Era vineri. Era deja târziu, trecut de 18.30, iar noi abia ne târam pe la începutului lui DN1A, într-o încercare timidă de a evita dezastrul de pe Valea Prahovei. Aveam mult de mers, cam până pe la Târgu Mureș, așa.

Cu toate astea, minunile se întâmplă, iar noi am pus piciorul pe tărâm unguresc (pardon, ardelenesc) pe la 10 jumate seara, adică foarte în grafic. În afară de faptul că eram foarte obosiți, nimic nu părea în neregulă. Ei bine, fericirea a durat doar până când am încercat să intrăm în posesia biletele pe care părea că le-am câștigat pentru vineri, despre care fata plictisită de la casierie îmi explica că erau de fapt pentru joi, cu un aer care spunea printre altele ,,degeaba insistați, au mai venit și alții cu texte din astea”. Mi-am înfrânat impulsul de a-i da una-n bot direct prin ghișeu, m-am gândit că sunt o ființă delicată, rațională și educată și nu mă pot coborî la asemenea acte. Dar mi-am reprezentat faza, recunosc. Eu cu pumnul umflat și zdrelit, ea cu dinții pe tastatura computerului care avea lista greșită, zicând ,,ok, ok, m-am uitat mai bine, erau de fapt pentru astăzi, mă scuzați”.

În virtutea spiritului civilizat, am achiziționat bilete (mai scumpe cu 40 de lei decât dacă n-aș fi crezut că o să intru gratuit) și am dat un mail către organizatorii concursului, sperând că vor face ceva să repare situatia. De exemplu, pentru început, să-și ceară scuze. Singura reacție până acum a fost cea de ieri, adică două zile după incident, când mi s-a cerut numărul de telefon ,,pentru a putea discuta”. Nu m-a sunat, încă, nimeni, eu încă vă mai aștept ca și când. Să înțeleg că lista de nemulțumiți e atât de lungă încât încă se lucrează la ea? Sau…?

În fine. Am intrat la locul faptei. Mărturisesc în premieră că mă așteptam la mai mult, dar asta probabil doar pentru că am fost mult prea frustrată anul trecut că nu pot ajunge, așadar probabil că mi-am imaginat acest tărâm de vis, acest neverwonderland inexistent în realitate. Sunt rea, era de fapt chiar drăguț.

Am ajuns în mijlocul concertului Kasabian, pe care l-am auzit de la distanță, din pragul cortului, la lumina stelelor și a lanternei.

Abia mai târziu, pe la 1, ne-am urnit și am început să explorăm. Am reușit, firește, să ne îmbătăm (am găsit o terasă mult prea tare, cu hamace, bean bags și iarbă multă) și să ne culcam aproape la răsărit, chestie care aproape că ne-a stricat a doua zi, aia principală cum ar veni. Aia pentru care aveam deja bilete, pentru că nu crezusem că le-am câștigat, așadar ni le cumpăraserăm din timp.

A doua zi am ajuns chiar și pe la concerte, chestie care a făcut totul să semene mult mai mult cu un festival. Și vă spun despre Blue Nipple Boy (care suna foarte bine, le prevăd un viitor luminos) pe Talent Stage,

Luna Amara pe scena principală (care mi s-au părut la fel ca de obicei, adica nimic nou sub soare),

Ska Cubano pe Terasa Kiss și apoi tataie distracție, Iggy a lu Pop. La Ska Cubano ne-am dezmorțit. Cel mai greu m-am dezmorțit eu, care eram încă cât se poate de numb și ieșeam total din peisajul colaboratorilor mei care dănțuiau de numa-numa. Era ceva foarte apropiat de Zumba, mă jur. Pe la final am început și eu să legăn câte puțin din fund, să mă misc de pe un picior pe altul.

Trei sarmale (yam) și o pauză de pipi mai târziu ne înființam să-l vedem pe numitul Pop. Care a apărut destul de la timp. Un moș blond (vopsit?), la bustul gol, slab mort, plin de înjurături, însoțit de alți patru moși pe cale de descompunere. Băi, da’ mișto! I think I fuckin broke my fuckin leg, fuck it. Fuck you techno people!!! This is the end of the fuckin rock show. Rockereala în toată regula, moș basist mima acte sexuale în toată regula cu o boxă, au chemat vreo 12 oameni pe scenă de puteau să facă și un videoclip, ceva, s-a dat cu instrumente, microfoane, old school, ce să mai clămpănim aici. Când mă fac bătrână vreau să fiu Iggy Pop.

Am mai rezistat vreo oră așa la umbra cortului bătrân și m-am băgat la săculeț, să-mi odihnesc oasele bătrâne.

Și iată că m-am întors la București și scriu aici ca să aflați și voi una-alta. De exemplu – că o fo’ de cct că oamenii ceia n-aveau deloc sucuri de tip ,,natural”, ci doar mirinda (bleah), prigat (bleahbleah) și giusto (megamegableahbleah), așa că vodka și prietenii ei au fost destul de supărați pe chestia asta. De asemenea, țigările erau cu toantele din zona JTI. Fără Kent, fără Vogue, fără Pall Mall, fără Lucky, fără Marlboro (ba da, Marlboro era d-ăla promoțional, cică și-au făcut și ei bilă mentolată, și dacă vreți să știți, ei au fost primii, da? Nu Kent, nu, ci ei. Așa.).

Nu pricep ce era cu iarba pârjolită peste tot, înțeleg că în alți ani era mai pe verdeață treaba. Terenul unde erau scenele era practic plin de paie, ca într-un mare staul, de aici și statul pe jos destul de impropriu.

Mâncarea mișto, mi-a plăcut. Toată cu plăcuțe bilingve, să priceapă și românii ceva. (ups, iar am zis ceva rău?). Am crănțănit un porumb copt cum de foarte multă vreme n-am mai avut ocazia să. Regret enorm că n-am dat gata mai mulți, ar fi meritat. Pâine cu untură, sarmale, ciolan, fasole, mici, meniuri vegetariene.
La distracție se stătea, de asemenea, destul de bine, păcat că sunt eu bătrână și nu mai pot. Parapantă d-aia cu motor (în aia chiar m-aș fi dat, mi se pare că arată genial), bungee, până și o tentativă de zorbing (legatul cu chingi într-o bilă mare și rostogolitul la vale în ea). Se trăgea și cu arcul, tonete cu diverse chestii de vânzare, tricouri rock, chestii, trestii. Toaletele ecologice, dar ok, practicabile. Anul ăsta s-au introdus și dușuri calde, deci puteți da năvală.

Pe scurt, Iggy a făcut toți banii, mâncarea a fost mișto, am supraviețuit cortului (doar două seri, e drept, nu știu cum ar fi fost dacă erau mai multe), distracția a fost și ea decentă, eu am fost cam defectă, de la oboseală și băutură. Băuturile răcoritoare sucked big time, la fel iarba pârjolită și țeapa cu biletele câștigate. Au fost două zile și jumătate lungi cât o lună, ceea ce poate fi și bine și rău. Vă las să ghiciți de care e.

La anul dacă e line-up mișto bag din nou. Da’ ne trebuie cort mai mare și mai bine aerisit, ok?

Later edit: Oamenii au recunoscut greșeala și îmi returnează banii cheltuiti pe cele două bilete. Așadar, totul este bine când se termină cu bine. Și e bine de știut că problemele de genul ăsta se și rezolvă uneori.