, ca să n-avem vorbe :D.
Acum aproape un an eram la Bruxelles. Eram acasa la Crina, un loc care n-ar fi putut fi mai bine de atat pentru momentul respectiv. Ma trezeam dimineata, cu o pisica lenesa la picioare, toata casa era la munca, iar eu imi faceam o cafea la presa frantuzeasca si ma plimbam alene prin livingul inalt. Nu, nu eram in culmea fericirii, asa cum ar putea parea la prima citire, ci intr-o stare jalnica, pe care incercam prin toate mijloacele din dotare a mi-o pondera. Ma aflam in mijlocul unui dezastru sentimental international, departe de casa, fara un job stabil, cu impresia fixa ca toate lucrurile imi sunt ursite sa-mi mearga prost. Lucruri adunate unul peste altul in decursul a multi ani. Aproape ca incepusem sa cred in blesteme. Tin minte cum ma plimbam pe parchetul subred vorbind la telefon cu mama, in timp ce razele de soare se incapatanau sa bata prin ferestrele mari desi era sfarsitul lui octombrie, in Belgia. Simt, inca, gustul acelei cafele si aud pasii mei pe bulevardul belgian pe cand incercam sa gasesc ceva, orice, numai sa gasesc (si am gasit, tin minte, absolut accidental, ambasada Romaniei).
Ramasesem intr-o oarecare pana de plansete, cautam frumosul si bucuria in cele mai mici lucruri din jur (si tin minte ca le-am si gasit) si dadeam mesaje oamenilor dragi. Nu stiu ce asteptam. Nu asteptam nimic, de fapt, sau asteptam totul, o solutie pe care eu nu eram capabila s-o dibuiesc, in cateva cuvinte scrise intr-un mesaj ce avea sa-mi salveze cheful de viata. Poate parea exagerat acum (si mi-e clar ca asa pare celor care citesc chestia asta), insa imi amintesc lucrurile asa cum au fost, iar ele erau cat se poate de dramatice. Poate suna a scuza, si asta poate si e – in contextul in care traiesc – insa e suficient sa te duci tu, cel sau cea care citesti aceste randuri, la oglinda de la baia locului tau de munca si sa te uiti vreo 10 secunde la tine, si o sa intelegi exact de ce am spus lucrurile astea.
Si atunci Lola mi-a scris urmatoarele cuvinte ,,cere si ti se va da”. E un citat. Il reproduc, nu am niciun merit.
M-am intors in Bucuresti cu cuvintele alea in cap. Tin minte pana si zborul – a fost cel mai placut din viata mea. Am refuzat sa iau experienta respectiva si pe altele dinaintea ei ca pe tragedii si am inceput sa cer. De la oamenii din jur, de la mine, de la viata, de la tot. Ceea ce voiam, nimic mai mult si nimic mai putin. Am constientizat CE imi doresc, mai departe de ce imi este impus sa-mi doresc. Atat. A fost atat de simplu.
Si mi s-a dat.
Mi s-a dat exact ceea ce am cerut, ce mi se potriveste, ce trebuie sa primesc.Doar o luna mai tarziu.
Si atat, asta e toata povestea, pe scurt. Poate ca ea e mai lunga de atat, insa am invatat in timp ca povestile care nu pot fi spuse in cateva cuvinte nu sunt povesti adevarate.
Sfarsit.
De fapt nu.
Inceput.
Asta nu inseamna ca trebuie sa dai acest mesaj la 10 persoane, sau sa-ti scuipi in san in timp ce mergi sapte pasi si jumatate in spate si inca doi si trei sferturi pe diagonal stanga in fata. Nu exista vreo reteta. Singurul lucru pe care voiam sa-l spun cu acest post este ca trebuie doar sa iti dai seama ce vrei si sa il ceri cu toata vocea din tine. Suna a program motivational, dar nu e. E doar o fraza aici, la mijloc: cere si ti se va da.
…că peste 15 ani voi tânji după vechiul pick-up cu discuri de vinil, i-aș fi râs în față. Dar direct în față. Eram atât de încântată de apariția CD-urilor și priveam cu atâta sictir către aparatul masiv cu discuri mari pe care trebuia să ai grijă să nu le zgârii, greu de depozitat și învechit… Iar acum, 15 ani mai târziu, stau hipnotizată lângă o asemenea piesă antică, ascultând disc după disc. Queen, ABBA, Beethoven, Vivaldi, Chopin, Maria Tănase, Nicu Alifantis, Duran Duran, Pink Floyd… am o sacoșă de 30 de kg plină cu discuri.
Nu se aude nici pe departe perfect. E un aparat vechi, găsit și resuscitat direct dintr-un pod din Bușteni, legat improvizat la sistemul de sunet primit de ziua mea acum 3 ani. Dar merge! Muzica curge din canalele micuțe săpate în plăcile mari, lucioase.
I am so happy!
În afară de ce vedeţi în poză, am mai bucătărit două marţişoare speciale, pentru Luciana şi Mădăluna, pe care din păcate n-am apucat să le fotografiez corespunzător.
Mărţişorul pe care îl ofer aici, însă, este acesta:
Plus ştirea că pe site-ul Bob Dylan la 2 iunie scrie Bucureşti. Dar asta probabil că ştiaţi deja.
Pe doamna cu mărţişorul – adicătelea Maria Răducanu – o găsim în concert cu Maxim Belciug pe 14 martie la Gyuri’s Pub – undeva prin zona Nerva Traian (o stradă oarecum paralelă, Antastasie Panu).
Da, îmi plac pantofii. Sandalele, cizmele, papucii, tenişii. Toc mic, toc mediu, chiar şi mărişor. Nu mă împac bine cu stilettos, însă până şi d-aia mi-aş dori aşa, de dragul palmaresului. Da, am şi eu muuulte perechi de încălţări pe care nu le port. Pe care le-am cumpărat de-amoru’ artei, imaginându-mi cum o sa sparg eu gura târgului apărând cu ei, şi care au sfârşit să spargă doar spaţiul şi aşa mic din dulap. Ţin minte şi acum pantofii pe care îi aveam când eram mică. Cu hainele nu stau aşa bine la capitolul ,,memorii”, însă de balerinii roşii cu floricele albe, sau de cei cu fundiţă într-o parte îmi amintesc cât se poate de clar. La fel de clar îmi amintesc primii pantofi cu baretă pe gleznă pe care i-am deţinut (dintr-un motiv bizar m-au fascinat întotdeauna), şi îmi mai amintesc şi prima pereche de bocanci – eram deja la liceu, şi nu ştiu prin ce miracol am convins-o pe maică-mea ca bocancii nu sunt chiar unealta diavolului. Da, i-am purtat şi vara. Prin clasa a 12-a mi-am achizitionat niste pantofi foarte grei, cu un bot lat ca de raţă (chiar aşa le ziceam – ,,raţele”), pe care i-am purtat câţiva ani buni, cred ca i-am târât un pic şi prin facultate. Am trecut şi prin mania tocurilor, deşi nu-s tocmai scundă şi nici nu prea stiu să stau dreaptă. Uite-aşa, trop, trop-trop, au trecut zeci de perechi de pantofi prin viaţa mea. De ce v-am povestit asta? Păi să vedem – sunt mai nou fericita posesoare a unor ghetuţe de la brandul ăla cu copacel în chip de logo, mai mare dragul. Aţi văzut ce zăpadă-i afară? Dacă da, vă imaginaţi ce fericită sunt. Daaaaar, aş fi si mai fericită dacă pe lângă ghetuţele cu pricina s-ar acomoda în viaţa mea şi nişte cizme sexoase. Staţi să vă explic ce vreau să zic prin sexoase. La mine ,,cizme sexoase” înseamnă comode, dar totuşi cizme pâna la capăt. De găsit le-am găsit, şi deja alcătuiesc în mintea mea uşor bolnavă toalete asortate la ele. Ele, dragele de ele, se află aici – ce să vezi, tocmai pe site-ul care dă cizme cadou fetelor simpatice care scriu şi mai simpatic pe blog
despre încălţari de damă. Tiii, ce întâmplare… Ok, nu e întâmplare deloc. Am văzut concursul, am scanat cizmele, am găsit unele pe care deja le visez noaptea, şi m-am pus pe scris. Neah, nu vă zic care îmi plac. Poate ghiciţi…poate nu… Vi le arăt dacă le câştig. Sugestie: ia intraţi la secţiunea ,,sandale”, pe site-ul cu pricina, să vedeţi ceva frumos. Mie tare mi-au luat ochii…
