Tag Archives: Film

Film

Camino

5 Comments


Am mers să văd filmul ăsta cu destul de multe reţineri. Că celelalte experienţe legate de festival n-au fost tocmai grozave, că pare a fi lacrimogen, că e prea lung. Dar m-am dus până la urmă. Lume, n-am văzut în viaţa mea sala plângând în halul ăsta. Nici la indiene pe vremea lu’ Ceaşcă nu cred că se bocea aşa rău. Eu una m-am abţinut cu greu. Am înghiţit vreo 20 de noduri şi mi s-au umplut ochii de lacrimi de vreo alte 20. Nu de ruşine m-am abţinut – în jurul meu se plângea de pe toate flancurile, ca în Sandy Bell. M-am abţinut pentru că îmi era teamă că n-o să mă mai pot opri şi atunci n-aş mai fi înţeles nimic. M-am abţinut, solidarizând cu toţi bărbaţii din sală, deşi mulţi dintre ei se căutau de şerveţele atunci când s-a aprins lumina. De fapt, atunci când s-a aprins lumina sala arăta ca după un cataclism. Nu sala, cât oamenii din ea. Răvăşiti, terminaţi, devastaţi. E un film trist, dar nu doar trist. E un film trist şi frumos care te face să te revolţi că există oameni care îşi cresc copiii aşa şi să te bucuri că există copii atât de frumoşi deşi au fost crescuţi ca într-un beci. Măcar în imaginaţia unui regizor.
Frumos film. Extrem de trist, dar pozitiv ca experienţă.
Am două comentarii speciale:
1) e cea mai tare reclama la Converse pe care am vazut-o în viaţa mea
2) i-aş reproşa regizorului un lucru: laşitatea. E părtinitor pe tot parcursul filmului. Condamnă Opus Dei, arată cu degetul îngustimea, reclamă furtul de copilarie dar în final lasă lucrurile interpretabile. În fine, orice e legat de religie e interpretabil, însă dacă ai o opinie, o peliculă la îndemână şi un film artistic (nu documentar) chiar dacă inspirat din fapte reale, poţi să baţi mai puternic cu pumnul în masă. Dar regizorul a fost laş. A vrut să-şi asigure succesul la public, fie el agnostic sau religios. Oricum, îi mulţumesc pentru film. A fost o experienţă deosebită.

Pe site-ul oficial,unde că recomand să faceţi o plimbare, am găsit următoarea chestie:

Camino is meant to be a story told from an objective angle, free from prejudiced or stereotyped mindsets. A film which regards reality with a generous gaze, without judging it. Rather like an x-ray image. And this is precisely the reason for this film’s bold, closely focused and severe quality.

Javier Fesser
September 2008

Ehz, domnule Javier, daţi-mi voie să vă contrazic. Punctul dumneavoastră de vedere se vede cât se poate de clar. 🙂 Şi ăsta e un lucru bun.

Film

Ce-o fi, o fi…bine să fie! O comedie de Woody David

4 Comments

(publicat în Zile şi Nopti, ediţia de Bucureşti, 30 mai-6 aprilie)

Ce se întâmplă dacă îi punem împreună pe Larry David şi pe Woody Allen? Ce altceva s-ar putea întâmpla decât o comedie contemporană premium? Cu o teatralitate de Shakespeare al mileniului trei, ,,Whatever Works’’(,,Ce-o fi, o fi’’) e o comedie pe care trebuie ne-a-pă-rat să o vezi, departe de clişeele stupide ale producţiilor trase la indigo la care tot mergi sperând că o să vezi ceva nou.

Scenariul îi aparţine lui Woody Allen. Regia, aşişderea. Personajul principal, însă – Boris pe numele său – îi aparţine în totalitate lui Larry David. Boris este Larry David. La fel de cinic, la fel de mizantrop, la fel de egoist ca Larry David în ,,Inamicul Public’’, Boris Yellnikoff are în plus doar o nominalizare la Nobel şi o tentativă eşuată de sinucidere, soldată cu un picior şchiop pe vecie.

Replicile sunt geniale, la marele fix, şi chiar dacă situaţiile pot da într-un absurd a la Woody Allen, dialogul te ţine pe Terra, printre muritori.

Ai şanse să cunoşti fericirea? Răspunsul dat de Woody şi Larry (la care subscriu cu toate degetele) –  ,,Ce-o fi, o fi’’.

Film

Ai grijă ce-ţi doreşti – O lecţie de viată ca o ciocolată amăruie

5 Comments

(publicat în Zile și Nopți, ediția de București, 26-31 martie)

Ok, sunt fană înrăita Nick Hornby. Din motivul ăsta am ţinut neapărat să văd ,,O lecţie de viaţă’’ (An Education) – ceva ieşit din mintea lui Hornby nu poate fi decât impecabil, chiar dacă e doar un scenariu adaptat, şi nu unul original.

Acum – ca să-ţi faci o idee despre poveste – în Londra anilor ’60, o adolescentă eminentă şi visătoare se îndrăgosteşte de un bărbat şarmant, mult mai în vârstă decât ea. Viaţa i se întoarce pe dos într-un ritm nebun şi frumos, cerul pare mai albastru şi cafeaua are un gust mai bun, înalta societate o primeşte cu braţele deschise, totul pâna când…şi nu mai spun niciun alt cuvânt în plus. De ţi se pare o temă superficială, punct de plecare numai bun pentru telenovele, stop şi de la capăt. N-o să primeşti la pachet vreo dramă roz şi pufoasă, ci un film foarte bun, scris şi regizat exemplar. O desfătare.

Coloana sonoră şi imaginea sunt şi ele la ,,aşa da’’. Interioarele sunt construite cu precizie de ceasornicar, sprijinind constructia personajelor, iar exteriorul te transpune fără griji în Londra perioadei respective. În rolul principal Carey Mulligan m-a cucerit total, deşi numele nu-mi spunea nimic. În papucii playboyului puriu – Peter Sarsgaard în persoană (nici că se putea alegere mai bună). Menţiuni foarte speciale – Alfred Molina în chip de tată obtuz şi morocănos – demonstraţie superbă de personaj, plus Emma Thompson în rolul directoarei de şcoală – din seria ,,niciun film englezesc bun fără Emma Thompson’’.

Gata cu vorba, hai la cinema, că în sfârşit e a ieşit un film pe care ţi-l recomand din toată inima.

Film

Sânge peste tot! – Daybreakers, noul film cu vampiri din oraş

2 Comments

(material publicat în Zile şi Nopţi nr. 18 – ediţia de Bucureşti)

Pentru un film cu şi despre vampiri, Daybreakers – regizat de Michael şi Peter Spierig – porneşte promiţător de la o ipoteză inedită – vampirii nu sunt făpturi medievale din Transilvania (o ţară obscură, undeva în estul Europei), ci sunt consecinţa unui virus apărut cu vreo 10 ani înainte. Un apropo la isteriile porcine şi aviare, dacă ţii cont că în film totul porneşte de la un liliac bolnav.
            În momentul desfăşurării acţiunii ne aflăm în anul de graţie 2019, când oamenii nu prea mai există, majoritatea copleşitoare fiind formată din vampiri. Societatea este adaptată noilor nevoi, iar cafeaua nu e cu parfum de femeie, ci cu parfum de…hemoglobină. Apare Ethan Hawke în rolul vampirului bun, se constată că filmul este frumos vizual, după care încep hibele. N-o să intru în detalii, ca să nu îţi stric distracţia, însă trebuie să ştii că se face abuz de sânge şi că n-o să fii scutit de clişeele ecologiste întâlnite mai nou în orice film ,,cu pretenţii’’.
             Poate că te-ai întrebat de ce am menţionat la începutul poveştii ,,pentru un film cu şi despre vampiri’’. Ei bine, am făcut-o pentru că nici la capitolul originalitate ,,Daybreakers’’ nu stă grozav, preluând la greu elemente din Zombieland şi Matrix şi adaptându-le scenariului cu vampiri.
            Totuşi, dacă te ştii pasionat de colţi, noapte, lilieci şi usturoi, filmul în discuţie este de bifat. Imaginile sunt frumoase şi distribuţia atrăgătoare, ritmul e alert iar ideea de societate umană adaptată complet vieţii vampireşti este una foarte interesantă.

Film, teatru

Busy, busy weekend

1 Comment

Vineri am dat o tură la MŢR, la concertul cu Kumm şi Ostava. Sâmbătă – hai să vedem Up In The Air. Plăcut, însă nu ce mă aşteptam – şi anume film foarte tare. Sau de gustibus…
Azi am revăzut Amelie, după care am încercat şi puţin teatru la Centrul Cultural Bălcescu – cu debut traumatizant, I must say, eu având bilete luate de pe www.bilete.ro, existând aparent şi o listă cu oamenii care aveau rezervare direct la d’Aya. Teoretic accesul în sală se făcea pe măsura ce vin oameni, practic ÎNSĂ existau bilete cu nume pe scaune, se intra după listă, în fine, un sistem comunist nemaivăzut. Loc a avut toată lumea, însă a fost necesară o ceartă românească ca la carte, urlete, coate şi restul. En fin. Pesa fu înghiţibilă, amuzantă pe alocuri. Să zicem că am plecat într-o stare bună (,,Mă mut la mama” se numeşte dânsa). Ce mă pune pe mine pe gânduri însă e reacţia exagerată a oamenilor din sală (chestiune valabilă şi ieri, la Up In The Air). Încep să trag concluzia că lumea nu se râde pe acasă deloc, ce sa mai zic pe la muncă. Chiote de nu mai auzeai ce zic oamenii ăia pe scena. Recunosc, spectacolul era amuzant, se făcea loc şi de nişte răsete zdravene, însă teatrul în sine era mai mult în sală decât pe scena, ceea ce nu era neapărat bine…
Păpat nişte pui cu smântână şi ciuperci plus o salată verde, undeva la bulivard, şi iacă-mă-s gata de o nouă săptămână.
Am raportat, caporal Rădulescu.

Film

Avataru’ vieţii

10 Comments

Gata. Am fost, l-am bifat. Acum pot să-mi dau şi eu cu părerea, ca orice alt muritor.

Mie mi-a plăcut, nah. Şi pentru asta ţin să mulţumesc hoardei de cunoscuţi care mi-au demontat orice fel de aşteptare legată de filmu’ lu’ peşte. Am intrat acolo cu nicio aşteptare, none, zero, niente, nada.

Mie mi-a plăcut. Şi o să vă zic şi de ce mi-a plăcut. Mi-a plăcut ’cause I’m a girl :P. Mi-a plăcut lumea aia, cum e făcută şi cum se întâmplă lucrurile şi tot. E o poveste, naaah.

Acuma nah, nu discutăm despre faptul că m-au durut ochii toată seara de la iMax, că mi-a luat vreo juma’ de oră să mă obişnuiesc cu ce se întâmplă acolo, şi că – nah, că o zic şi eu – n-au, domnule, suport de suc!! Îngrozitor!!!

Dar, în concluzie, mie mi-a plăcut. Şi vă mai zic un secret – am fost singura căreia i-a. 😀