…dupa 2 zile jumatate de agitatie. A fost frumos, a fost groaznic, am ras, am plans, am urat si nu prea am iubit, mi-a fost cald, mi-a fost frig, am alergat si am zacut, m-am uitat intr-o singura directie ore in sir, dupa care in toate directiile in doar cateva minute…
Mi-am dat seama ca n-am vazut niciodata situatia clar… Si cu atat mai putin o vad acum 🙂 . Ca lucruri de care m-am agatat cateva luni in sir au fost false, explicatii pe care mi le-am dat una dupa cealalta au fost inutile… ca oamenii nu sunt asa cum vrei tu sa iti imaginezi ca sunt. Ca uneori in spatele a nimic e… chiar nimic. Sunt putin suparata ca locul in care fugeam de obsesii a devenit unul populat de ele, si ca nu pot face nimic in sensul asta. Nu mi se pare corect – locul in care imi calmam creierul s-a transformat intr-unul care ma face sa sufar. Dar… cine-a zis ca exista ceva corect pe lume?
Intorcand moneda, ma bucur ca am trait-o si pe asta. Am baut mai mult decat pot duce si nu mi-a fost rau, am dansat mai mult decat pot dansa, am tipat mai mult decat pot tipa, am simtit mult. Am simtit fiecare vibratie, am colectat toate gesturile, toate formele, toate culorile si le-am absorbit si acum inca le mai simt.
> In afara de vaga ureche muzicala, o oarecare inclinatie catre scris si lipsa totala a talentului la desen, am un talent nemaipomenit. Mai exact, ala de a-mi bate joc de mine. Dar fac foarte urat: dau cu pietre, scuip, injur, arunc cu oua stricate.
Cedez tuturor tentatiilor, chiar daca tentatiile nu imi cedeaza, si ma chinui cateodata asa de tare, incat ma intreb cu ce mi-am gresit. Sunt doua persoane inauntrul meu: una da cu pumnul, cu sutul, cu ce apuca, iar cealalta incaseaza loviturile.
O sa dureze asa pana intr-o zi in care n-o sa pot sa ma mai ridic de jos. O sa stau acolo, cu curu-n nisip pana o sa ma dezintegrez. Sau poate da domnu’ si innebunesc, si macar n-o sa mai fiu constienta de ce mi se intampla.
>…care mergea prin padure, hop-top, hop-top… si cum mergea el asa, se impiedica de ceva. Se uita, ce era: o pila mare de unghii. Se uita iepurasul ce se uita la ea, si deodata ii vine o idee. Se aseaza in fund la umbra copacului si incepe sa-si pileasca ghearele, mormaind: – O sa devin o fiara! Imi ascut ghearele, si cand apare lupul il sfasii din prima secunda. Ii sar la beregata. O sa mananc carne de lup. Chiar daca este vara, o sa umblu imbracat cu haine din blana de lup. IL FAC PRAF! Moama, ce imi ascut ghearele, si ce ii fac lupului cand il vad… sunt o fiara MA, sunt O FIARA, auzi??
Cum statea el si maraia nervos cu pila in mana, apare lupu’ fix in spatele lui. Se sprijina de copac, si ii zice: – Ce faci ma… iepuroiule… acolo? Ziceai ceva?
La care iepurele, cu un aer indiferent: – E… ce sa fac… imi pileam si eu unghiile si vorbeam prostii…
… …
Cam asa si cu oamenii. Suntem cu totii niste iepuri. Facem planuri, petrecem nopti intregi gandindu-ne la clipa aia de glorie… Stam, ne framantam, ne imaginam toata scena.
Si cand se intampla… totul devine un monolog, un lung monolog de-al lupului. Cam trist…
>…cu durerea asta absurda. Am avut mereu impresia ca o sa fie din ce in ce mai usor Dar orice as face, nimic nu ma pregateste pentru sentimentul asta inutil, fara nici o justificare si fara nici un scop. De fiecare data cand incerc, incerc cu inima deschisa. Si de fiecare data impactul este devastator. Am auzit de la cineva ca “ar fi trebuit sa stiu mai bine”. Eu nu stiu niciodata mai bine. Abordez de fiecare data problema cu sufletul deschis.
Nu exista nimic in afara de timp care sa umple vidul ala. Mi-am reprezentat de multe ori durerea asta ca pe un gol. Dar nu e un gol – e o senzatie de vid. E ca si cum umbli cu o punga vidata pe tine si nu te poti misca, nu poti respira, nu mai poti vedea in jur. E ca si cum te-ai misca intr-o masa amorfa. E ca unul din visele in care alergi si simti cum ti se taie picioarele, si mai ai foarte putin pana sa ajungi undeva si nu mai poti inainta nici macar un centimetru pentru ca nu te tin membrele.
M-am pierdut pe mine si sper sa ma gasesc inainte de a ma panica pana la isterie. De data asta pacatul meu a fost ca m-am regasit si nu am stiut sa ma pastrez.
… …
Facand un pas lateral, mai spun ca am crezut mereu ca in lume e un echilibru. Ca platesti tot raul pe care il faci mai mult sau mai putin constient cu raul pe care il primesti din alta parte. Astazi mi-am schimbat parerea. E vorba de vanzari. Tot schimbul asta de suferinta este ca o afacere. Te pricepi, stii sa vinzi, atunci provoci multe lacrimi si dai in schimb putine. Nu te pricepi, accepti cu naivitate primul pret care ti se cere, nu ai curaj sa negociezi, si-ti vei plati pacatele in mod inzecit. E vorba numai si numai despre un pret.
