Nu ne-am mai văzut de multişor la ochi, nu? (bine, nici n-aţi vrea să mă vedeţi efectiv la ochişori, aflaţi în curând de ce).

Vedeţi, poate, că Verzi şi uscate a beneficiat de câteva upgrades. Avem acum şi pagina de Facebook (repede-repejor, daţi cu like-ul, nu de alta, dar curând mut parte din activitate acolo şi tare rău vă va părea că nu sunteţi la curent).

Ca să ne revenim şi să intrăm în discuţii, poate aţi observat că circulă de curând un reportaj cu tema regrete. Foarte interesant, foarte frumos făcut. M-a emoţionat aproape până la lacrimi, dar am o drăguţă de conjunctivită, aşa că m-am abţinut.

Chestie care m-a dus cu gândul hăt, departe, la proiectul Povestind Bucureştiul. Parte din labirint era cea în care erai îndrumat spre Grădina Icoanei. Acolo suna de zor un telefon public, pentru tine. Dacă nu te prindeai, te îndruma un trecător – vedeţi că sună telefonul. Cred că e pentru dumneavoastră. Intrai în cabină, răspundeai, şi dădeai de o fată cu voce trista care te întreba ce regrete ai. Ţin minte atunci că am răspuns tare şi răspicat că nu am regrete. Că nu e sănătos să ai şi că fac în aşa fel încât să nu am. Nu glumeam şi nici nu exageram. La momentul respectiv nu aveam niciun regret. Eram înca mult mai tânără (deşi n-a trecut aşa mult timp).

N-am să bat în retragere. Îmi asum în continuare alegerile greşite şi fac în aşa fel încât să înţeleg că deşi greşite pe moment, ele au dus la realitatea de azi, la lucruri poate bune. Am ales să neglijez facultatea în anul 4. Am făcut rău, asta e sigur. M-am căpătuit cu mai multe restanţe decât puteam duce, iar una dintre ele a dus, inevitabil, la amânarea examenului de licenţă. Sigur, pe moment a fost o dramă. Pauza impusă, însă, pauză pe care probabil din frică n-aş fi luat-o niciodată, mi-a permis să-mi reevaluez opţiunile. A trebuit să mă descurc, a trebuit să fac ceva. Şi, nu ştiu cum, porţile s-au deschis exact unde trebuia. Mult timp după am fost întrebată ce pilă am avut la Propaganda, pe cine am cunoscut acolo, dacă m-au angajat iniţial ca secretară. Răspunsurile sunt – niciuna, pe nimeni, nu. A fost doar …noroc. Sau rezultatul unor alegeri în lanţ. Unele dintre ele greşite. Şi totuşi…

Închei aici marea mea teorie legată de regrete şi trec la acel DAR. Că doar am zis acolo, sus, că acum sunt mai bătrână şi e posibil să am alte regrete. Da, am. Am regretul că n-am avut mai multă grijă de spatele meu foarte stramb şi acum am dureri şi trăiesc cu realitatea că mai pot lupta doar cu simptomele, spatele nu se mai îndreaptă. (da, tanti Chici – cum se scrie asta de fapt? – a avut dreptate, ok). Am regretul că n-am avut mai multă grijă de vocea mea şi acum mă chinuiesc să o repar. Am regretul că nu reuşesc să stau mai mult de vorbă cu părinţii mei. Şi aici se termină lista. Încerc să accept faptul că primele două sunt fapte consumate şi încerc să remediez ce mai e de remediat. Primul e aproape o cauză pierdută. Ce pot face e să încerc să nu mai agravez situaţia, să mă (re)apuc de gimnastică medicală şi să mă ţin (btw, ştiţi vreun loc ok de genul ăsta? ). La al doilea încă se poate (zic eu) lucra. Aud progresele cu propriile urechi, chiar dacă e foarte greu. Al treilea regret este ceva complet reparabil. Cu toate astea, pentru mine e cel mai greu de reparat dintre toate cele 3. Îmi lipseşte, poate, maturitatea (trist la vârsta asta, ştiu). Sunt prea tracasată de restul lucrurilor din jur ca să fac asta… Nu ştiu.

Totuşi, zic că spusul lor pe nume este un lucru bun. Sper să vorbim peste încă puţină vreme şi să vă povestesc ce bine se simte spatele meu de când cu gimnastica, cum a fost pe scenă la ultimul concert Sound şi ce mai fac ai mei.

Apropo, maică-mea spune că să n-ai regrete înseamnă să te complaci, să fii prea îngăduitor cu sine, să baţi pasul pe loc într-o baltă de mediocritate. Cât despre mine, eu cred în continuare ce am crezut atunci când am răspuns la telefonul public din Grădina Icoanei – că regretele nu aduc nimic bun. Ba din contră, că tocmai ele te ţin din drum, te întristează şi te fac să observi mai greu următorul pas.

Voi ce spuneţi?