Uite că nu știu cum se face, că tot ajung să calc pe urmele Prințesei de Oraș. De data asta la mini-restaurantul grecesc din centrul vechi, chiar lângă club A, dar înainte de Godot. De fapt mint, știu cum am ajuns să calc acolo chiar după dumneaei – plănuiseram împreună un prânz acolo, doar că socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă, la Maria era închis, așa că am ajuns la restaurantul roz de pe strada Speranței.
Bun.
Așa că aseară, în drum spre un party surpriză (nici acolo socoteala din târg nu s-a potrivit cu aia de acasă, dar a fost bine până la urmă), ne-am oprit să îndesăm ceva pe gâtlej, spre stomac. Unde să mergem? Păi hai la Taverna Maria, că e în drum.
Ajunși la locul faptei, am constatat următoarele: locul e mic, destul de înghesuit, însă mai mult decât suficient având în vedere că eram singurii clienți la momentul respectiv. În boxe se auzea muzică grecească, pe unul dintre pereți erau lipite viniluri cu tipii pe care pesemne îi auzeam în boxe. Chiar lângă intrare un mic podium, un scaun și un microfon sugerau că se cântă și muzică live pe acolo.
Decorul e simpluț, o banchetă de lemn care merge de-a lungul a doi pereți în dreptul căreia sunt plantate mese și încă două-trei mese în centru. Farfurii grecești în nișe din perete, însoțite însă de sticle de vin românești (de Sâmburești, dacă am citit corect pe ele).
Cum am intrat am fost întâmpinați de o doamnă era probabil patroana. Nu știu dacă o cheamă Maria sau nu, dar a fost foarte drăguță, ne-a luat comanda repejor și ne-a și adus-o de la bucătărie imediat ce a fost gata. Eu am luat un souvlaki de pui (ma știți conservatoare), care mi s-a părut puțin cam scump, aproape 30 de lei cu tot cu cartofii prăjiți, iar Vlad vinete la grătar cu usturoi. Am mai primit din partea casei o farfuriuță cu măsline marinate în ceva ulei de-un fel, și pâine unsă cu ulei de măsline. Cam grasă combinația, însă dacă e de dar nu ne uităm la dinți. Măslinele au fost bune, nu atât de bune ca la Chez Marie (unde, on the other hand, le plătești fie că vrei fie că nu), pâinea crocantă și aromată de la uleiul verzui – bună.
Ce mi-a plăcut la souvlaki a fost nu atât carnea în sine (care a fost ok, nu senzațională, dar ok), cât cartofii prăjiți care aveau gust de… acasă. Adică nu erau congelați, nu erau tăiați cu forma, nu erau prăjiți la grămadă, se simțea mâna care i-a curățat, i-a întors în tigaie și așa mai departe. Buni.
N-am apucat să gust din vinetele lui Vlad pentru că le-a topit pe repede-înainte, de unde deduc că i-ar fi plăcut.
Limonadele foarte gustoase și răcoritoare, nici prea-prea nici foarte-foarte. Păcat că puțin cam mici.
La final am primit și desert din partea casei – două porții de pepene pe care le-am mâncat de una singură – Vlad fiind după un festin matinal cu pepene n-a mai vrut și la cină.
Una peste alta o experiență inedită. Aș vrea să văd locul când e mai viu (dar nu prea viu, ceva mă face să cred că se aglomereaza destul de rău, spațiul e foarte mic) și aș vrea să revin să încerc și alte chestii – tzatziki, legume pe grătar, brânzeturi ceva.
Nu, melodia zilei nu e cu specific grecesc.
