Păi cum, doar d-abia ce m-am măritat.
Mda.
Mă bântuie de ceva vreme gânduri. Către alții. Doruri, dorințe de comunicare, impulsuri să zic lucruri.
De genul – dragilor, învățați un singur lucru. E greu (deși pare ușor), dar străduiți-vă și veți reuși să îl învățați. Dacă vă deprindeți cu el, îl credeți și faceți totul în virtutea lui, atunci lucrurile nu pot merge decât bine.
Preambulul – în viața asta nu contează decât oamenii pe care îi aveți aproape. Că sunt prieteni, că sunt iubiți, că sunt soți sau colegi de muncă. (părinții nu intră în discuție, ei sunt din start tot ceea ce trebuie, în cele mai multe dintre cazuri. Dacă nu sunt, se aplică regula de mai jos).
Și apoi ideea de care ziceam mai sus – dacă cineva vă iubește/apreciază/prețuiește, atunci el/ea o face pentru ceea ce sunteți, pentru ceea ce vreți să fiți și pentru ceea ce vă doriți să deveniți. Nu-și dorește să vă modifice, nu-și dorește să-și creeze iubitul/prietenul/colegul perfect. Vă acceptă, vă sprijină, vă sfatuiește. Nu vă lovește, dărâmă, interzice.
Dacă aveți asta, în general vorbind, sunteți pe drumul bun.

Ș-apăi, că vorbim de prieteni, așa mi s-a făcut un dor de Portugalia de la Ionouka de nu vă pot zice: