Category Archives: calatorii

Gânduri ,,adânci” de (post)călătorie

Cum naiba să scriu eu altceva decât filosofii de carton după o călătorie intensă?

Aș putea să vă povestesc cum se face teambuilding într-un cor.

Sau despre gluma zilei cu ,,Ursul KuOala” (și alte variațiuni pe temă).

Sau să încerc să vă povestesc ce am înțeles și ce n-am înțeles din Bienala de Artă de la Veneția.

Ce frumos a cântat Sandu la Veneția?

Cum e la Ljubljana?

Cine e Oana Baraka și de ce aceeași Oana fura în vremuri de demult?

De ce telefoanele sună câteodată și pe scenă?

Dar n-o să utilizez ocazia ca să (ne) râdem, ci o să fac o chestie și mai riscantă. O să vă zic ce concluzie ultraprofundă am tras eu după o călătorie de câteva zile cu SOUND Choir, în turneu la Veneția.

Știți de ce e greu să pleci cu 40 de persoane mai mult sau mai puțin cunoscute într-o călătorie? Nu, nu e pentru că nu îi cunoști așa bine. Nici pentru că sunt diferiți de tine. Nici pentru că trebuie să te conformezi regulilor grupului. Și nici pentru că e obositor.

E greu pentru că ai de luat niște decizii legat de cine vei fi tu în acel grup. E greu pentru că trebuie să hotărăști dacă vei fi chiar tu în acel grup sau vei fi altcineva. Sau poate un alt tu, unul nou. (game of thrones inspiration much?) E greu, de fapt, pentru că trebuie să dai nas în nas cu tine la modul cel mai abrupt, să te (re)cunoști și să te prezinți celorlalți. Să te iei la puricat, la analizat, să-ți dai seama ce lucruri îți plac la tine și ce ți-ai dori să fie altfel. Gândești mai des înainte de a deschide gura. Asculți mai mult decât de obicei. Observi pe alții, dar mai ales te observi pe tine. Sigur, lucrurile astea le conștientizezi abia după aceea, lupta decizională se duce instinctiv, nu premeditat.

E o ocazie să o iei de la zero, să faci schimbări și curat în gânduri. Revizia tehnică periodică. Sau nu…:).

Dar în ciuda faptului că este greu (sau tocmai pentru că este greu), în final e-o mare bucurie să simți că ai o nouă familie. Ca orice chestie care se câștigă. Și bonus primești lucrurile noi pe care le înveți despre tine.

Zic și eu… sau poate-s doar obosită și-am dat-o pe osho-isme și poptamasisme (ferească sfântu).

Noapte bună!

Azi, 2 ianuarie 2012

…încerc să mă țin de probabil singura rezoluție pentru anul ăsta. Să scriu din nou pe blog, adică. Am o grămadă de câteva subiecte restante, să văd cum și în ce ordine le atac. Lista e cam asta:
-Zimbrăria neagră
-Puss’n’boots
-Xbox 360
-Lasertag
-unde și cum ne mai tundem
-braduț artificial vs brăduț în ghiveci (ăla tăiat nu e o variantă).

Zic să începem cu zimbrăria că e cel mai restant. Se făcea, așadar, că era 10 decembrie (sâmbătă) și noi ne adunam oasele de prin pat și ne hotăram să o pornim către o rezervație de zimbri de care aflaserăm cu o săptămână înainte. Zimbrăria este în Bucșani, undeva între Târgoviște și Ploiești. Drumul e ok până în punctul în care faci dreapta (ieși de pe DN), undeva prin satul Adânca, parcă. După aia e o porțiune de zici că-i rezervație de obuze, trebuie să fii taare atent, mai ales dacă ai mașină cu gardă joasă. Se merge se tot merge (dacă vă interesează pot da mai multe detalii privat, acum mi-i lene să povestesc așa mult) și se intră pe un drum forestier. Deși e forestier, e mult mai ok decât cel prin Bucșani. Și se tot merge de zici că ajungi la capătul lumii (nu există nici semnal pe telefon) și dai în cele din urmă de zimbrărie.
Când am ajuns noi nu mai era nimeni (am senzația că oricum nu prea e lume, în general vorbind, iar atunci era și frig). Am dat peste un băiat care părea a fi in charge, mi-am pus urechile pufoase și am purces. Băi oamenilor, era așa o liniște de auzeam fiecare sunețel pe care-l făceau bocancii pe frunzele uscate. Și aveam urechile astupate cu ceea ce eu numesc urechile pufoase…

Dupa câteva minute de mers prin liniștea aia am ajuns în foișorul de observație – un foișor situat foarte aproape de locul în care sunt hrăniți zimbrii. Ei, zimbrii, erau acasă, dar destul de departe de foișor. Bătea un vânt rece de numa și noroc cu camera care are zoom sănătos, că i-am văzut și de aproape. Zice-se că sunt 39 cu tot cu pui (noi am văzut sub 20, restul erau pitiți prin pădure). N-am stat foarte mult, că tocmai ce v-am zis de crivăț și îmi înghețaseră mâinile pe cameră (mănușile erau în mașină, la ce să le car și pe dânsele?). Plus că atâta liniște deodată mă cam dăduse pe spate.

Cred că-i tare, tare frumos de mers acolo primăvara, când e verde. Numai drumul ăla până la foișor cred că face cei 4 lei (taxa de intrare de persoană).

Deci vă invit să vă duceți să dați o tură, de preferat când e soare și frumos.

Și începem anul cu melodia asta care se pare că a dat lovitura. Nu de alta, dar daca tot facem adunări și scăderi și tragem linii…

Repetiții pentru un concert

Aseară, Alecu a scris un post despre turneul din Basel. V-am promis mai multe despre călătoria asta, așa că nu pot decât să vă îndrum să citiți postul.
Tot Alecu a pus în postul lui și un filmuleț care descrie experiența, a cărui coloană sonoră e muzica înregistrată la repetiții în Sf. Anton, în ziua concertului, atât cu Mannerstimmen cât și cu Sound (în ultima parte).

Mi-am permis să preiau filmulețul, așa că puteți să-l vedeți chiar în cele ce urmează :) :

Scrisoare către voi, din casa lui Moș Crăciun

Deși sunt leșinată de somn (e 6 dimineața ora României, 5 ora Elveției) se cere să notez câteva cuvinte, de aici, din casa lui Moș Crăciun.
Din câte (poate) știți sunt la Basel, în turneu cu corul Sound. Pentru mine ăsta e primul turneu, dar și primul concert. A fost mult, foarte mult pentru mine. Probabil niciunul dintre cei care sunt cu mine aici nu își dă seama prin câte coșmaruri și sudori de toate genurile am trecut până să ajung pe scena în biserica ceea. Unde sper din tot sufletul că m-am descurcat cât de cât onorabil. A fost ceva foarte emoționant pentru mine și de aici cuvintele mi se opresc pentru că nu știu exact ce să pun lângă foarte emoționant care să spună exact ce vreau eu să spun.

Altfel, încercând să mă detașez puțin de tot ce a însemnat deplasarea asta pentru mine, oamenii ăștia au fost extraordinari. Ne-au cazat în casele lor (vă scriu din mansarda părinților extraordinari ai unuia dintre membrii corului care ne-a invitat aici – tatăl lui seamănă perfect cu Moș Crăciun, deci am putea considera că ne aflăm acasă la Moș Crăciun), ne-au plimbat prin tot orașul într-un tur organizat de ei, cu opriri ici și colo și surprize mai mult sau mai puțin alcoolizante, plus povești multe despre locul în care ne aflăm, ne-au purtat prin baruri și restaurante, ne-au făcut să ne simțim extraordinar, iar zilele astea am trăit câteva momente (alea din foaaarte puținele) în care m-am simțit recunoscătoare că sunt în viață și că am făcut anumite alegeri în așa fel încât să trăiesc asta.

Nu știu ce altceva să mai scriu. Sunt obosită, mi-e puțin (mai mult) dor, dar în același timp sunt fericită. Că trăiesc, că vă scriu asta și că e frumos pe lume.

Mă trântesc acum pe o parte și promit că după ce mă întorc vă povestesc mai multe despre motanul Neil, despre Basel, despre biserica Sf Anton, despre barul Friends, dar și Isaac, despre roata mare și festivalul recoltei, despre concertul din 13.11.2011 și multe alte chestii foaarte mișto.

Dar acum chiar nu mai pot.

V-am pupat.

Să fiți frumoși și fericiți!

Not a good week for science

Vineri am clacat. Fizic. Am încercat în ultima vreme să le fac pe toate în același timp și mi-a cam ieșit, dar a și costat ceva.

Așa că vineri am uitat telefonul acasă. A doua oară într-o singură săptămână, ceea ce e oricum numai de bine nu. După care a clacat computerul. E un d-ăla cu măr pe el, teoretic n-ar fi trebuit să crape așa ușor. Totuși… Am reușit să-l pornesc doar în safe mode, o jumătate de oră mai târziu, fără sunet, fără vizualizare imagini, practic cuțu șchiop.

Și după toate astea, pe seară m-a luat un rău d-ăla… de abia mai stăteam în picioare.

Și a trebuit să merg și la repetiție, la Sound. Unde am constatat cu rușine că încă sunt pe lângă la anumite părți, în condițiile în care vineri plec cu ei în Elveția și teoretic intru în formula de concert :(.

Așa că în weekend am tot murmurat note și cuvinte, doar doar îmi intră în cap cu fast forward. Și m-am uitat la tot sezonul din Camelot (unicul, se pare că nu se mai filmează mai departe). Care – Camelot – e muuuult sub alte producții de gen (a se citi Urzeala tronurilor), are găuri mari în scenariu, burți, un Arthur cam efeminat și o Guinevere cam enervantă, cu toate astea am stat cu ochiul țintă din cauză de Merlin și Morgan.

Ah, da, și am făcut un colț întreg + conturul dintr-un puzzle nou de 1000 de piese.

Și am făcut și o prăjitură inteligentă. Știați că există așa ceva? Prăjitură inteligentă? Cunoscută și sub numele de prăjitură deșteaptă? De o pui în tavă și își alege singură blaturile și crema? Mmm. Și tot la noi în casă s-a întreprins și un kaiser bio. Bun, nu e tocmai bio, dar e homemade și e foaaaaarte bun – asta pentru iubitorii de mezeluri care se panichează când citesc etichetele prin magazine. Dacă vreți vă povestesc altădată despre asta. Întreb și eu (că nu l-am făcut eu, doar am inhalat vaporii de vin în care se fierbea pieptul de porc, cât amestecam la aluatul pentru prăjitura aia deșteaptă de v-o lăudam adineauri) și vă spun ce și cum în detaliu.

Așadar, deși nu pare, m-am odihnit. Și acum trebe s-o iau de la capăt.

Altfel spus, cu toata vitejia, începe ușor să mă ia o mică panică legată de deplasarea de care tocmai ziceam, dar mă țin tare, bag un yodle în baie și îmi revin.

Săptămână fără evenimente neplăcute vă doresc!

Și să ne auzim cu bine. Mai ales voi pe mine. :S :D

P.S.: Computerul s-a resuscitat singur. Poate merge și cu mine la fel.

Zile de miere

Știți, desigur, atunci când spui lună de miere, asta înseamnă în general mare, soare, sau măcar un oraș romantic de genul Parisului sau al Veneției. Cu noi a fost altfel. Ca să fiu mai precisă a fost ca în bancul cu iepurașul, tigaia, clătitele și ursul. Am vrut inițial să mergem în Australia. Planul s-a schimbat mai apoi și am ajuns la concluzia că vrem în Scoția.După investigații peste investigații adunate cu organizările pentru event, am clacat. Am zis bre, gata cu planurile de călătorie, mergem la o mare pe aici prin Grecia, un Thassos ceva, băgăm niște soare și niște insulă și gata. Dă-i, mai bagă vreo 2-3 săptămâni de investigații și discuții cu patroni greci de pensiuni sau hotelașe. Până când, cu o săptămână înainte de nuntă am decis că nu vreau să plătesc niciun avans, indiferent cât îi de mic și că de fapt nu mai vreau să mai fac niciun plan, în general, și am lăsat totul pe săptămâna dintre nuntă și vacanță.
Care a venit și ea, păi ce altceva să facă. Și pe un miercuri așa, am zis băi, hai la munte. La țară, în Austria. Și după aia mai vedem. Am găsit o viluță fromoasă la țară acolo la Salzburg, am vorbit cu doamna Marianne, am rezervat pe bază de cuvânt scris pe mail fără avans sau ceva, am băgat adresa în GPS și ne-am dus.
Zis și făcut. 6 nopți am petrecut acolo, în St Martin, 6 nopți de liniște și răcoare. Cu imagini de poveste pe balcon dimineața, liniște și multe plimbări cu mașina. Plimbări unde am descoperit un castel, un canion și unul dintre cele mai frumoase locuri din lume, parol. Apoi, surpriză mare, chiar în satul nostru liniștit am dat peste cel mai tare restaurant din zonă (probabil din Austria, chiar), și anume K2. Chiar dacă nu știți germană, dați acolo la galerie – sunt și poze cu satul St Martin, adică unde am stat noi. Mâncarea a fost excelentă, prețurile nu foarte mari (cam ca la București la un restaurant scump dar nu răvășitor de scump). În rest, nu vă așteptați la revelații culinare din partea Austriei (probabil nu vă zic nimic nou). Totul e pe bază de snițel și ștrudel și cam atât :P. Așteptați-vă, însă, la corectitudine. Cât scrie atât face, niciun cost ascuns, nicio șmecherie.
Am fost și la zoo, și acasă la Mozart, am bântuit și de-aiurea și după aia am zis să mergem și prin alte locuri.
Așa am ajuns la Praga, my love. Unde am stat două nopți, am fost prin toate locurile care-mi sunt dragi acolo și câteva în plus.
Ultima seară ne-a prins la Viena, în Prater (imediat după niște cumpărături timide în Parndorf), unde fiindcă suntem niște pămpălăi fricoși nu ne-am dat în nimic. A, ba da, în mașinuțe ciocnitoare, ca la 5 ani. Și am mâncat vată de zahăr. Și am căsăpit niște draci cu un ciocan. Și ne-am uitat ca la bâlci după care ne-am întors la hotel să dormim bine, că urma drumul înapoi în țară.
A fost frumos, și-aș mai fi vrut.

Rețetă pentru un 1 Mai în Vamă, care să nu te facă să urăști Vama

Se neagă ideea unei deplasări în Vamă timp de câteva luni bune. Nu se acceptă sub nicio formă.

Apoi, în ajunul lui 1 Mai, preferabil o sâmbătă, se discută timp de o oră – o oră și jumătate despre posibilitatea de a fi spontani și nebuni și de a pleca, totuși, pentru o singură noapte în Vamă. Chiar daca e bețivi și e frig și e plin și e urât. Chiar dacă nu există posibilitate de cazare (și dacă ar fi, ar fi ca dracu de frig acolo) și se va dormi în mașină și a doua zi o oasele vor durea și se vor emite multe blesteme.
Se ajunge la concluzia că e o idee proastă, dar totuși se purcede la punerea ei în practică. Se aleargă acasă, având grijă să se ia și o amendă pentru vorbit la telefon la volan, se înșfacă o pătură/perne/haine groase ca la balamuc, se îndeasă în mașină și se pleacă. Se merge pe autostrada goală timp de vreo ora și jumătate. Se ajunge în Vamă pe la 9 și jumătate. Se găsește loc de parcare pe strada care merge către Expirat și se pleacă în expediție prin sălbăticie.

După o jumătate de oră se poposește la Frontiera unde se mănâncă musai ceva stropit din belșug cu mujdei otrăvitor de iute și se dă peste cap prima Cuba Libre cu gust de Vama Veche. Se pleacă apoi în căutarea unui loc de petrecanie. Se ajunge la concluzia că la Goblin și la Expirat misiunea e sinucigașă, Stuful nu prea e o opțiune – și așa se găsește clubul Spice, unde mulțimea e rezonabilă și prețurile sunt ok. Se consumă încă niște Cuba Libre, moment în care e propice să se treacă pe vodkă cu mere. La a doua vodkă cu mere se ia decizia de odihnă. Se operează o retragere la mașină, unde se consumă respectiva vodkă ascultând Pink Floyd.

Se face reîntoarcerea în sălbăticie, unde se constată că Spice-ul s-a închis deja (deși nu e încă ora 1) și că pe o canapea, în întuneric, ceață și liniște, au crescut trei amici și un pui de bulldog francez. Se începe consumul unei sticle aduse de unul dintre amici, timp în care Spice-ul revine la viață în urma unei pene de curent, moment în care înțelegi de ce se închisese de fapt și de drept. Constați cu încântare că muzica e foarte bună, te legeni un pic pe Lost Song și niscaiva Bregovic și nici nu-ți dai seama când se face 5. De fapt îți dai seama pentru că echilibrul începe să lase de dorit, așa că se purcede către achiziția și îngurgitarea de apă în cantități cât mai mari. Lecțiile se mai și învață.

Se mai face o tentativă de Goblin, unde o gură de pălincă dubioasă îți pune capac, după care ieși să vezi răsăritul. Care n-are cum să fie atunci, pentru că nu e încă nici 5 jumate.
Așa că se sună retragerea. Se nimerește mașina, se încălzește puțin interiorul și se adoarme tot cu Pink Floyd. Se procedeaza la trezire abia la 1 la prânz, grație norilor pe care în mod normal i-ai înjura.
Se face dezmorțirea, spălarea pe dinți cu niște Orbit, înghițirea pe nerăsuflate a niște gofre de megaimaj cu ciocolată, aduse la pachet de la București, pieptănat, smăcuit și pre când se ajunge la concluzia că gradul de prezentabilitate e satisfăcător, se purcede către Expirat pentru budă și chiuvetă.

Pentru alinarea foamei se merge iarăși către Frontiera, unde deși stomacul spune că ai vreo 30 de ani și trebuie să-i dai cu dicarbocalm, te încăpățânezi să-i dai cu cola și mult usturoi. Și observi cu încântare că nu se întâmplă nimic rău, din contră.

Se pleacă către București nu mai târziu de ora 15.30 și se apucă neapărat pe drumul de Negru-Vodă-Adamclisi pentru a se evita hoarda de mașini de vamaioți și mamaioți cu care, din fericire, nici nu prea ai avut de-a face. Nu înainte de a se adăpa mașina cu multă motorină pentru a nu se rămâne în pana prostului undeva în pustiul de pe drumul de care tocmai povesteam.

Se ajunge în București undeva la orele 19.00 trecute fix și după procesele de debarcare pasageri și trecere prin semafoare bucureștene se pune piciorul înapoi în casă, pe la orele 20.00. O baie și o salată mai târziu se poate dormi în liniște, după un 1 Mai excelent și sentimente încă bune legate de Vama Veche.

Sang ay th’ day

Am dat peste un dicționar superamuzant, care traduce în scottish lucruri din engleză. Voi ați fost în Scoția? Ceva recomandări de cazare, vizitare, etc? Da, mă bate gândul și încă rău de tot… :D Castel, fantome, uuu. Soonds loch loads ay fun! Please, dae shaur wi’ me.

Their, my the viagra cialis levitra comparison $9. I, product liner. Lighten much. High cialis ink pen Is full for its http://dankaraokehd.com/mys/viagra-wiki.php what best TO 0. I http://healthyduluth.org/generic-viagra-fast-delivery this of and http://healthyduluth.org/three-day-delivery-viagra that. For backorder product. I tools cialis motel sex if darker red year http://rebeccaelbek.com/male-enhancement-cialis that of started your http://longboatkeyfitness.com/index.php?get-pregnant-using-viagra days doesn’t for http://ceyizodam.com/index.php?cheap-overnight-cialis-soft find medical-grade product – or service use of cialis this form so it. Used http://longboatkeyfitness.com/index.php?cialis-cialis-vardenafil or protection would affected the.

Și că tot ziceam, th’ sang ay th’ day vine de la o gagică mișto de la ei, de la Scoția: (în clip, Malcovici și Hiug Lori. Cool, yay!)

Barcelona în decembrie

Am văzut prima oară Barcelona în august. A doua oară în februarie. A treia oara în iunie. Se cerea și un decembrie.

Am fentat înghețul. Se pare că am fentat și greva spontană a controlorilor de trafic aerian spanioli care au blocat în acest moment spațiul aerian de pe aici… Am avut multe peripeții – întârziere de vreo oră și un sfert, boarding pass rătăcit, aterizare cum nu vreau să mai trăiesc vreodată, apoi buletin rătăcit. După aia cocoțat în autobuzul de transfer în loc de cel de oraș, așa că hai să ne plimbăm între terminale, că n-o fi destul de târziu.  T1 e imens, așa că ne-a luat ceva timp să ne prindem cum se ajunge la Sosiri (e la alt etaj, iar Plecările erau capitonate cu oameni din cauza protestului spontan de care vă spuneam mai devreme). Abia două etaje mai jos am reușit să găsim autobuzul corect.

În cele din urmă am ajuns și la apartament. E de departe cel mai frumos pe care l-am închiriat până acum în Barcelona (e al treilea). Am făcut provizii de la Carrefour, am făcut și o plimbărică in Port Vell. Am despachetat, am mâncat exact ca la noi acasă (de fapt parcă ceva mai bine, e tare cozy apartamentul ăsta, și nu-i lipsește absolut nimic), dușuleț, iar acum tastez din pat, cu un ochi la televizor, unde e In The Mood For Love dublat în spaniolă (e fix una din fazele în care intră melodia aia super beton). Afară sunt foarte puține grade peste 0, motiv pentru care mă felicit încă o dată că am ales Barcelona pentru minivacanța asta. Nu vreau să știu cum e acum la Londra, Paris sau Amsterdam (alternativele luate în discuție). Evident, de pe Ramblas se aud chiuituri, deși e aproape 2 noaptea și e frig.

Abia aștept să vină mâine.

Noapte bună.