Incep cu o glumita. Stiti bancu’ cu “mama, mama, uite, merg pe bicicleta fara maini! mama, mama, uite merg pe bicicleta fara picioare! MAMA, MAMA, UITE, MERG PE BICICLETA FARA DINTI!” ?
Dupa introducerea sugestiva, sa intram in primul subiect. Analogia. Toata lumea stie ca analogia e a doua natura a mea. Si nu servesc DOAR o analogie, ci doua, trei, cinci, douazeci – cum se zice, mai bine sa ai decat sa n-ai. Presupun ca de aia am si capatat jobul pe care l-am capatat atunci cand l-am capatat. Fac conexiuni instantaneu si nu doar ca le fac, dar le si transform in povesti. Ei, cand mi se intampla asta in cadrul unui dialog amical, dau impresia ca imi consider auditoriul usor retardat. Pentru ca repet aceeasi chestiune in hainute noi de 20 de ori, pana sunt ferm convinsa ca m-am facut inteleasa pana in cele mai obscure detalii. Fac o paranteza si spun oricui a trecut vreodata prin asa ceva din cauza mea ca imi pare rau, si ca n-am intentionat sa-i pun la indoiala intelectul. E vina analogiilor. Imi plac. Nu ma pot abtine. Le iubesc.
Si uite asa ajung la tema de azi – adica sa mai vorbim putin despre mine ca n-am facut-o destul, vorba aia. Si va povestesc eu azi despre copilul care trece pe rosu – exact ca cel din banc, care merge pe bicicleta fara maini. Eu sunt un copil prost. Un copil prost care face lucruri prostesti si dupa ce ca le face, se mai si lauda cu ele. In speta, trec mereu pe rosu. Imi place sa trec pe rosu, sa ma plimb pe zebra, sa defilez nepermis, si sa ma si laud cu asta. Cum prind un om la cotitura cum ii zic -” baaai, deci eu sunt atat de tare incat trec MEREU pe rosu. Uite, de exemplu maine mi-am ales semaforul ala tare de la romana si vreau sa trec de vreo 30 de ori dus-intors PE ROSU. Nu-i asa ca-s cool?”. Si oamenii, saracii ce sa zica. Unii zic “da, tu, esti foarte misto, mi-as dori sa am si eu tupeul tau”. Altii zic “mda, ma rog, fa ce vrei”. Altii pe care tind sa ii ignor zic “you’re gonna die”.
Ma rog.
E destul de clar in circumstantele date ca a dat masina peste mine de cam multe ori. E la fel de clar ca ma si doare de fiecare data. Nu e ca si cum daca iti rupi mana de 5 ori a 6-a oara n-o sa mai doara. Doare si inca destul de tare. Iar eu fiind un copil, si inca unu’ destul de prost, ma vait si plang de 10 ori pe cat ar fi cazul. Si atunci toti oamenii se aduna, ma duc la spital, dau spaga la asistente, ma rog, din astea. Uneori capat si cate-o acadea, ceva, sa nu mai plang.
Dupa care urmeaza etapa “ti-am zis sa nu mai treci pe rosu”. Insotita de etapa “sa-l dam in judecata, avea 300 la ora, e plina strada de inconstienti” etc.
Problema e ca tot pe rosu o sa trec. Si probabil, ca un copil prost ce sunt, o sa ma laud cu asta in continuare.
Asa, analogia zilei a luat sfarsit, asa ca trecem la carte.
Aseara am luat contact cu carticica Povestind Bucurestiul. E foarte frumoasa, e lucioasa si are niste ilustratii …cum sa zic. Nu stiu cum sa zic. Adica daca zic “foarte frumoase” e neoriginal si nu o sa intelegeti la ce ma refer. Sunt… perfecte, sa zicem. Pentru bancile care spun povesti, pentru cele doua regine, pentru amintirea cu cainele…pentru taximetristi. Exista chiar un desen cu Camelia din Galati…
Nu stiu inca daca o puteti vedea / procura / admira undeva. Aseara eram destul de “in my corner” asa ca n-am pus asa multe intrebari. M-am agatat doar de primul meu exemplar, l-am citit si am rontait niste placinta cu dovleac asezonata cu niste vin fiert. Si am uitat sa pun intrebari logistice.
It made me kind of… warm and fuzzy inside. Cartea, adica.
