Category Archives: culinare

Inedit – La Taverna Maria

Uite că nu știu cum se face, că tot ajung să calc pe urmele Prințesei de Oraș. De data asta la mini-restaurantul grecesc din centrul vechi, chiar lângă club A, dar înainte de Godot. De fapt mint, știu cum am ajuns să calc acolo chiar după dumneaei – plănuiseram împreună un prânz acolo, doar că socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă, la Maria era închis, așa că am ajuns la restaurantul roz de pe strada Speranței.
Bun.
Așa că aseară, în drum spre un party surpriză (nici acolo socoteala din târg nu s-a potrivit cu aia de acasă, dar a fost bine până la urmă), ne-am oprit să îndesăm ceva pe gâtlej, spre stomac. Unde să mergem? Păi hai la Taverna Maria, că e în drum.
Ajunși la locul faptei, am constatat următoarele: locul e mic, destul de înghesuit, însă mai mult decât suficient având în vedere că eram singurii clienți la momentul respectiv. În boxe se auzea muzică grecească, pe unul dintre pereți erau lipite viniluri cu tipii pe care pesemne îi auzeam în boxe. Chiar lângă intrare un mic podium, un scaun și un microfon sugerau că se cântă și muzică live pe acolo.
Decorul e simpluț, o banchetă de lemn care merge de-a lungul a doi pereți în dreptul căreia sunt plantate mese și încă două-trei mese în centru. Farfurii grecești în nișe din perete, însoțite însă de sticle de vin românești (de Sâmburești, dacă am citit corect pe ele).

Cum am intrat am fost întâmpinați de o doamnă era probabil patroana. Nu știu dacă o cheamă Maria sau nu, dar a fost foarte drăguță, ne-a luat comanda repejor și ne-a și adus-o de la bucătărie imediat ce a fost gata. Eu am luat un souvlaki de pui (ma știți conservatoare), care mi s-a părut puțin cam scump, aproape 30 de lei cu tot cu cartofii prăjiți, iar Vlad vinete la grătar cu usturoi. Am mai primit din partea casei o farfuriuță cu măsline marinate în ceva ulei de-un fel, și pâine unsă cu ulei de măsline. Cam grasă combinația, însă dacă e de dar nu ne uităm la dinți. Măslinele au fost bune, nu atât de bune ca la Chez Marie (unde, on the other hand, le plătești fie că vrei fie că nu), pâinea crocantă și aromată de la uleiul verzui – bună.

Ce mi-a plăcut la souvlaki a fost nu atât carnea în sine (care a fost ok, nu senzațională, dar ok), cât cartofii prăjiți care aveau gust de… acasă. Adică nu erau congelați, nu erau tăiați cu forma, nu erau prăjiți la grămadă, se simțea mâna care i-a curățat, i-a întors în tigaie și așa mai departe. Buni.

N-am apucat să gust din vinetele lui Vlad pentru că le-a topit pe repede-înainte, de unde deduc că i-ar fi plăcut.

Limonadele foarte gustoase și răcoritoare, nici prea-prea nici foarte-foarte. Păcat că puțin cam mici.

La final am primit și desert din partea casei – două porții de pepene pe care le-am mâncat de una singură – Vlad fiind după un festin matinal cu pepene n-a mai vrut și la cină.

Una peste alta o experiență inedită. Aș vrea să văd locul când e mai viu (dar nu prea viu, ceva mă face să cred că se aglomereaza destul de rău, spațiul e foarte mic) și aș vrea să revin să încerc și alte chestii – tzatziki, legume pe grătar, brânzeturi ceva.

Nu, melodia zilei nu e cu specific grecesc.

The Ark – una rece, alta caldă

Aseară am fost, precum am mai zis că voi face, la The Ark, să mai gust un picuț de concert Maria Răducanu, că de mult n-am mai trecut pe la dânsa. Cum sunt copil cuminte, și-mi fac mereu temele, am zis să fac și rezervare, să fim cu acte în regulă. Am rezervat 3 locuri, pentru 3 persoane (care eram). Mi s-a comunicat că pentru aceasta trebuie să achităm la sosirea în incintă câte un voucher de consum de 35 de lei de persoană, vouchere care se pot consuma atât în zona de restaurant, cât și în cea de lounge. Cu mențiunea că în lounge nu se poate comanda mâncare, dar și restaurantul e în zona de concert. Am optat, totuși, pentru lounge. Mi s-a mai spus că ultima oră pentru care se pot face rezervări este 20.30 (concertul era anunțat la nouă). Am zis ok la toate, deh, regulile casei sunt regulile casei, iar vineri la ora potrivită am purces.

Prima surpriză, plăcută, a fost că, față de ultima oară când am fost la The Ark, spațiul este totuși mobilat cu ceva. În zona de lounge se află spații organizate în jurul unor măsuțe, alcătuite din combinații de fotolii și canapele (care par a fi adunate de pe la oameni care nu mai au nevoie de ele). Atmosfera e destul de plăcută, unele dintre spatii sunt ornate fix ca niște sufragerii- cu rafturi, lampadare, televizoare vechi etc. Surpriza neplăcută a fost, însă, că deși era evident că am ajuns printre primii (deh, proști ăia care fac așa cum li s-a spus), masa noastră e băgată într-un colț din care avem o priveliște magnifică la una dintre…boxe. Ah, da, și că mai stăm cu alții la masă. Bre, oameni buni, ați înnebunit cu toții? Nu mai există niciun loc în București unde să poți merge în mai puțin de 6 și să ai, totuși, masa ta?! Una mică, modestă, cu scaune mici și fără violonist dedicat? Enumăr, în mai puțin de o lună, Godot, Divan și acum The Ark.

Bun, ne-am așezat. Următoarea surpriză plăcută a fost menu-ul care e făcut dintr-o carcasă de dvd, unde există și un cd pe care scria The Ark – Cook Your Own Music. Era un blank, presupun că se putea lua acasă, dar nu pot fi sigură, deh, ăștia și advertisingul lor de neînțeles :D.

Următoarea surpriză neplăcută a fost că așteptatul concert nu părea a începe prea curând și că restul populației a sosit lejer pe la 9.30-10, primind mese în locuri mult mai însorite și cu view mult mai puțin meschin.

De aici treaba se complică, surprizele neplăcute sunt mai multe. Ospătarul era singur pe sală, ajutat de un picolo, și venea cam o dată la 10 ani. Halbele de bere se epuizau misterios din când în când, fără niciun avertisment, așa că mai bine comandai un cocktail decât o bere.
Concertul a început la 10 și ceva. De auzit nu am auzit aproape nimic (cam ce ai auzi de pe un cd pus în surdină), iar de văzut n-am văzut decât o bucățică din contrabasist. Deh, doar aveam masă rezervată… Erau acolo, în fața scenei, o grămadă de oameni ce se așezasera otova, pe jos, și care păreau a se distra muuuult mai bine decât noi. Și fără vouchere de consum.
În zona de restaurant era un zumzet mai ceva ca la mcdonalds, bine că m-a ferit sfântul să fac rezervare acolo. Noi, din poziția magnifică în care eram de la masa noastră rezervată, îi auzeam mult mai bine decât pe cei doi de pe scenă.
Marele concert a durat nici o oră. Fără pauză.

A urmat o surpriză plăcută, la toalete. La toaletele The Ark, dragii mei, au pus peste tot table negre (inclusiv în cabine), cu cutiuțe cu cretă, marcate drept Authorized chalk writing. Și chiar erau pline de impresii, care mai de care mai fistichii (exemplu – weird man looking for romance). Fun. Altă surpriză plăcută a fost muzica din lounge de după concert, foarte mișto – și la un volum mult mai acceptabil decât cel de la concert, respectiv O AUZEAM -, precum și cocktailurile pe care le-am degustat – nu de alta, dar am vrut să știu și eu pe ce dau voucherele alea!

Mai vine o surpriză proastă, și anume faptul că abia ce mă îndrăgostisem de un cocktail din seria celor testate, așa că am mai comandat unul. Al doilea nu avea nimic în comun cu primul, nici măcar culoarea. În vreme ce primul era verzui limpede, al doilea era maro și vâscos. Nu vă gândiți la porcării, arăta … ca o esență de cola, să zicem. Ospătarul a dat din umeri – cică sunt doi barmani și ăsta are altă rețetă, cu curacao. Să mori tu! Curacao e maro?! Am gustat. Într-adevăr acest așa zis al doilea barman de la The Ark scăpase în pahar vreo jumate de sticlă de sirop. N-aș sti să zic exact de care, doar că mi se încleiase omușorul ceva de speriat. L-am chemat pe garcon, i-am zis să facă ceva cu ăla, că nu se poate bea. Mi l-a adus dres cu niște gheață, vodka și lime (sper că nu și cu ceva scuipinol). În fine, băubil, dar nicio legătura cu genialitatea de cocktail de dinainte.

Ca să termin în notă pozitivă, la final am băgat câte un cheescake în sănătatea unuia dintre noi trei care avea ceva ani de aniversat chiar atunci, la miezul nopții. Delicios.

Ce să zic? Să mai merg la The Ark? Eu aș zice că nu.

În orice caz, niște muzică tematică:

La Divan. Restaurant Divan.

Acum 2 zile am zis să facem ce tot zicem ca facem de la o vreme, și anume să încercăm și noi restaurantul Divan cu ale lui delicatese turcești. Suntem fani ai expresului de vizavi (deși au făcut niște măgării recente cu dimensiunile și prețurile shaormelor), plus că am auzit de-a lungul vremii o grămadă de lucruri bune despre loc.
Mai întâi am purces spre o rezervare. A sunat Vlad și, după 5 repetări ale numelui (care de altfel e foarte ușor de înțeles), a mai primit o întrebare. Vă gândiți, poate, că era o întrebare suplimentară de securitate, ca aceea de la înființarea diverselor conturi online (de genul – numele de fată al mamei, numele primului animal de casă etc). Nu, întrebarea spahiului de la telefon a fost: lucrați cumva la o firmă de pază?
După această dovadă clasică de inteligență, deja ne întrebam dacă să mai mergem sau nu.

Ne-am dus.

De la intrare ne-a întâmpinat un individ în șalvari, bine pensat (?!), care a căutat într-un caiețel rezervarea și ne-a condus mai apoi la o masă, sus. Masa – foarte bună, nimic de zis. Situată la fereastră, o masă mare cu canapea și scăunele joase, dar comode. Extraordinar. Aproape intrasem în atmosferă. Așteptam cu drag să-mi bucur papilele cu niște bucate orientale ca la Istanbul acasă. Pe când ne felicitam în barbă pentru o alegere bună, vine un alt spahiu, mai scund și cu o privire mai inteligentă, care zice – nu vă supărați, vi s-a spus că masa e rezervată pentru ora 20?. Păi – adăugăm noi – da, am făcut chiar noi rezervarea, dar pentru ora 19!. Nu – zice el – asta e masă de 6 persoane, haideți că vă conduc la masa dumneavoastră, ne cerem scuze etc. Ahm?! Great.
Ne duce omul la masa de două persoane, care e de fapt în holul salonului de sus, cum se termină scările. Constă, de fapt, în două locuri pe canapeaua mare, de pe colț, care are în față două măsuțe pe fiecare latură, plus una pe colț. Foarte asemănător cu ce vedeți în poză. Adaug că măsuța e lipită de cea de alături, trebuie dată puțin la o parte pentru a ajunge la canapea. Pe scurt, stai la masă cu încă 8 persoane, la propriu. Cum karma merge până în pânzele albe, în partea stângă se situau niște specimene care se plescăiau cu zgomot reciproc, vorbeau tare etc. Nu știu, oi fi eu mai antisocială, așa, dar mai ales când fac rezervare pentru două persoane la restaurant, mă gândesc că aș gusta un strop de intimitate. Nu multă, nu cer separeu, dar o distanță de măcar jumătate de metru de viețile altora ar fi binevenită.

Restul servirii a fost ok. Mâncarea, recunosc, excelentă. Excelentă. Cam scumpă și cam greu de mâncat de pe măsuța aflată la nivelul genunchilor, asta și din cauza că situarea mesei nu-ți permite să o muți mai departe sau mai aproape și nici din coate nu prea poți da, că-l deranjezi din digestie pe străinul de alături, dar excelentă. Interesant de observat a fost modelul comportamental catastrofal al tipului care ne luase în primire de la usă, care i-a încurcat de vreo 5 ori pe colegii lui cu diverse cât am mâncat noi, a dărâmat niște meniuri, a mai dus niște oameni aiurea la mese, după care ne-a trântit pe masă două ceaiuri nesolicitate și s-a tirat. Am aflat de la ospătarul nostru (tipul scund cu privire mai inteligentă) că erau tratațiile din partea casei. Frumos gest, urât servit.

Muzica e o combinație aflată la limita dintre genial și kitsch absolut. Hit-uri (I Shot the Sheriff, Sweet Dreams, Please Don’t Stop The Music) reinterpretate în manieră orientală. Amuzant, dar te pot duce la exasperare după o expunere la respectivul fenomen de mai mult de jumătate de oră. CD-ul cu respectiva muzică se află în meniu, alături de papuceii orientali, la capitolul Suveniruri.

Recomandarea mea este să nu vă duceți la Divan în doi – în afara cazului în care vreți să cunoașteți oameni noi (și iată cum fac rime fără voie). Strângeți-vă vreo 6, faceți rezervare și asteptați-vă la întrebări telefonice capcană, de genul: nu vă supărați, vindeți pisici birmaneze?

Păcat de mâncare, ar merita un cadru mai primitor. După primele zece minute îmi doream să dau foc locului și să-l sugrum cu mâinile goale pe tipul de la intrare (care din când în când își mai verifica ostentativ iPhone-ul), de asemenea, îmi doream să nu aud chiar toate conversațiile si plescăielile camarazilor de masă, în timp ce admir panorama unică spre scara pe care vin alți invitați, cu rezervări mai valoroase, demne de mese separate, dar acum mă gândesc un pic masochist că aș reveni să mai gust una-alta.

Și niște muzică să meargă la digestie:

Și, fără nicio legătură, vă informez că în scurt timp schimb iar așezământul. Adresa va fi, cel mai probabil, http://verzisiuscate.ro , dar rămâne de văzut.

Poftă bună, weekend minunat, ne vedem la Maria Răducanu, la The Ark, în seara asta.

And the saga continues…

În seara asta, încă o recomandare Montignac: Piept de pui cu curry.

De ce aveţi nevoie pentru vreo două porţii, aşa:

– un piept de pui dezosat

– o linguriţă de curry

-o ceapă jumate

-vreo 150-200 de grame de ciuperci tocate, de conservă

-cam 150 ml smântână lichidă degresată (e, aici e-acolo, eu n-am găsit decât frişcă lichidă, nici urmă de smântână – cu atât mai puţin degresată, aşa că am luat o smântână mică cu cât mai puţină grăsime – în speţă 12 la sută – am pus jumate din ea într-un pahar mare şi am diluat cu apă; zic că pare că a mers)

– nelipsitele sare and piper

– ulei de măsline, pentru călit (de nu ştiaţi, pentru călit şi prăjit şi alte nebunii, cel mai bun e uleiul de măsline ăla rafinat – e ceva legat de punctul de fum şi alte chestii; eu am folosit azi extravirgin, că d-asta am avut)

Şi ce se face – păi mai întâi se toacă ceapa solzişori şi se căleşte pâna devine moaaaale, moale de tot (da’ să n-o ardeţi). Se ia de pe foc, şi se trece la tranşarea pieptului de pui în bucăţele cât mai mici. În carte scrie 2-4 cm, eu aş sugera să rămâneţi pe la 2, că urmează a fi călit şi vă va fi mai uşor. Aşa, cum ziceam se taie şi se căleşte căteva minute bune într-o tigaie, separat de ceapă (îl întoarceţi bine pe toate părţile să se rumeneasca frumuşel). Când e cam gata, aşa, se potriveşte de sare şi piper şi se presară şi o linguriţă rasă (rasă am zis!) de curry peste dânsul. Se amestecă bine, bine de tot cu condimentele şi se ia de pe fooc.

Se amestecă într-o oală puiu’, ceapa călita, ciupercile din conservă şi smântâna de care povesteam mai devreme. Se mai adaugă un strop de curry, aşa să fie, se amestecă bine-bine, se acoperă şi se fierbe vreo 3-4 minute. După alea 3-4 minute se ia capacul şi se mai fierbe încă pe atât, descoperit, ca să se îngroaşe sosul.

Şi gata!

E foaaarte bun cu orez (deh, curry şi orezu’ sunt fraţi de cruce). Eu de la orez m-am abţinut, am tăiat nişte roşii cu ceapă şi cu ulei de măsline şi am pus de-o sălăţică.

Şi da, azi avem şi poză!

3 reţete Montignac, ca să începem săptămâna bine

1. Vinete umplute a la Provencale

E nevoie de:

– două vinete coapte (aici am greşit eu, una era cam…tânără)

– 200 g ciuperci (merg şi alea la conservă)

– 4-5 căţei de usturoi tocaţi (în carte scria de 2, însă eu iubesc usturoiul, plus că aveam d-ăla adevărat, românesc, de dimensiuni mai mici)

-câteva frunze de mentă tocată

– some pătrunjel

– 60 g măsline fără sâmburi, tăiate rondele

– una bucată ou

– sare şi piper după cum vă ştiţi limitele

-ulei de măsline să aveţi la nevoie

Se încălzeşte bine de tot cuptorul, la 210 grade (treapta 7 pentru ăia cu cuptoare gradate altfel). Se spală cele două vinete în cauză, se retează capetele şi după aia se taie pe lungime, pe jumătate.  Se crestează bine pulpa aia, ca să fie uşor de desprins mai târziu, dar cu grijă, să nu ajungeţi cu lama cuţitului la coaja vinetei.  Le daţi cu sare şi le stropiţi sănătos cu ulei de măsline, şi le băgaţi în cuptorul ăla care e bine să fie incins zdravăn, pentru 30-45 de min (le mai verificaţi din când în când –  cuptorul meu, de exemplu, are focul cam moale şi mereu e nevoie să las mâncarea mai mult decât e prevăzut).

Tocaţi ciupercile (sau nu, dacă sunt de conservă, gata tocate) şi căliţi-le în ulei de măsline până nu mai ezistă zeamă în tigaie.

Scoateţi vinetele din cuptor şi scoateţi miezul cu o linguriţă –  în punctul ăsta ar trebui să fie foarte uşor de scos şi de strivit în formă de piure. Grijă la coajă, să n-o rupeţi. E – piureul asta de vinete se pune peste ciuperci şi se mai lasă pe foc 2-3 minute, amestecând.  După ce aţi stins focu’, urmează completarea umpluturii, şi pentru asta se adaugă peste vinete şi ciuperci  usturoiul tocat, menta, pătrunjelul, măslinele rondele şi oul bătut (ca pentru omletă), plus sare şi piper după gust. Se amestecă totu’ bine-bine şi după aia se umplu cojile goale de vinete cu amestecul.

Toată treaba se aşează într-o tavă unsă cu ulei şi se lasă la copt vreo 20 de minute.

Bon apetit, ca să zic aşa. Mie nu mi-au ieşit tocmai bine, dar o să repet treaba, că încep să-mi dau seama pe unde am greşit.

2. Păstrăv cu vin alb

Pentru reţeta cu peştii vă scriu varianta pe care am făcut-o eu, adică 2 păstrăvi în loc de 4.

Vă trebe aşa:

– 2 peştoci din specia păstrăv, la cel puţin 250 de grame fiecare,  gata curăţaţi şi fără chestii pe dinăuntru (adică evisceraţi)

– 2 crenguţe de rozmarin proaspăt

– 150-200 g ciuperci (long live conserva)

– 1 lămâie

– neşte căţei de usturoi tocaţi (câţi vă lasă sufletu, io am pus vreo 6 şi cred că ar mai fi încăput…)

– 1 praz (depinde de care găsiţi – dacă vorbim de ăla turcesc, mutant, gigantic, unu’ e mai mult decât suficient)

– some ulei de măsline

– un pahar mic de vin alb, sec

-evident, sare şi piper

Şi se face aşa: mai întâi încălziţi cuptorul la aceleaşi 210 grade (treapta 7). Se dau păstrăvii cu sare şi piper, se pune câte o crenguţa de rozmarin inside fiecare (cum sunt evisceraţi, va fi mai uşor decât sună).

Se toacă ciupercile (sau nu, dacă aveţi gata tocate).

Lămâia se taie pe jumătate. O jumătate se taie rondele subţiri, iar cealalta jumătate se stoarce. Dupa stoarcere, daţi pe răzătoare coaja de la jumătatea respectivă.

Spălaţi prazul, curăţaţi-l şi tăiaţi-l rondele subţiri.

Şi acum începe treaba adevărată: ungeţi tava sau vasul ăla în care vreţi să cazaţi peştii cu ulei de măsline. Se pun mai întâi ciupercile şi apoi peştii. Se acoperă peştii cu o pilotă făcută din rondelele de praz şi lămâie (yum). Peste treaba asta presăraţi coaja de lămâie de care vă povesteam.

La final, faceţi un amestec între paharul de vin, zeama de lămâie şi usturoiul tocat, şi stropiţi cu el povestea de mai devreme.

Se acopera recipientul în cauză cu folie de aluminiu şi se bagă în cuptorul încins bine, pentru vreo 35-40 de minute.

E foaaarte bun.

3. Piept de pui cu parmezan

Ăsta e preferatul meu, de departe.  Nu aşa fancy ca cele de dinainte, dar foaaaaarte foarte yummy.

Se face din piept de pui dezosat (eu am avut un piept şi jumătate). În afară de pui, mai aveţi nevoie de:

– cimbru uscat

– ulei de măsline

-un iaurt mic

-usturoi tocat (aceeaşi treabă, puneţi după cum vă ştiţi consumul de usturoi)

-vreo 100 de g parmezan ras (depinde cât pui aveţi)

-pătrunjel tocat

Aceeaşi problemă – încălziţi cuptorul la 200 de grade (treapta 6-7).

Se taie carnea în cubuleţe mici (de 2-4 cm), şi se dă cu sare şi piper, plus cimbru. Separat, într-un vas, se amestecă 2 linguri de ulei de măsline cu iaurtul, cu pătrunjelul tocat şi cu usturoiul tocat. După ce se amestecă bine, se pun în vas şi bucăţile de pui şi se încorporează.

Se pune parmezanul într-o farfurie adâncă şi apoi se ia fiecare bucată de pui şi se dă prin parmezan până nu mai ştie de ea.  Se aşează cu răbdare, bucată cu bucată, într-o tavă, cratiţă, vas de sticlă termorezistentă, ce aveţi la îndemână, dar să fie bine unsă cu ulei de măsline. Nu e problem dacă gogoşelele aşa formate se ating între ele, numa’ să nu se suprapună.

Se bagă în cuptor şi se lasă 20-30 de minute.

Yum, yum, yum. Eu am consumat cu salată de roşii, dar cred că merge cu mai orice fel de salată.

Pfiuh, gata. Hai că vă anunţ dacă mai fac ceva. Poate fac şi poze…


Julie, Julia şi pinguina

Văzut filmul. Plăcut. Nu extraordinar, dar merge. Foarte trendy – vezi blogurile culinare şi blogurile în general, ce efect bun şi rău au ele asupra vieţii reale.

O singură observaţie – dacă Meryl Streep a făcut un rol extraordinar, şi a fost machiată-imbătrânită-îngrăşată etc, ca să se potrivească imaginii reale, fata din rolul Julie e, deşi simpatică, greu credibilă în rolul unei gurmande. Am căutat poze pe net cu Julie Powell and … yeah. I wuz right. She is…fluffy, pe cand cea din film pare uşor subnutrită. Cea mai tare fază e aia în care începe să se plângă că s-a îngrăşat de la atâta gătit şi atâta unt. RILI?! Come on gurl, you seem like a somaleze person :D. Şi ca să vedeţi că nu zic prostii:

Legat de asta, am încercat nişte reţete Montignac săptămâna asta – Vinete umplute a la Provencale şi Păstrav cu vin alb. Cu vinetele am dat-o oarecum în bară pentru ca nu ne pricepem la vinete, însă peştele a fost de mare excepţie. Şi asta vine de la cineva care nu prea mănâncă peşte sau alte rude de provenienţă acvatică.

În rest, toate bune şi frumoase. Viaţa este o petrecere.

Pui+ceapa+prune+sos de soia = Love

Dupa cele cateva tentative reusite de Jamie’s stuff, am zis sa dam o raita azi si pe la doamna Mazilique, sa vedem daca ne inspira ceva. Si am gasit minunatia asta de reteta extrem de usor de facut. La fel de usor ca cea cu rosii si usturoi pe care am incercat-o acum cateva saptamani.

Dovada mai jos.

Yammy.

P.S.: Datorita faptului ca iubita mea camera e iar acasa si nu mai sunt nevoita sa fac poze cu telefonul, nu mai arata ca ceva strivit de masina, draga fana din numarul trecut.

the whole stuff
the whole stuff
Mine!
Mine!

Carnetul cu prajituri

In ultima vreme m-a lovit si pe mine boala gatitului. Nu stiu de ce. Nu de economie, pentru ca incerc toate retetele posibile, facand risipa de diverse. Am si o carte a domnului Jamie (stim noi care) si credeti-ma, sunt destul de complicate retetele alea. Ultima creatie – pui la cuptor cu rosii, busuioc si usturoi, a iesit complet genial.

Dar nu asta voiam sa spun,

Tot gandindu-ma eu asa la preocuparile culinare din ultima vreme, mi-am amintit de vremea cand eram mica, si pe langa mancarurile pe care mama stia sa le faca de la bunica (mama lui taica-meu, adica, poveste mai lunga…) si de aia ieseau cam la fel (desi the personal touch era mereu acolo – de exemplu mama n-a reusit NICIODATA sa faca clatite adevarate, ca bunica-mea, iar bunica-mii parca nu-i ieseau ciorbele si supele asa bune), ei bine, in afara de retetele stiute pe dinafara si de binecunoscuta Sanda Marin (care insa era nefolosita, doar eu o mai deschideam in primele mele tentative culinare, esuate toate), mama mai avea in raftul de la bucatarie un carnet cu coperta de vinilin, in care scrisese de mana retete de prajituri. Erau aceleasi prajituri pe care le facea cu toate ocaziile – alba ca zapada, prajitura cu miere, negresa, ascota (nu, nu mascota, aia e altceva), ecleruri (si ce ecleruri…), fursecuri….si.. cam atat, cred. Paginile erau ingalbenite si rasfolosite, iar eu adoram carnetul ala.

Oare mai exista? Trebuie sa-l caut data viitoare cand ajung la Pitesti.

Puiul din seara asta
Puiul din seara asta