Tag Archives: jazz

Nu le am cu Damian

Una din puținele chestii interesante cu care am rămas de la master este o poveste despre un studiu efectuat într-un campus universitar, în felul următor: s-a organizat o proiecție a unui film extrem de greoi și lung. Adica prost. S-au vândut câteva bilete la un preț destul de mare, iar în ziua filmului unii studenți au fost lăsați să vizioneze capodopera gratuit.
Rezultatul? Cei care plătiseră un preț măricel pentru bilet au afirmat la ieșire că filmul a fost foarte interesant, puțin greoi dar cu siguranță le-a oferit informații prețioase. Cei care au intrat gratis au spus că a fost o mare porcărie, unii dintre ei plecând chiar pe la jumătatea proiecției. De ce? Pentru că atunci când plătești cât nu face încerci să te convingi că de fapt a făcut, ca să nu accepți că ai fost păcălit.
Cred că asta e cea mai bună modalitate să afli părerea sinceră a cuiva despre ceva – îl lași să vadă spectacolul for free.

Așa a fost și aseară. Am ajuns la mult trâmbițatul concert cu revenirea lui Damian Drăghici cu o invitație (ca mai mult din jumătatea sălii, de altfel, nu, biletele nu s-au vândut și era de așteptat să se întâmple așa). Știți sigur care, că a fost pe toate gardurile. Sala goală pe jumătate, câte invitații să dai până la urmă…? Cred că un eveniment de genul ăsta trebuia organizat într-un club de jazz, sau măcar într-o sală mai mică, gen Silver Church. E jazz, nu e muzică pentru mase. Și, cu tot respectul, Damian nu e și nu va fi Nina Simone sau John Coltrane ca să facă un sold-out la Sala Palatului cu jazz.

Spectacolul a fost fad și plictisitor până la momentul Dianei Schurr, deși instrumentiștii erau foarte ok. Filmulețele în care Damian era elogiat de muzicieni de jazz american nu-și aveau rostul. Lauda de sine… chiar și camuflată în *uite ce mă laudă alții* chiar nu miroase a bine. Plus – cred că trebuia să lase publicul să ajungă singur la concluzia că e un geniu al muzicii. Nu să bage asta pe gât ca și cum cei din sală ar trebui să fie recunoscători că au șansa să vadă live un asemenea spectacol. N-am văzut niciodată un mare artist să facă asta, nici măcar în glumă.

Diane Schurr a emoționat sala. Era și normal s-o facă. O voce bună a unei femei oarbe din naștere care se bucură ca un copil de cinci ani atunci când cântă nu are cum să nu te emoționeze, deși în primă instanță părea ușor ridicolă. Recunosc, am râs puțin, după care mi-a fost rușine de râsul meu. Poate noi suntem de fapt de râs, că am uitat să ne bucurăm din tot sufletul și să ne jucăm. Plus melodiile frumoase. Și Eddie Daniels la clarinet, care i-a ținut isonul cântăreței până în pânzele albe. Dupa Diane Schurr am plecat. Diana – cu care am venit – avea o aniversare, iar eu am preferat să dau o tură prin centrul vechi în loc să mai stau la jazz-ul pe bază de nai, care, sincer, m-a lăsat rece.

Lumea pleca la greu prin sală, semn că invitațiile și-au făcut efectul. Dacă toți oamenii ar fi plătit biletul cred că s-ar fi cerut și bis. Înțeleg că la final lumea a aplaudat un pic și a plecat fără să ceară bis, fără nimic.

După părerea mea, experimentul a eșuat.