>
SA VEGETAM CU TOTII, DRAGII MEI!! SA VEGETAM!
Category Archives: nostalgii
>Brake Fluid Level Low
>
…piu….piu…. Brake Fluid Level Low.. nici o problema, doar suntem cu Gonzales. A, suntem pe cheile Bicazului? A, ce faza, e plin de tiruri? Hai, mai, mare schema ca prima benzinarie e la 30 de km. Si ce daca baba aia ne-a blestemat la plecare? Era dusa cu pluta. Sau o muscase vaca nebuna dupa apa.
Stam 3 ore sa mancam, ca asta e ritmul chelnerilor de la Lacu Rosu. Ce o sa-i faci… doar unul dintre ei e Elvis si celalat ne-a adus sos din ala misto de ardei. (ca o paranteza… cum ar fi sa te agate Elvis intr-un club?).
Centuri, tot, stai, n-am luat d-aia, cozonacei d-aia unguresti. Da, e aproape 7 seara si Bucurestiul pare undeva in alta galaxie. Dar cum sa rezisti la stratul ala crocant de nuca?
Pe serpentine, Chuckie ne demonstreaza ca frana de mana nu are nici o valabilitate, si ca aia in filmele cu gangsteri chiar mor pe bune. E o salvare in spate… cred ca asistenta aia cu figura de psihopata stie ceva. Sigur a avut o discutie cu baba care ne-a blestemat la plecare.
Primul Petrom. Dulcele grai unguresc. Din fericire personajele rup si putin romana. Discutie lunga despre modelul de lichid de frana. Auzi : model de lichid de frana. Cu romburi, cu picatele, sa aibe si putin mov… telefoane interminabile la mecanici plictisiti care nu vor decat sa isi traiasca duminicile.
O ora mai tarziu plecam. Tot fara lichid de frana. Dupa un lung periplu de 100 de m gasim un LukOil. Chuckie nervos discuta la telefon in timp ce 2 caini fac sex in fata masinii. Vreau sa le fac o poza dar se rusineaza subit si inceteaza activitatea. Toti pasagerii sunt nervosi. E aproape 8… Si Bucurestiul e inabordabil de departe. Toti barbatii din zona analizeaza masina pe dedesubt… sa n-aibe doamne-iarta-ma vreo fisura… acuma chiar seamana totul cu un film horror. Fisura? Termenul asta chiar nu suna bine langa “lichid de frana”. Il lasam pe Chuckie sa se agite, oricum nu mai aude nimic, si nervii nostri sunt inutili. Analizam reclamele de pe benzinarie. Interesant. Chuckie iese. Ce are in mana? Ce e in recipientul magic? Sa fie oare lichid de frana? Quintesenta serii?
Plecam mult mai linistiti. Soarele apune. Mai e un pic pana la Miercurea Ciuc…
>Cea mai frumoasa zi
>..imi e teama ca am trecut pe langa cea mai frumoasa zi din viata mea. Ma tem in fiecare clipa ca poate asta e clipa de maxima fericire si ma sperii. Si apoi imi dau seama ca e absurd. Ca daca asta ar fi cea mai fericita clipa din viata mea, atunci totul ar fi o mare minciuna. Ca inca imi astept cea mai frumoasa zi.
Si acum vine frica. Daca n-o sa am nici o zi frumoasa? Daca toate zilele mele sunt urate? Daca tot ce e in jur ma minte? Daca randul meu la o clipa de fericire e luat de altul? Sau de alta? Si dupa frica vine panica. Si panica strica orice sansa de a face dintr-o zi cea mai frumoasa zi. Din cauza panicii ma ascund de lume, din cauza panicii plang, din cauza panicii sunt nefericita in fiecare zi.
Daca eu n-o sa am niciodata cea mai frumoasa zi? Daca o sa mor cu o viata stearpa in spate? Daca toata trairea mea e compusa din frici? Daca toate sentimentele mele apar pe fond de panica?
>Intrebare
>Ma intreba acum ceva timp o persoana de cand nu mi-a mai fost dor de cineva. Si n-am stiut ce sa ii spun. Dar am realizat ca imi e dor in fiecare seara… de mine. Parca am plecat undeva – al dracului de departe !!! – unde nu exista telefoane, internet, fax, posta si nici macar porumbei voiajori, si m-am lasat singura aici… Si ma chinuie dorul de mine in fiecare seara, in fiecare nenorocita de seara.
Nu inteleg de ce nu imi scriu, de ce nu imi dau un semn (pentru ca eu nu stiu de fapt ca acolo unde am plecat nu exista telefoane, internet, fax, posta si nici macar porumbei voiajori) , ma intreb daca m-am uitat… Oare o sa ma intorc vreodata? Sau astept o himera, o tampenie? De fapt am existat vreodata asa cum ma tin eu minte? Sau mintea mea m-a creat asa cum cred ca eram?
Asa ca da, raspunsul la intrebarea ta este : imi este un dor groaznic de mine, chiar in secunda asta.
>Unii se mai si casatoresc
>
Zdob si zdub, uite ca am ajuns si pe la Sinaia… Plin de shiny happy people, pentru ca spre mirarea tuturor n-a fost furtuna ca in restul tarii… E drept ca prima impresie despre cota 1400 a fost una.. destul de cetoasa ca sa zic asa, era ca pe Streets of Philadelphia, nu alta… Noroc ca a iesit soarele si n-a fost nevoie de nici o zgribuleala, ci doar de dor de ochelarii de soare uitati in hotel. Dupa ceva timp ne simteam in fata manastirii ca-n Puerto Rico…asta in timpul “sesiunii foto”, evident ca inaltele fete bisericesti nu pareau bronzate sau ceva…
Dupa inaltatoarea experienta bisericeasca, ne-am schimbat, parfumat, alea alea, si ne-am ingramadit pe scari spre mancarica. 🙂 Si spre alta sesiune foto, desigur. Intre atatea fustite, rochite, paiete, chestii trestii , mirele dedica probabil toate melodiile pe care le auzea “to all the girls I loved before”. Ca deh, odata ce ajungi la “Love of my life”, si faci Nunta a la Pheonix, cam gata.. s-a cam terminat…
Dupa ce ne-am simtit toti binecuvantati cu Blaze of Glory, de realizati in viata si fericiti (mai mult sau mai putin) ce suntem, ne-am pus pe alcoolizat, digerat si dansat de nebuni, ca asa e frumos…
Cei doi “personaji principali” sunt deja pe highway to hell, cu viteza maxima, dar ce mai conteaza cand esti thunderstrucked si mai ai si un Personal Jeasus langa, sa te tina in mana cand te dai de-a dura de nu mai stii de tine?
In concluzie, Vero, saru’mana pt artificii si mai ales pentru inghetata. Oana a vrut sa luam toata lada in camera, dar am reusit sa ne abtinem (cu greu).
>Planta asta deja exagereaza….
>
>Dorinta de 1 Iunie
>Ca incepe luna. Si ca vine ziua mea. Ca e si ziua copilului, asta e un fel de bonus. Ca doar nu degeaba am reactii de copil tampit, tre’ sa am si beneficii din asta. Unul ar fi ca I get to celebrate 1 Iunie cu restul pustimii cu numar mic de circumvolutiuni.
Si ca sa zic si eu in sfarsit ce vreau mai mult si mai mult, uite ca zic: as vrea sa nu mai am asteptari. Nu imi plac asteptarile. Nu imi place sa astept autobuzul, nu imi place sa astept plecari sau sosiri, nu imi place sa astept sa fiarba apa cand fac cafea la ibric, nu suport sa astept telefoane sau sms-uri. Si cel mai tare si mai tare urasc sa astept reactii ale oamenilor. Care nu se intampla, ca sa zic asa.
Pueril, nu?
>3 prieteni si 1 imaginara
>
4 prieteni intra intr-un restaurant. 1 se duce la toaleta. Vine ospatarul. Cei 3 oameni vor piept de pui pentru ei si pentru prietena lor imaginara. “NU FRATE, nu va luati piept de pui, luati-va pulpe cu mamaliguta si mujdei. Ascultati-ma pe mine…”. Ospatarul are un aer complice…Vine prietena imaginara. Ospatarul poarta o discutie imaginara cu prietena imaginara, de unde se ajunge la concluzia ca problemele cu pieptul de pui erau imaginare, si ca puii din restaurant n-au suferit de cancer la san. Acum 2 vor piept de pui cu cartofi prajiti, si 2 vor pulpe de pui cu mamaliguta si mujdei. 1 vrea si o ciorba, si alta vrea apa. Plata. Ospatarul ranjeste si zice “a, vrei d-aia de la robinet..”. Si se intoarce cu sticla. Cu apa minerala, cu bule. Nici un comentariu.
Un cuplu se aseaza la masa cu cei 4 prieteni. El are o voce gajaita. 1 solicita cafea. Ospatarul zice: “vrei cafea? iti zic eu , vreti cu totii cafea! Ia uite, 1, 2, 3, 4 cafele la ibric!”. Si pleaca, inainte de a lasa loc la comentarii. Se pare ca a luat-o in calcul si pe prietena imaginara. Vine mancarea. Nici vorba de mamaliguta sau mujdei. Cartofi prajiti, si atat.Cea care vrusese ciorba, intreaba: “si ciorba?”. Picolita care il ajutase pe ospatarul nostru, zice “aaaaa, pai ciorba nu mai avem de 2-3 ore!!!!”. Doritoarea de ciorba se resemneaza. Si mananca usor din pulpa cu cartofi prajiti. Desi trebuia sa fie cu mamaliguta si mujdei.
Barbatul din cuplul care s-a asezat la masa celor 4 ia elan si incepe sa recite cu vocea gajaita: “EU SUNT MACHE! Eu sunt rasaritul, eu sunt apusul!!!”. Are aspect de bisnitar de 50 ani. Femeia seamana cu Sinead O’Connor. Si, aparent, unul din cei 4 “seamana cu Brus Springstin”. Asa crede barbatul cu voce gajaita.
Cafelele nu mai vin. Prietena care a vrut ciorba cere un ceai si nota. Vine ceaiul, vine si nota. In mod surprinzator, cele 4 cafele nu vin. Cei 4 platesc si pleaca, lasand la masa barbatul cu voce gajaita si femeia care seamana cu Sinead O’Connor.
Vine dimineata in Vama Veche. E timpul ca cei 3 prieteni sa se intoarca in club, impreuna cu prietena imaginara.
>borcanul cu creioane
>Sa vorbim despre borcanul cu creioane care sta pe biroul meu…Este vorba de un borcan in care candva a fost dulceata. Si inainte de dulceata probabil ca au fost muraturi. Sau poate ca au fost masline… Dar cumva, dintr-o intamplare nemaivazuta, borcanul in discutie a ajuns la mine in frigider. Bnuiesc ca a ajuns in garsoniera mea pe filiera Pitesti-Bucuresti, deoarece foarte rar cumpar borcane cu manuta din dotare. Asadar, sunt destul de sigura ca mi-a fost trimis de mama spre consumul continutului. Si ajungem la un paradox – o persoana membra asociatiei anti-borcane sta cu una dintre orori pe birou… Dar despre asta in capitolul urmator.
Cum a ajuns un borcan de dulceata/ muraturi/ masline sau alte produse alimentare, pe un birou dintr-o agentie de publicitate? Simplu… In una din perioadele-mi de somaj, plictisita fiind, m-am simtit brusc strabatuta de fiorul creativ. Ala care te face sa vrei sa pictezi peretii, sa tai covoarele, sa darami mobila…si pentru ca am vrut sa incep “small”, m-am uitat si eu prin debara, in cautarea celui mai inutil obiect din imprejurimi, pasibil de a fi sacrificat. Da, da, exact, si asa ajungem la borcan…. A intrat la spalare, apoi la stergere, si apoi m-am intrebat ce se poate face cu el. Mai intai mi-au venit idei de genul imbracarea lui in materiale textile sau hartie. Dupa care mi-am dat seama ca am o impresionanta colectie de oja, toate culorile si dimensiunile, care sta degeaba pe cale de expirare. Le-am scos pe toate, le-am aliniat, si a inceput demonstratia de arta naiva. Mirosul era insuportabil, un scaun a fost distrus in timpul evenimentelor, dar rezultatul m-a satisfacut. Si dupa ce l-am scos pe balcon la uscat, am dat verdictul : am cel mai interesant borcan din lume. Si daca nu e de o frumusete iesita din comun, este cu siguranta un unicat.
Dupa ce am reusit sa ies din starea de somaj si m-am angajat, n-am uitat de obiectul care m-a ajutat sa trec peste momentele de criza, si l-am luat cu mine in locul in care urma sa petrec multe ore pe zi. Sa se imprieteneasca cu pixurile si markerele.
Si ca sa fac o caracterizare ca la carte, asa ca la clasa a 4-a, cand spuneam ca “am un coleg de banca cu multe calitati fizice si morale”, borcanul meu este unul fericit. Are haine colorate, frumoase, ma uit la el in fiecare zi, este curatat periodic (poate nu atat de des pe cat si-ar dori …), si este remarcat. Este probabil unele dintre putinele cazuri in care un borcan este remarcat. Pentru el, si nu pentru continutul lui. Oare de cate ori in cazul unui borcan forma este mai importanta decat continutul? Borcanul meu este un supravietuitor intr-o lume a ambalajelor de unica folosinta… Si-a depasit conditia si a devenit mai mult decat un simplu borcan. Vorbim, nu-i asa, de un super borcan.
La final ma intreb daca nu ar fi o afacere? Sa ma apuc sa pictez borcane?
>cel mai tare tricou din lume
>Mi-am cumparat tricoul meu preferat de la colegu’ Bogdan Moraru, in ziua in care a venit cu marfa din Turcia. Este, deci, marfa de bisnita. Nu ca ar fi ceva rau in asta…
Am intrat in birou si am vazut vraful de toale. Multe culori si dimensiuni. Le-am frunzarit plictisita. Tricoul meu preferat era undeva intre superman si niste flori kitchoase. A fost dragoste la prima vedere. Nu stiu inca daca cel mai mult a contat culoarea lui neagra, sau desenul fluorescent cu cainele ce alearga dupa o pisica zburlita. Ca orice om cu inclinatii catre texte, banuiesc ca un rol important l-a avut si copy-ul: ”Fast food”. Daca luam in calcul si atributiile mele adiacente de catering manager al firmei la care lucrez, acest headline are mai multe sensuri.
Dupa ce m-am indragostit, am cerut pretul. Mi s-a parut ok, si am vrut sa dau fuga cu el in baie, sa-l imbrac. Figura usor derutata a lui Bogdan m-a facut sa ma intreb ce nu e in regula. Era XXL. Masura S venea abia a doua zi. Imi venea sa ii zic “Io sunt, mah, om de S? Nu scrie pe mine XXL?”, dar am prins ideea si am lasat tricoul la loc pe birou, cu mana tremurand de dezamagire.
A doua zi, ideea intalnirii cu tricoul marimea S m-a facut sa ajung in mod surprinzator la timp la serviciu. Totul a decurs conform planului. Tricoul ma astepta in folia lui lucioasa pe birou. Am trecut cu brio si peste etapa probei, si de atunci suntem impreuna.
Cea mai mare surpriza pe care mi-a facut-o tricoul meu preferat a fost intr-o noapte, la 3.30. Urma sa fur lista de la intretinere, cum fac de fiecare data cand vin parintii mei in vizita, pentru a evita scandaluri inutile legate de restante. Am coborat tiptil cu patentul in mana, am stins lumina din casa scarii, si cum ma apropiam de panoul vizat, emanand instinct criminal pe o raza de 10 m, am vazut o lumina reflectandu-se in geamul targetului. Mi s-a oprit respiratia. A fost una din putinele dati cand am inteles ce inseamna sudorile reci. Am inghitit in sec si am incercat sa ma adun. Nu era decat desenul de pe tricoul meu. Nu incercasem niciodata sa aflu cat de fluorescent este, mai exact.
Si am trait fericiti impreuna pana in zilele noastre.