Începe ca orice zi cu mersul la birou. Se stă la birou, nu tocmai degeaba, ba chiar din contră.
Pe la 6 jumate plec spre evenimentul de socializare de la Portobello (nu, niciunul din locurile alea minunate din lume, ci alt loc minunat, din București, fix lângă Ateneu). Trec pe lângă mașini de epocă gata lustruite de expoziție. La 7 fug înapoi către birou pentru că absolut căscată cum sunt am uitat să fac ceva.
Mă întorc la Portobello. Lume trendy-cool, Martini, Peroni, Evian, Tricouri de carton suspendate pe strada, DJ, câteva măsuțe standing. Totul pe stradă.
Portobello este, citez, un magazin simplu, discret, cu o poveste și un concept bine definite, unde hainele sunt lucrate manual, în serie limitată.
Materialele folosite sunt toate naturale: bumbac, mătase, lână. Principalul articol vestimentar este tricoul simplu de bumbac, pe care îl poartă oricine, oricând, dar și câteva rochii, fuste, jachete, care pot fi ușor adaptate în funcție de personalitatea fiecăruia, de ocazia în care sunt purtate (de zi, seară, birou, etc) și indiferent de anotimp . După paharul (MARE) de Martini, luarea la cunoștință și câteva priviri în jur am reușit să ne relaxam de tot.
Pe la 9 și ceva am luat-o la picior către centrul vechi. Unde am poposit la O’Hara, irish pub-ul de pe strada Franceză, loc unde se întâmpla asta:
Și am plecat dănțuind irlandezește (Lord of The Dance himself ar fi fost invidios), nu de alta, dar azi e de treabă și nu se cade să ne înecăm în prea multă bere. Mai ales după Martini ăla de la Portobello, mmm…
Şi ce am ascultat printre altele, aseara. Şi uite aşa aflăm că London e irish down deep inside.
Mda. Ziua mea nu e doar pe 8, e și mâine. Că doar e ziua copilului. Sunt un copil mai mărișor, așa, dar tot copil se cheamă că sunt, vă zic eu.
Cu această ocaziune, a zilei mai sus numitului copil, în seara asta se întâmplă ceva cu bicicliști în Herăstrău, dar despre asta povestim maine, post event. Ce pot, însă, să vă spun, este că dacă dați târcoale diseară pe la 6 jumate trecute fix așa, pe la Expo Flora, o să vedeți cum se gândește o marcă cunoscută de înghețată să facă surprize yammy muultor copii.
Și se mai întâmplă ceva, chiar mâine. Și anume, citez:
De Ziua Copilului “Corul Inocenților susține copiii să facă Pași către Viață”. Miercuri, ora 19:00, în PIAȚA TIMPULUI – lângă magazinul COCOR- Corul SOUND va da un scurt concert în cadrul acțiunii de strângere de fonduri pentru copiii bolnavi de cancer de la spitalul Marie Curie. Un proiect inițiat de asociația BENEVA – Pași Către Viață.
Vă așteptăm cu drag.
Bun, deci apel către toți cei care zic să-i chem la următorul concert Sound, că vin că fac că dreg, așa și pe dincolo – uite un mic recital. Un fel de demo, așa. Mâine la 7, între Cocor și Bărăției. De data asta nu mai aveți nicio scuză :D.
Nu ne-am mai văzut de multişor la ochi, nu? (bine, nici n-aţi vrea să mă vedeţi efectiv la ochişori, aflaţi în curând de ce).
Vedeţi, poate, că Verzi şi uscate a beneficiat de câteva upgrades. Avem acum şi pagina de Facebook (repede-repejor, daţi cu like-ul, nu de alta, dar curând mut parte din activitate acolo şi tare rău vă va părea că nu sunteţi la curent).
Ca să ne revenim şi să intrăm în discuţii, poate aţi observat că circulă de curând un reportaj cu tema regrete. Foarte interesant, foarte frumos făcut. M-a emoţionat aproape până la lacrimi, dar am o drăguţă de conjunctivită, aşa că m-am abţinut.
Chestie care m-a dus cu gândul hăt, departe, la proiectul Povestind Bucureştiul. Parte din labirint era cea în care erai îndrumat spre Grădina Icoanei. Acolo suna de zor un telefon public, pentru tine. Dacă nu te prindeai, te îndruma un trecător – vedeţi că sună telefonul. Cred că e pentru dumneavoastră. Intrai în cabină, răspundeai, şi dădeai de o fată cu voce trista care te întreba ce regrete ai. Ţin minte atunci că am răspuns tare şi răspicat că nu am regrete. Că nu e sănătos să ai şi că fac în aşa fel încât să nu am. Nu glumeam şi nici nu exageram. La momentul respectiv nu aveam niciun regret. Eram înca mult mai tânără (deşi n-a trecut aşa mult timp).
N-am să bat în retragere. Îmi asum în continuare alegerile greşite şi fac în aşa fel încât să înţeleg că deşi greşite pe moment, ele au dus la realitatea de azi, la lucruri poate bune. Am ales să neglijez facultatea în anul 4. Am făcut rău, asta e sigur. M-am căpătuit cu mai multe restanţe decât puteam duce, iar una dintre ele a dus, inevitabil, la amânarea examenului de licenţă. Sigur, pe moment a fost o dramă. Pauza impusă, însă, pauză pe care probabil din frică n-aş fi luat-o niciodată, mi-a permis să-mi reevaluez opţiunile. A trebuit să mă descurc, a trebuit să fac ceva. Şi, nu ştiu cum, porţile s-au deschis exact unde trebuia. Mult timp după am fost întrebată ce pilă am avut la Propaganda, pe cine am cunoscut acolo, dacă m-au angajat iniţial ca secretară. Răspunsurile sunt – niciuna, pe nimeni, nu. A fost doar …noroc. Sau rezultatul unor alegeri în lanţ. Unele dintre ele greşite. Şi totuşi…
Închei aici marea mea teorie legată de regrete şi trec la acel DAR. Că doar am zis acolo, sus, că acum sunt mai bătrână şi e posibil să am alte regrete. Da, am. Am regretul că n-am avut mai multă grijă de spatele meu foarte stramb şi acum am dureri şi trăiesc cu realitatea că mai pot lupta doar cu simptomele, spatele nu se mai îndreaptă. (da, tanti Chici – cum se scrie asta de fapt? – a avut dreptate, ok). Am regretul că n-am avut mai multă grijă de vocea mea şi acum mă chinuiesc să o repar. Am regretul că nu reuşesc să stau mai mult de vorbă cu părinţii mei. Şi aici se termină lista. Încerc să accept faptul că primele două sunt fapte consumate şi încerc să remediez ce mai e de remediat. Primul e aproape o cauză pierdută. Ce pot face e să încerc să nu mai agravez situaţia, să mă (re)apuc de gimnastică medicală şi să mă ţin (btw, ştiţi vreun loc ok de genul ăsta? ). La al doilea încă se poate (zic eu) lucra. Aud progresele cu propriile urechi, chiar dacă e foarte greu. Al treilea regret este ceva complet reparabil. Cu toate astea, pentru mine e cel mai greu de reparat dintre toate cele 3. Îmi lipseşte, poate, maturitatea (trist la vârsta asta, ştiu). Sunt prea tracasată de restul lucrurilor din jur ca să fac asta… Nu ştiu.
Totuşi, zic că spusul lor pe nume este un lucru bun. Sper să vorbim peste încă puţină vreme şi să vă povestesc ce bine se simte spatele meu de când cu gimnastica, cum a fost pe scenă la ultimul concert Sound şi ce mai fac ai mei.
Apropo, maică-mea spune că să n-ai regrete înseamnă să te complaci, să fii prea îngăduitor cu sine, să baţi pasul pe loc într-o baltă de mediocritate. Cât despre mine, eu cred în continuare ce am crezut atunci când am răspuns la telefonul public din Grădina Icoanei – că regretele nu aduc nimic bun. Ba din contră, că tocmai ele te ţin din drum, te întristează şi te fac să observi mai greu următorul pas.
De noaptea muzeelor eu m-am distrat de minune. A început pe la ora 18.00 cu probe tehnice pentru streamingul live al concertului. Streaming care nu prea a mers cum trebuie, dar… deh, din greșeli se învață.
La 19 a început concertul. Cum era de așteptat (din păcate), sala s-a acoperit pe ici-colo, însă în cea mai mare parte cu părinți și prieteni apropiați. Ca într-o reuniune de familie, ca să zic așa.
De ce? Păi… de noaptea muzeelor? De lene? Cam d-asta…
Din cei x de care am tras au venit doi (mulțumesc). Buni și ăia. Mai ales că le-a plăcut foarte tare, sper că vor spune și altora că nu doare, nu pleci cu dureri de cap etc.
Concertul a fost excelent, am avut emoții de acolo, de la balcon, chiar dacă nu eram pe scenă :).
Distracția a continuat la Restaurantul Thalia, unde o masă lungă cât o zi de post și o atmosferă care ar fi putut fi statică s-a transformat în dans pe la bucătărie și al doilea concert live al serii.
A fost tare frumos și o să tot scriu aici, poate o să reușesc să și conving pe cineva că e mai bine să testezi ceva înainte de a spune că nu-ți place. Mai ales când e cu intrare liberă.
În rest… n-am prea avut ce să scriu zilele trecute. Repetiții, o seară în centrul vechi, minunându-mă iar câte valuri de oameni pot trece pe acolo.
Ieri una din viitoarele soacre m-a târât prin toate magazinele posibile, motiv pentru care imediat după am căzut ca un bolovan, fără inspirație sau energie.
Se anunță zile din ce în ce mai pline, dar nu disperați! :)) Vă țin la curent cu ce mai mișcă interesant.
(foto e de la repetiții, înainte de costumare 🙂 ).
Pe adresa redacției mi-a parvenit următorul comunicat de presă:
Miercuri, 27 aprilie 2011, începând cu orele 19.30, Maxim Belciug (chitară) şi Vlaicu Golcea (instrumente electronice) susţin un concert extraordinar la Teatrul Nottara din Bucureşti. Intitulat “ BABEL. Electro-barock pentru gusturi fine”, concertul propune un spectacol-joc, în care muzica elaborată se întâlneşte cu improvizaţia şi sunetul electronic, tradiţia îmbracă straie avangardiste, iar omul se confundă cu maşina pentru a crea un colaj fericit între stiluri aparent total scindate în timp. Muzică veche-nouă. Electro-barock.
“Sună poate serios şi grav când încercăm să-l reprezentăm în cuvinte, dar acest concert nu este deloc aşa” – ne-au mărturisit Maxim Belciug şi Vlaicu Golcea, vorbind despre proiectul lor. “Deşi am putea construi în jurul lui teorii adânci şi fără număr, despre graniţe şi libertăţi, despre creativitate şi rigoare, despre concordie şi dicordie, motivaţia noastră e una mult mai simplă: am vrut pur şi simplu să facem muzică împreună. Şi să ne bucurăm de ea. Cântăm muzică preclasică distilată, trecută prin filtrul electronicii moderne, şi ne place. Unii pot spune că e bizar, că nu se face. Dar de ce tinerii de azi nu ar dansa în discoteci pe muzica lui Domenico Scarlatti? De ce o petrecere de club featuring DJ Johann Sebastian Bach sună nefiresc? Muzica este un lucru minunat şi noi credem că prea adesea, din păcate, forma sa de prezentare o califică – sau nu – pentru anumite categorii de public. De fapt, ce facem noi este un exerciţiu de deschidere spre bucuria muzicii. Ne exersăm plăcerea de a cânta şi invităm şi publicul să guste din bucuria noastră.”
Concertul are loc miercuri, 27 aprilie, începând cu orele 19.30, la sala George Constantin a Teatrului Nottara. Biletele se găsesc la casa de Bilete a Teatrului Nottara, Bd. Magheru 20, tel. 021 317 41 01.
În altă ordine de idei, sună chiar interesant, zic să notați în agende pentru miercuri.
Mi-a venit ideea asta de subiect pe când citeam pe Facebook un status al unei amice, care zicea că i se pare ca H&M-ul ăsta de București e cam nașpa, așa. Eu – hop, am sărit cu observația că mie mi se par toate la fel. Nu că aș fi luat H&M-ul la puricat, și nici că aș avea vreun termen de comparație clar, dar ca aer general mi s-a părut similar cu ce am văzut pe afară. Prețuri mici (sper să tragă și celelalte magazine după el), haine ok. Am mai auzit, de prin alte locuri, că de vină ar fi colecția asta nouă, care nu ar fi nici pe departe așa grozavă ca altele dinaintea ei. Io nu știu, bre, decât că intrai în unul dintre ele și mi-a plăcut aproape tot. Aș fi probat 70% din ce-am văzut. Da’ n-avea baba bani și nici timp, așa că am abandonat pe o altă zi, când oi fi mai bogată și mai dispusă. Și mă gândeam așa – bre, e posibil să n-am standarde. Deci pe mine dacă mă lași prin magazine d-astea și nu-mi zici în ce am intrat, fără prețuri și etichete, mie mi se par toate o apă și-un pământ. Zara, Mango, Bershka, Stradivarius, H&M… Poate-poate să recunosc Promodul, dar nu aș paria pe un blind-test. Deci eu găsesc aproape în orice magazin ceva care să-mi placă și pe care să mi-l imaginez la mine-n șifonier, nu le am cu critica de haine. Dacă am haine H&M cumpărate de pe afară? Păi am o pijama, niște pantaloni, o gentuță neagră, un blush și parcă niște șosete. Am avut și niște balerini, precum și niște ochelari de soare, dar s-au stricat foarte repede (ambele). La fel cum am haine de pe la toți ăștia de i-am enumerat mai devreme. Pe unde am văzut H&M? Păi peste tot,
cel mai mult am intrat în el la Barcelona, apoi la Lisabona și apoi la Munchen pare-mi-se (dar nu-s foarte foarte sigură). De cumpărat cumpăr necugetat, nu pipăi materialele până le simt sufletul, nu mângâi țesătura cu obrazul, nu admir croiala… Eu sunt ca omul primitiv – pun pă mine, mă uit la oglindî și dacă place la femeie se cumpără, atâta, să moară Veta. D-aia și sparg bani aiurea pe tone și tone de haine pe care ajung să nu le port (sindrom oarecum comun femeiesc). Deci, vă e clar, habar n-am, nu mă pricep, sunt varză. Așadar, luminați-mă și pe mine – e adevărat că H&M-ul de la noi e mai nașpa ca celelalte? Că mie nu mi s-a părut…
Aflu că o grămadă de oameni îl știu pe nenea cu pricina, de la fereastra ponosită a casei, care stă dimineața cu cățelul la fereastra și priveste oamenii.
Activitate intensă, dragii babei. Atât de intensă că numa’ de blog nu mi-a mai ars.
Vineri am fost, așa cum am zis, acolo unde s-a fost programul, și anume la Hard Rock, să ne alăturăm efortului caritabil pentru Selena. Vă reamintesc pe această cale că ea încă are nevoie de noi și că puteți face un gest mărunt-mărunțel și să puneți umărul și o bucățică din buzunar la ajutorul de care copchila asta de 4 ani și ceva are atâta nevoie. Se există niște numere de telefon, se există un paypal, căi sunt, dorință de a ajuta și un pic de suflet să mai fie și se rezolvă toate.
L-am cunoscut și pe Micul Prinț în persoană, ăla adevărat, de joacă la Odeon și nu pot să vă spun decât că arată și vorbește exact ca Micul Prinț. Asta, firește, pentru că chiar e Micul Prinț. Abia aștept să merg să-l văd la teatru.
La sfârșit Carmen mă întreba – a ieșit bine??? a ieșit bine??? A ieșit foarte bine, draga mea, nu poate să iasă rău atunci când e vorba de suflete bune :).
Și tocmai când am fi zis că am epuizat resursele culturale pentru seara de vineri, ne-am întâlnit cu Cristi Horia (v-am mai povestit eu de el, vioara din violin meets guitar) – asta pentru că el face parte din Mărgineanu Band, care a participat la concertul caritabil pentru Selena. Eh, și cum ziceam, ne-am întâlnit, am ciocnit o bere, ca să aflăm că ei mai au o cântare în aceeași noapte fatală, în clubul True (fostul Temple).
Am împachetat ușor și am plecat spre True, ca niște adevărați fani. Dă-i cu berea, dă-i cu vodka și cu merele, dă-i cu vioara și toba, dă-i cu Mărgineanu și Chilian, la final eram așa emoționată că l-am îmbrățișat de vreo două ori pe omul ăsta cu vioara lui cu tot – și doar mă știți cât de reptiliană sunt în genere.
O shaorma mai târziu ne-a prins ora 5, iar eu se făcea că aveam program încărcat în weekend. Bătea un vânt de-mi zbura fusta în toate direcțiile (e una cu buline, d-aia de se învârte, dacă sunteți cunoscători), iar gradul de coordonare a gesturilor mele era redus după amestecul letal de mai devreme. Am mai tras și o mică ceartă pe tema ce să facem să atacăm autoritățile care lasă taxi Amiral și doar taxi Amiral la bariera de la centrul vechi și ne-am hotărât ca tot americanul să call it the night.
Sâmbătă am făcut ochi târziu. Aerul era greu, iar ochii pe care tocmai îi făcusem erau mici și răi. Am reușit, totuși, să mă mobilizez și m-am apucat de activități. Munci, nene, munci. Și am băgat munci până pe la un 12 noaptea, când m-am apucat de un joculeț.
Azi m-am trezit din nou cu ochii mici și răi, de data asta nu din cauză de petrecanie, ci din cauză de scotocit prin cimitire și elucidat misterele celui care își omorâse 5 neveste. Poțiuni, formule, puzzle-uri, ce să mai, jocul ideal.
Și după o noapte de scotocit prin cimitire ce e oare mai potrivit decât o mică liturghie? Vorba aia – doar mă știți evlavioasă, cum era să lipsesc de la slujba de duminica? E-xact. Am fost la beserecă, să aud cum ne ceartă popa că suntem cam desfrânați de nici Maria Egipteanca nu ne mai salvează. Da, azi a zburat un porc, a stat râma în coate și motanul în mustăți iar eu m-am dus la biserică. Poate vă întrebați de ce, poate vă gândiți că jocurile astea macabre m-au marcat și m-au făcut să-mi întorc fața către cele bisericești. Poate vă gândiți că îndelungile discuții pe pe un alt anume blog legate de dumnezei și religii m-au făcut să mă răzgândesc. A…mnu. M-am dus să discut cele trebuincioase pentru aranjamentul tămâios-floral de la vară, când îi dăm cu schimbarea de nume.
Bun, deci pentru cei care nu m-au mai văzut de ceva vreme – ați ascultat revista presei.
Hai cu lunea, v-am pupat și mai vorbim.
P.S.: Revin cu datele pentru amatorii de donații pentru Selena Vlad (hai că se poate)
Poţi suna din reţeaua Romtelecom în perioada 4 martie – 3 iunie 2011:
0900 900 342 – 5 euro/apel
0900 900 340 – 2 euro/apel
Poţi depune numerar sau face ordin de plată în urmatoarele conturi:
RON: RO43RNCB0064061982940001
EURO: RO16RNCB0064061982940002
Titular: VLAD MIRCEA ADRIAN, BCR – sucursala BERCENI
CNP: 1710106443067
Pe la repetițiile corului Sound merg și eu de la o vreme. Nu ajung mereu și am foarte multe de recuperat… Câteodata am impresia (copleșitoare) că n-o să-i prind niciodată, niciodată din urmă, dar perseverez, perseverez… :))). Bon, deci până la momentul (îndepărtat, probabil) în care să vă invit la un concert unde cânt și eu, vă invit la concertul ăsta, la care o sa stau cuminte în public, lângă voi, pentru că, firește, o să fiți și voi p-acolo – acum că v-am anunțat, nu puteți rata așa ceva, zău :).
Mai jos redau comunicatul d-a fir a păr, să nu cumva să sar peste ceva…
Corul SOUND susţine EARTH HOUR 2011 printr-o cântare unplugged
Corul SOUND al Casei de Cultură a Studenţilor susţine Earth Hour printr-un recital 100% unplugged alături de SISTEM şi Zoli Toth, ambasadorul Earth Hour în România. Recitalul va avea loc sâmbătă, 26 martie 2011, la ora 20:30, în faţa Ateneului Român.
Corul SOUND va prezenta următoarele piese:
1. Siyahamba – spiritual zulu
2. Tourdion – anonymous (15th century)
3. Mare hibă-i la Jibău – Dariu POP
4. Sârba-n căruţă – Ghorghe DANGA
5. Nunta – Constantin ARVINTE
6. Summertime – George GERSHWIN, arr. W. EHRET
7. Java-jive – Ben OAKLAND, arr. Kirby SHAW
8. When I’m 64 – The BEATLES, arr. Ioan Luchian MIHALEA
Pentru programul complet al manifestărilor dedicate Earth Hour, susţinute de WWF, accesati link-ul http://romania.panda.org/resurse/comunicate_de_presa/?199754%2FDe-Earth-Hour-Ateneul-Romn-d-tonul-stingerii-luminilor-n-Bucureti
Va asteptăm cu drag, să sărbătorim împreună venirea primăverii şi Ora Pământului în România!
Despre Earth Hour ( http://www.earth-hour.ro/ )
Earth Hour este un eveniment global organizat de WWF (World Wide Fund for Nature cunoscut, mai ales, sub numele de World Wildlife Fund) care are loc în ultima sâmbătă a lunii martie a fiecărui an şi care invită toate companiile şi casele să-şi oprească luminile ne-esenţiale şi alte aparate electrice, timp de o oră, pentru a sensibiliza lumea faţă de necesitatea de a lua măsuri privind schimbările climatice. Earth Hour a fost iniţiat de către WWF şi The Sydney Morning Herald în 2007, când 2.2 milioane locuitori din Sydney au participat la eveniment prin oprirea tuturor luminilor ne-enţiale. Urmând exemplul, multe alte oraşe din întreaga lume au adoptat evenimentul în 2008. Earth Hour 2011 va avea loc pe 26 martie 2011, de la 08:30 pm până la 09:30 pm, ora locală a fiecărei ţări.
Despre Corul SOUND
Corul SOUND a luat fiinţă în anul 1994, ca formaţie corală mixtă a Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, având în componenţa sa studenţi şi absolvenţi ai diverselor facultăţi bucureştene. Repertoriul este ales pentru a atrage un public cât mai larg şi se structurează pe lucrări din patrimoniul românesc şi internaţional. SOUND-ul a adunat în palmaresul său 14 deplasari în străinatate, însemnând participări la festivaluri, concursuri şi turnee artistice sau umanitare. Concursurile internaţionale i-au adus trei medalii de aur, două de argint, premii întâi şi premii ale publicului sau premiul pentru cel mai bun dirijor. În anul 2009, formaţia a cântat la slujbele de la Catedrala Sf. Petru şi Pantheon cu prilejul unui turneu la Roma-Vatican şi Venetia. Anul următor, Corul SOUND a primit Marele Trofeu la Ohrid Choir Festival 2010 şi premiul pentru cea mai bună interpretare a unei piese macedonene, în cadrul aceluiaşi concurs.
Muzica de azi, cum altceva decât tot corul Sound (deși nimic din repertoriul de mâine, nu de alta, dar ceva suspans n-a stricat nimanui :D):
…-Fumați?
– Nu, dar nu mă deranjează dacă fumați.
-Nuu, eu nu dau la nimeni să fumeze pe gratis. Așa, la fumători, mai dau un fum din fumul meu, că suntem tovarăși de suferință. Dar la nefumători… – păi cum? Să fumeze pe banii mei? Nu, niciodata. Am alternativă pentru țigări – și scoate o pungă de semințe.
Trec pe lângă mașini de epocă gata lustruite de expoziție. La 7 fug înapoi către birou pentru că absolut căscată cum sunt am uitat să fac ceva.
