>Toate meritele merg catre Cristiana . N-o cunosc(deocamdata), dar mi-a oferit o surpriza inimaginabila ieri. Videoclipul cu acelasi nume cu filmul pe care in septembrie il descopeream drept cadoul perfect pentru cineva special (credeam eu). “Coffee and cigarettes” (langa alte “artificii” studiate atent si alese cu grija). Cadou pe care l-am “livrat” abia acum cateva zile. Da, imaginile sunt din film.
Si cu asta am tras perdeaua. De tot.
>DO listen to this. Pe bune. Pana la capat.
My Brightest Diamond – To Pluto's Moon
Asculta mai multe audio Muzica »
… si varianta live
You were so beautiful, I thought you’d last forever.
>Merci, pas pour moi
Mais tu peux bien les offrir à une autre
qui aime le vent et le parfum des roses
Moi, les mots tendres enrobés de douceur
se posent sur ma bouche mais jamais sur mon cœur
Mi-am amintit si cat de tare iubesc eu limba franceza.
>
De unde seara de seara manipulez si contorsionez realitati. Pe ale mele si pe ale altora, la alegere.
Am ajuns aici pe jos. Am facut-o – azi. Ce incerc sa fac de aproape 2 ani. Am plecat la 6 si un sfert, m-am trezit in strada plina de furie, cautand solutii de anger management, dezorientata in acelasi timp – si gasind rezolvarea ad-hoc in mersul pe jos. Calea Grivitei, Podul Grant, Crangasi, Virtutii…Fara muzica, fata in fata cu aurolacii si poluarea. Am mers si am mers si am mers pana am simtit ca macar putin din toata furia aia se topeste. Parca o lasam pe asfalt, prin talpi.
Se zice ca e bine sa faci in fiecare zi ceva… ce iti doresti sa faci. Si ca e bine sa faci si ceva de care iti e teama.
2 in 1.
Pai nu?
>Daca v-ati dorit vreodata sa traiti intr-un scenariu de film… e momentul sa va dati doua palme si sa va vedeti de ale voastre. Eu una nu mai pot.
>
Cat de de greu sa iei o decizie, in general? Greu, cred, o sa spuneti… Cat de greu e sa iei o decizie atunci cand in general nu poti sa iei decizii pentru ca imediat dupa iei decizii mai mici care anuleaza partial decizia mare luata initial? Adica atunci cand esti practic incapabil sa iei decizii?
Am luat o decizie.
parov stelar SPY GAME
Asculta mai multe audio Muzica »
>Caut o idee… Scormonesc dupa ea, stiu ca e acolo si totusi nu-si arata fata.
Si gandindu-ma, ma duc cu gandul la mine. Tot la mine, evident. Este vorba despre puncte de vedere.
Si imi aduc aminte ceva. Acum mai mult de o luna. Eram pe strada. Mergeam fara niciun cuvant pe Lipscani. Se auzeau pasii si atat. Eu priveam inainte si vedeam umbrele noastre si langa a noastra pe a cainelui care ne tot urmarea. E o imagine pe care nu cred ca o sa mi-o sterg vreodata din minte, indiferent ce o sa se intample. Pas, dupa pas, dupa pas. Noi si cainele, mergand pe o strada pustie. E ceva mai frumos decat multe alte lucruri care poate par mai importante. Nu sunt.
Filmul asta sta la loc de cinste langa un val anume si langa o strada anume si langa un miros pe care n-o sa-l uit. E o Amintire.
>E primavara si imi traiesc aprilie de la 15 ani. Cel pe care l-am ignorat pentru ca eram prea ocupata sa fiu nefericita. Eram prea ocupata sa observ ca oamenii ma nedreptatesc, ca inteligenta imi e subapreciata si ca fiinta mea in esenta ei e nesemnificativa.
S-a intamplat un miracol si am devenit constienta de mine. Nu-mi mai pasa ca te-as fi iubit infinit daca m-ai fi lasat, sau ca as fi putut spune altceva de atat de multe ori.
Sa fie muzica spun.
>Ridicat din umeri… pai…da!
>
Apasa play. Asa. Acum sa-ti povestesc.
Sunt intr-un oras ciudat. Ca o insula greceasca, cu influente de Praga si Andorra. E primavara. E foarte senin. Intru in cateva magazine. Imi iau o rochita frumoasa de vara, inflorata. Bat din palme fericita – e cea mai frumoasa rochie pe care am avut-o vreodata.
Pornim din nou pe strazi. Stradutele sunt din ce in ce mai stramte. Mergem, imi aud pasii pe caldaram. Si respiratia. Intr-un fel ciudat e din ce in ce mai cald, desi am senzatia ca se insereaza.
Ne oprim intr-o piateta. Lumea apare din toate colturile, se aglomereaza ingrozitor. Eu sunt inca fascinata de peisaj, ma uit in jur. Peretii incep sa se transforme si ma simt brusc ca in curtea interioara a liceului meu. Uite, si fantanile sunt acolo. Mda… Brusc, de nicaieri, rasari in fata mea. Ai o privire pierduta. Incep sa reprosez lucruri. Iti spun de toate. Din nou. Ti le repet. Spre marea mea uimire, ripostezi. Si tu ai lucruri sa-mi reprosezi. Pe jumatate ma bucur ca vorbesti cu mine, pe jumatate ma simt ranita de ceea ce imi spui. Incerc sa spun ceva, incepe sa imi bata inima foarte tare pentru ca am senzatia in sfarsit ca esti viu. Esti un viu rau, cuvintele tale imi fac rau, dar esti viu!!! Incerc din nou sa deschid gura, dar tu observi si ridici tonul. Incepi sa vorbesti din ce in ce mai repede si mai tare, si ma ia cu ameteala. Cuvintele tale se deformeaza pe drum, inainte de a-mi ajunge la urechi, si se transforma in ace care mi se infig in piele. Imi dau lacrimile de la durerea fizica. Ma intorc pe calcaie si plec. Bate vantul, dar in acelasi timp e foarte cald. Transpir si imi curg lacrimile. Pe unde sa ies, pe unde sa ies, faceti loc, faceti loc acum. Da, da, mi-am amintit – sunt in curtea liceului, e un gang acolo, in stanga. Coate, incerc sa inaintez… ahhh, da’ multi sunteti mai.
Gata. Stanga, si am scapat. Trag aer in piept. Toti prietenii sunt cu mine. Dau sa-mi aprind o tigara. Cineva a ramas in urma. O fata. Ma striga, eu ii fac semn sa ma lase sa fumez. Ea insista. Ma uit la ceas si imi dau seama cat e de tarziu. Ma uit mai atent la ea, incerc sa descifrez ce spune. O aud, in sfarsit, si incep sa simt un nod in gat. Imi spune ca esti acolo si ma chemi sa imi spui ceva. La dracu’, de ce n-am auzit de la inceput?? Arunc tigara si dau sa ma apropii de locul in care ea imi indica ca ai fi. O alta ea vine din spate. Vrea sa participe la discutie. Devin isterica. Nu stiu de unde am atata putere, dar simt ca as putea sa zdrobesc pietre in maini fara sa simt nimic. Tip, urlu la ea: “Gata!! Ajunge!!! V-ati bagat destul!!! Ai vazut tot, ai auzit tot, acum lasa-ma sa-mi traiesc viata!!”. Ea insista – “dar vreau sa aud, vreau sa aud tot”. Eu tip atat de tare incat sunt convinsa ca si chinezii ma aud “LASA-MAAA, AUZI SA MA LASI? E PROBLEMA MEA, E A MEA, A MEA, A MEA SI DOAR A MEA”. Femeia asta tampita ma tine in loc cand eu stiu ca ma astepti acolo. Trebuie doar sa fac dreapta. Inaintez, fac dreapta si vad doar multime. Of catamai multimea. Pe tine nu te vad. Ea – prima ea, ea cea buna imi spune ca ai plecat. Ma ridic pe varfuri panicata si incep sa ma uit prin multime. Doamne, cate milioane de capete. Te vad. Esti imbracat intr-un tricou alb, si ai in spate un rucsac gri. Bun. Urmaresc rucsacul. Trebuie sa urmaresc rucsacul.
Toata lumea vine spre mine, sunt contra curentului. Zaresc rucsacul din cand in cand si incerc sa te prind din urma. Transpir, tremur din toate incheieturile. Mi-e frica sa nu te pierd. Ma storcesc, imi vine sa plang de nervi, opriti-va!!! Lasati-ma sa inaintez, nu mai vad rucsacul.
Cobor trepte de piatra, e ametitor, lumea ma zdrobeste de perete si eu incerc din rasputeri sa te ajung. Stanga, dreapta, e ca un rollercoaster. Ajung in alta piateta. E gol, in sfarsit. Doar 2-3 oameni pe la colturi. Se insereaza din ce in ce mai tare. Ma asez pe jos si ma culc pe spate. Ma uit in sus. Cerul e gri si e foarte cald. Imi desfac bratele. Stau asa, crucificata pe asfalt. Oamenii de pe la colturi isi dau coate, dar nu ma intereseaza. Asfaltul este cald si e bine. Imi dau seama brusc ca pot sa te sun. Iau telefonul din buzunar, formez, suna. Raspunzi repede, dupa primul apel. Vocea ta e foarte calda. Ma simt bine am crezut ca ai sa fii suparat pe mine. Iti spun – “de ce ai plecat? Veneam dupa tine!”. Ma intrebi unde sunt. Iti explic. Totul pare atat de simplu. Imi spui: “Stai unde esti, vin in 10 minute. O sa te prind din urma”. Inchid. Am un sentiment de bine. Doar o sa vii in 10 minute…
