Aseară, undeva pe la 21.45, eram în Mega Image de la Chibrit. Unul dintre ele, că sunt vreo trei…

Îmi târam obosită coșul cu 3-4 chestiuni printre rafturi, asigurându-mă că supraviețuim până azi și că nu uit vreun ceva important. Printre acele rafturi m-am tot intersectat cu o blondă coafată-țuț, la un 35-40 pe tocuri, ciorapi plasă, pencil skirt. N-arăta rău, tocmai asta mi se părea ,,out of place”, că arăta bine țopăind pe tocuri de 10 printre chipsuri și pâini feliate la ora aia, comparativ cu noi, ceilalți 5-6 zombie amețiți din magazin, agale târâtori de coșuri goale. De aia am și remarcat-o.

În fine, arunc un balsam de păr în coș (obiect foarte prețios, fără de care sigur n-aș fi supraviețuit până azi) și mă îndrept către una dintre cele două case încă deschise. Ochii-mi picau în gură și știam că am în față o noapte cu multă muncă. Aiurea, am stat degeaba, n-am reușit să termin nici măcar o prezentare.

Dar să ne întoarcem la Mega.

Destinul face să nimeresc după blonda despre care vă povesteam. Am așa…un… nu știu cum să-i zic… un ghes să schimb casa, văzând cât amar de magazin a cumpărat acolo. Erau un cărucior și-un coș, ambele pline. Cotesc spre cealaltă casă – acolo vreo 3-4 oameni la coadă. Zic – mă, lasă, cât o dura să scaneze toate alea.

Mă întorc la blondă. Care era captivă într-o discuție maternitalitoasă (nu știu cum să-i zic) cu casiera, care era vizibil însărcinată. Probabil de aceea n-a reușit deloc să dea din drum ditamai coșul ăla pe roți după ce l-a golit. Nu-i problemă, l-am dus eu la locul lui ca sa pot să mă desfășor, oameni suntem. Înapoi la discuția dintre cocoane, n-am prins printre bipăiturile scannerului decât partea în care tipa îi zicea casierei că ei i s-a părut complicat să alăpteze (nu știu cum doamne-iartă-mă se ajunsese la discuția asta). Că la vârsta ei… de 35 de ani (după propriile spuse)…nu e așa simplu cum pare. Stăteam și mă gândeam că încep deja să-mi roiască judecăți de înaltă valoare prin cap, doamne-ferește, asta mai lipsea pământului, încă o controversă despre alăptat, alimentată de una care nici măcar n-are copii.

În fine, 2-3 minute mai târziu, după alte discuții despre naștere naturală, clinici private și alte delicatesuri, se termină în sfârșit cu scanatul. Blonda întinde cardul și…tastează pin-ul greșit. Mai încearcă o dată, tot greșit. Casiera îi zice – ,,nu vă mai las încă o dată, că se blochează”. Ok, zice blonda, încercați-l și pe ăsta (îi intinde alt card). Prima oară nu se accepta tranzacția, a doua oară greșește pinul și de la ăla.

Și stau amândouă și se uită una la alta. Parcă făceau telepatic schimb de informații despre mămicie.

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta cu al doilea card nefunctional a fost un fel de 50/50, care însă nu l-a ajutat deloc pe concurent. Concurentul avea, așadar, nevoie de timp să se regrupeze.

În imensa-mi naivitate, mă gândesc că se poate anula bonul și ne poate lăsa, doamna blondă, pe noi ceilalți, să mergem spre casă la ora aia (aproape se închisese magazinul), până își aduce aminte cum e cu pinul și de unde ia bani pentru jumatea aia de magazin din cărucior.

Fără să întoarcă măcar privirea către noi, oropsiții de la coadă (apăruseră între timp și alții), blonda sună pe cineva (soțul? amantul? șeful? sora? copilul? secretara? mama? nu vom afla niciodată) și-i zice ,,auzi, ce pin am la card?…da dragă, la card, cardul meu… uite, sunt la mega și am uitat pinul…”.

Conversația se lungește, bănuiesc că persoana respectivă habar n-are pinul dar îi ia mult să explice asta, tipul din spatele meu îi urează blondei lecitină plăcută și se mută la cealaltă casă.

1-2 minute mai târziu, blonda închide și se uită visătoare către casieră. What to do… what to do… probabil mai avea puțin și începea exercițiile de yoga. Bănuiesc că-n viața reală, casiera ar fi putut să-i sugereze să elibereze spațiul și să mediteze de pe margine, până mai trec 2-3 clienți, dar în filmul în care ne aflam, ele erau aliate prin legământul maternal. Nu poți să discuți atâta despre copii și apoi să schimbi tonul, nu?

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta a fost un fel de ,,sună un prieten”, dar uite că nici prietenul n-a ajutat la nimic. Era, așadar, momentul retragerii. Concurentul urma să zică ,,mă retrag”, noi mergeam acasă, casiera nu mai stătea atât în picioare. Dar pur și simplu concurentului îi venea greu să se declare învins. Era acel moment, atât de dramatic…

Când am auzit-o zicând ,,stați că sun la bancă” am început să arunc înapoi în coș, deloc tacticos, cele 3-4 amărăștenii de cumpărături printre care balsamul de păr total inutil și m-am mutat la cealaltă casă. Dacă am fi fost la ,,vrei să fii milionar/miliardar”, varianta cu banca n-ar fi existat, mama ei de treabă!

În alte 3 minute eram deja în mașină. Blonda era tot acolo, suna la bancă… la 10 noaptea. Să afle pin-ul. Cu casiera în față. Fără să se uite dacă o mai fi vreun amărât la coadă în urma ei.

Și-o mai fi și azi acolo, și-or fi trăit fericite până la adânci bătrâneți.

The End.