Revin? Revin

Pfff, ce viață pe blogul ăsta… Din 2006, trecut prin toți nervii mei de adolescent întârziat. Poticnit oficial în 2013… resuscitat pe final de 2014?

Ce ziceți? Să mai scriu? Că de subiecte aș avea câteva…De exemplu să vă povestesc cum m-am apucat de dans scoțian (că vorba aia, numai de asta nu mă mai apucasem). Cum tot plănuiesc să mă întorc la cor. Peste ce tot felul de oameni dau. Peste cum trăiesc visul în fiecare zi, chiar dacă asta înseamnă din când în gând să mai dau și prin coșmaruri mici, așa.

Ce filme mai văd. Sau seriale, că acum e mai tare asta cu serialele decât aia cu filmele.

Că mă joc Fallout. V-ar interesa asta, cu Falloutul?

Știu, da, da, bat câmpii. Ce naiba altceva aș putea face pe un blog care se cheamă Verzi și uscate?

Doamne-ajută că nu m-am reapucat să scriu pe el în campanie electorală, voi vă dați seama cam ce ar fi fost la gura și degetele mele?!

Deci… ce să fac. Să mai scriu? O să mai scriu…

Vă las cu un cântecel care mă bântuie zilele astea din cauză de Fallout New Vegas, de care vă povesteam că joc, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. De preferat de pe canapea și pe un ecran mare.

Despre plaje, virgine, relaxare, aventură, ipocrizie, educație, ecologie și mai multe pahare de Mojito

Pe modelul mai răruț ca e mai drăguț vă scriu abia acum, patru luni mai târziu. Am în draft subiecte despre Castelul Electric, Padina Fest și câte și mai câte, dar uite că abia acum mi-a captat un anume subiect atenția atât de mult încât să duc până la capăt un articol.

Vreau să vă povestesc câte ceva despre tainele actuale ale litoralului românesc. Despre ce găsiți și unde și despre cum să vă comportați atunci când ajungeți acolo. Cu bune, cu rele și mai ales pe directelea.

O să vă povestesc mai întâi că anul ăsta am mers la Vadu. Da, pe plaja aia secretă despre care nu știe nimeni și unde ți se șterg automat urmele după ce te întorci acasă. NOT. Vedeți voi, Vadu și Corbu ERAU două plaje aproximativ virgine acum vreo să zicem 7 ani (probabil și înainte, dar acum 7 ani mi s-a povestit mie prima oara despre cât de dificil e să ajungi acolo și cât de puțini oameni vei găsi). Acolo mergeau campiștii (știu, nu există cuvântul ăsta) adevărați, cu cort adevărat care se montează din multe piese. Acolo se făcea nudism, basically pentru că chiar nu prea avea cine să te vadă. Era greu de ajuns, greu de rezistat și pare-se făcea minuni cu psihicul umanoidului intrat în comuniune directă cu natura.

Recunosc, eu n-aș fi rezistat așa nici 10 minute. Probabil undeva pe la minutul 11 m-ar fi luat alergiile, apoi ar fi apărut turmele în galop de țânțari și eu n-aș fi avut Autan, că nu se găsea chiar așa pe toate tarabele. Apoi m-aș fi deshidratat pentru că n-aș fi avut de unde să beau apă. Apoi aș fi murit probabil în încercarea de a parcurge cei 5 km până în sat. Nu, eu n-am gena aia sportivă și aventuroasă, n-am avut-o niciodată și mă îndoiesc că o să-mi crească acum. Ah, da, și probabil că aș fi stat singură în pustietăți cu sutienul pe mine, pentru că sunt genul de persoană care ar face asta.

Sucker, veți zice. Persoană spălată pe creier, nu vei cunoaște niciodată bucuriile îmbrățișării perfecte cu marea pe care ți le poate oferi doar un skinny dip! Legătura profundă cu supa primordială care își fac auzită vocea doar la fundul gol. Ok, no problem, râdeți cât vreți, nu sunt și n-o să fiu fata de la Laguna Albastră. Sunt plinuță, cu probleme cu coloana, mioapă și îmi plac de mor beneficiile lumii moderne (cum ar fi aerul condiționat, apa rece, saltelele și cocktailurile). Sunt o tocilară într-ale camperelii. Și am mai fost și bolnavă când eram mică!

Cu toate acestea, odată cu apariția campingului modern, a cortului cu aerisire sporită care se așterne în două secunde, cu drumul pe care poți merge cu mașina până la plajă, cu salteaua gonflabilă, cu lada frigorifică și cu – mulțumim, tu, zeule- Autan, spirale și alte torțe anti-țânțari, am început și eu s-o iau ușor-ușor pe calea pseudoaventurii. Mai întâi m-am călit temeinic la Sfântu. Unde a fost frumos, dar nu prea, despre asta puteți citi aici . Atât de hilară a fost experiența mea, că a ajuns până hăt la Dilema Veche, din păcate n-o puteți savura și acolo decât dacă sunteți și anume abonați.
În fine, după trânta din Sfântu, în 2010, tratament intensiv cu caniculă, broaște și țânțari, m-am simțit vitează și am mai băgat două seri la Peninsula 2011 și încă două la Padina, în 2012.

După trei seri dormite în cort la Electric Castle, fără evenimente majore, am zis că e cazul să reîncerc ceva litoral și țânțărime și am purces către Vadu, acest tărâm neatins de suflarea umană. Nu de alta, dar era ziua de naștere a părintelui nostru spiritual, vadu-iot (așa se spune?) cu experiență, iar noi eram dispuși de ceva aventuri și valuri la Marea Neagră.

Experiența a fost până peste poate de frumoasă, nu zic nu. Nu cred că am văzut vreodată atâtea stele – și nu pentru că nu am avut de unde, dar pentru că a fost prima oară când am putut sa privesc cerul dintr-un loc unde poți opri orice lumină artificială, într-o noapte fără lună. Am văzut și licurici de mare (nu știam că există), tot pentru că nu era lună. Prima seară, cel puțin, a fost pentru mine un fel de epifanie, deși a durat puțin, foarte puțin, prea puțin! și a fost ,,piperată” cu roiuri de țânțari, urlete de coioți și alti bărzăuni zburători cât pumnul meu.

Bottom line- dacă eu am ajuns acolo, oricine poate să o facă. Și o va face. Plaja asta a încetat să fie virgină de mult, la fel ca cea din Corbu (care, btw, pentru mine a fost o dezamăgire cumplită, dar nu pentru că am găsit acolo oameni, ci pentru că am găsit multă mizerie, câini vagabonzi și dughene de joasă speță). Deci lumea o să vină, chit că eu scriu acest articol pe blog, chit că nu. Fraților, locurile astea sunt marcate pe Google Maps! Voi ați scos capul pe geam în ultima vreme? Ați văzut în ce hal fuge informația? Hai să nu mai facem pe prețioșii și superiorii cu ,,salvați Vadu” și nu mai povestiți nimănui. Probabil mare parte din voi ați aflat tot de la cineva care fusese mai demult acolo – sigur, era diferit, erați singuri în baie cu lumina stinsă și nu v-a auzit nimeni, plus, amicul stia că ești băiat bun. Hai mai bine să ne dozăm eforturile spre altă direcție și să încercăm să facem educație. Dacă țineți atât de mult la plajele nepoluate, puneți umărul și să dăm drumul la o campanie online și/sau offline despre cum trebuie să te comporți pe o asemenea plajă neamenajată și de ce avem încă nevoie de locuri fără sezlonguri și pahare cu umbreluțe.

Și ca să fiu și mai radicală, înainte să o mai băgați pe aia cu ,,hai să păstrăm secretul”, ce ziceți mai degrabă să încetăm noi primii să mai mergem acolo. Pentru că avem de-a face cu două probleme diferite: 1) oamenii încep să meargă în cantități din ce în ce mai mari pe plaje încă goale de care doar câțiva privilegiați se puteau bucura până de curând și 2) oamenii sunt needucați și se comportă ca giboni abia coborâți din copac, începând cu zgomote și terminând cu ce lasă în urmă. În legătură cu problema 1, îmi pare rău să vă anunț, dar suntem cel puțin până la noi date oferite de cercetătorii britanici egali în drepturi pe pământ. Dacă vreți ca lumea să nu mai mearga acolo, fiți responsabili și începeți cu propria persoană. În legătură cu problema 2 se pot face lucruri, dar pentru asta trebuie vorbit despre asta. E o luptă lungă și soră cu agonia, dar dacă nimeni nu se apucă de ea, mai bine tăcem și lăsăm autodistructivitatea să-și facă treaba în liniște (sau zgomot).

Trec acum la partea a doua, pe care mi-e teamă că n-o s-o mai citeasca nimeni. După atâta epopeea cu Vadu și Corbu, cine să mai citească și despre plaja dinspre Mamaia și Năvodari? Unde, recunosc, n-aș fi călcat nici torturată cu fierul de rufe cu aburi. Nu atâta vreme cât în frază încape cuvântul ,,Mamaia”. Nu, dacă n-aș fi fost atât de obosită de nunți și de aventuri la munte și la mare, mai ales în cort. Nu, dacă n-aș fi avut un moment de slăbiciune în care să zic – fuck it, vreau la piscină, vreau într-un pat moale, vreau un mojito la botul calului, and make it fast! Așa că m-am lăsat dusă de val și am închis de bunăvoie portiera în ziua în care am plecat spre granița infamei Mamăi.
Mai întâi m-au trecut valuri de nostalgie pe la poarta fostei tabere. Apoi m-au trecut valuri de indignare văzând în ce hal arată drumurile și casele neterminate. Un câmp de materiale de construcții fără noimă. Aproape că începusem să scâncesc că vreau acasă, când am intrat în curtea interioară a Villei Pontica. Nu știu alții cum sunt, dar eu când văd un salcâm bine tuns, o canapea de exterior, un șezlong ergonomic și o piscină generoasă și frumoasă, îmi tresaltă inima de bucurie. Mi-a mai tresărit inima și la intrarea în cameră, după ușile frumoase cu obloane de lemn de inspirație mediteraneană. Și înăuntru, la vederea dușumelei și a mobilierului simplu dar ,,în temă”.

Până la plajă am mers pe un podeț de lemn, printre bălării. Dacă n-ai fi văzut vilele, unele draguțe, altele abandonate, altele fără noimă, iar unele de-a dreptul hidoase, ai fi putut chiar crede că mergi spre o plajă ,,virgină”. Gâze, greieri, vânt alunecos, de toate. Pe plajă ne-am aruncat prosopul lângă un bar pe care l-am categorisit instant ,,de fițe” și am început să facem calculul în kilometri până la primul supermarket, pentru că ,,eu nu dau 20 de lei pe o cola”. Am clacat repede și am cerut ceva de la bar, ceva ce am avut maxima surpriză să aflu că are un preț similar cu Bucureștiul accesibil (Control, Panic, Expirat + locațiile hipstărești mai nou deschise). În afară de asta, doamnelor, aveam de-a face cu o Caipirinha practic perfectă, care m-a cucerit de la prima sorbitură. Din punctul ăla gata, eu am fost convinsă.

Seara ne-a mai tratat cu o descoperire de zile mari – Restaurantul/cherhana Rapana. Eu nu mănânc prea des chestii din apă, fac excepții doar când trebuie neapărat, dar aici am avut parte de-o tratație incredibilă. Vin rece la frapieră, porții imense de midii, niște chefali nuuuma buni, icre și salată de vinete cu brânză și roșii și ceapă, stavrizi și alte nebunii. Desertul dar și o porție gigantică de rapane – din partea casei. În plus, cunoștințe noi în persoana lui Cristi, care se ocupă (bine!) de Rapana și care ne-a povestit o grămadă despre zonă și despre locurile în care e ok să mergem.

Și așa am ajuns noi a doua zi la plaja Curacao. Făcută de niște băieți care ne-au mai îmbătat de câteva ori prin București, ea constă într-un bar de lemn cu hamace, masa de fussball și câteva scaune înalte, vreo 50 de sezlonguri DE LEMN grupate câte două lângă o umbrelă de stuf. Prețul sezlongului toată ziua – 10 lei. Când comanzi ceva, o măsuță de cafea apare ca prin minune lângă tine și ești servit cu multă plăcere cu tot felul de bunătățuri și limonade de zici că nu e adevărat. Muzica există, dar e în surdină și e frumoasă de-ți vine să mori.

Foarte important și DELOC de neglijat – TOALETA de la Curacao este impecabilă! E o construcție mai mică, tot din lemn, în spatele barului, cu un duș exterior. Vase de toaleta sclipitor de curate și parfumate, apă, săpun. Nota 10!!! Sigur, exagerez, dar este necesar ca să vă fac să înțelegeți – cred că doar acasă m-am mai simțit atât de în siguranță într-o toaletă.

În ultima zi am fost cadorisiți și cu niste cafele din partea casei și am plecat cum foarte rar plec de undeva -și anume cu promisiunea că mă întorc.

Deci pentru zilele în care nu vreți neapărat să faceți pe aventurierii extremi, în care aveți nevoie să vi se poarte de grijă și să vi se servească un cocktail, chiar dacă poate e sub demnitatea voastră, dacă vă place muzica pe plajă, dar nu la volume insuportabile și nici în ritmuri intolerabile… faceți o vizită la plaja Năvodari-Mamaia Nord. De bifat MUSAI plaja Curacao, Plaja Rapana, restaurantul Rapana și pizzeria care urmează (și care ține tot de ei). Good, good pizza, I tell you.

Așadar, oameni buni, mergeți la Vadu dacă vreți să dormiți în cort cu picioarele direct în apa mării, deocamdată în liniște și pentru niște senzații nepaipomenite. Și mergeți la Năvodari dacă vreți să vă simțiți răsfățați dar totuși, răsfățați cu bun gust și cu prețuri care te lasă să pui motorină și pentru întors. Și spuneți și altora, dar mai spuneți-le și că chiștoacele de țigări se strâng de pe plajă, că sunt niște ratați dacă lasă ceva în urma lor, ca sacii de gunoi încap și în poșetă și apoi în mașină până la cel mai apropiat tomberon și în general încercați să fiți voi ăia mai buni, nu doar să vă credeți așa.

Și vă mulțumesc că m-ați suportat atâta și promit să încerc să scriu mai des :).Ș-am încălecat pe-o șa…

Melodia sezonului (frate, nu pot să mă abțin! :D):

Despre respect

Când m-am gândit să repornesc blogul ăsta, dar și când am hotărât că e cazul să rămân pe propriile picioare, m-am gândit mult care vor fi primele subiecte pe care le voi aborda. Era clar momentul în care urma să dezvolt un punct de vedere legat de publicitate. Cât de mișto e în publicitate, cât de nașpa e. Cât de cool e, versus cât de artificial e. Ce cred eu despre oameni, ce nu cred eu despre oameni.
Nu că aș fi eu vreo mare vedetă, dar era un pas normal. Când se fac schimbări, se emit și opinii. Că așa se cade. Când iei câte o decizie schimbătoare de viață și ai o minusculă audiență, cum încă sper eu că mai am aici, se obișnuiește să scrii despre revelații personale, despre lucruri pe care până acum nu le-ai putut spune- și uite că acum poți da frâu liber nervilor și imaginației și poți elucubra infinit despre ce crezi legat de trecutul tău.

Și plănuisem îndelung un post ca ăsta pe care mă pregătesc să-l scriu. Numai că – nu știu cum – viața m-a luat pe nepregătite (duh, ca zăpada pe Oprescu și Videanu și toți prietenii lor) – și mi-am văzut de altele.

Și de fapt ce voiam eu să spun când am plecat din publicitate, printre altele, era că port un enorm respect ultimului loc de muncă în care am activat. Care conține niște oameni cum industria asta discutabilă nu prea mai are.

Și voiam neapărat să scriu pentru oricine ar fi interesat să afle vreodată cât de mult respect port eu lui Robert Tiderle și celorlalti colegi pe care i-am avut în ultimii doi ani la Papaya Advertising. Că e mult rău și nu prea am cuvinte să exprim asta. Și că nu vreau să transform o postare de gen într-o lamentare dubioasă și vreo odă de prost gust, ci doar voiam să fie public. Că e singurul loc – experimentat de mine -, în care încă se face publicitate ETIC în prispa noastră. Că orice părere aș avea, exprimată în scris sau verbal, despre publicitate în general, despre capitalism, consumerism, oameni și persoane, Papaya e un capitol separat. Pe care nu voi vrea niciodată să-l amestec în discuții vagi sau urâte.

Am lăsat spațiu de paragraf acum și m-am gândit vreo cinci minute. Ce să mai spun. Că la mine scrisul așa funcționeaza – deschid un câmp și apoi scriu. Și se mai întâmplă (cam des, din păcate) și să mă uit tâmp la o pagină și să nu știu ce să fac în continuare cu ea. Ca acum.

De fapt voiam, prin acest post tardiv și foarte prost scris (iertare), să mulțumesc pentru ultimii doi ani.

Și cam atât. Cu mult respect. Și mulțumiri.

Eu.

Cum e să pleci

Scriu postul ăsta pentru că e realmente multă lume care îmi pune întrebarea asta – și? Cum e? Cum se simte să pășești afară din publicitate după atâta vreme? E fericirea pe pământ? Simți că te axfixiezi?

Păi în primul rând, nu știu dacă și cât știți, dar eu am mai trecut prin niște pauze, așadar din cei 8 ani și cinci luni cât am activat în domeniu, doar 7 ani și vreo jumătate au fost petrecuți efectiv în agenție. Asta ca să fie clar. Apoi nu mi-e mie încă foarte clar dacă nu e și asta tot vreo pauză camuflată. Sincer, sper că nu e, că mi-am luat elan cât să ajung pe partea cealaltă a pământului, dar adevărul e că nu am garanția că nu voi încerca într-o zi să mă întorc, după ce mă voi fi convins că scrierea de reclame e adevărata mea vocație și am traversat doar o mică criză de identitate.

Mai bine v-aș povesti cum a fost. Cred că e mai bine decât să încerc să descriu ceva atât de abstract și până la urmă ușor trist cum este despărțirea, fie ea și voluntară, de un microunivers.

A fost bine. Serios. Spre diferență de alții din generația mea, eu n-am intrat în lumea asta din motivele greșite (sau din cele mai greșite). Țin minte că m-a întrebat Șerban Alexandrescu la un interviu cât la sută din prezența mea în publicitate se datoreaza ,,peer pressure”. Atunci m-am gândit pentru prima oară la asta și mi-am dat seama că n-a fost vorba nici o secundă de așa ceva. Și nici de pasiune mistuitoare, e drept, deși mi-ar fi plăcut mult să fie asta. Pur și simplu, într-o zi, întâmplarea (întâmplarea asta avea formă umană, dar să-i spunem totuși întâmplare) m-a făcut să înțeleg că există în București această breșă în sistem care mi-ar permite să trăiesc așa cum îmi doresc eu să trăiesc. Până la momentul respectiv trăisem într-o resemnare completă, convinsă fiind că nu exista nicio posibilitate să identific ceva ce as putea face cu plăcere, ceva care să nu mă transforme într-o mașină sortatoare de dosare. Brusc, exista posibilitatea să mă trezesc în viața mea de adult mai tarziu de 7 dimineața, să mă duc îmbrăcată la serviciu cum doresc, să vorbesc cum doresc, să mă port cum doresc și să obțin niște rezultate vizibile uneori la televizor. A fost ,,promise land”, asta a fost publicitatea pentru mine. Și tot ce trebuia să fac era să încerc să direcționez înclinația literară către creația de reclame originale. Iar cum toată viața am trăit pentru a păcăli sistemul… guess what.

Persoana care m-a angajat, doar vreo 3-4 luni mai târziu după ce îmi intrase microbul în gândire, în urma unui simplu interviu obișnuit, obținut în urma unui e-mail (e o poveste super lungă aici, dar și frumoasă) m-a avertizat că e greu. ,,Întâmplarea” m-a avertizat, de asemenea, că nu-și asumă eventualele boli de ficat, inimă sau nervi de care aș putea suferi în viitorul apropiat. Dar zău, pe lângă perspectiva pe care mi-o ofereau studiile mele (drept carele este) meseria asta, cu toate riscurile sporite cu care mă tot amenințau diverși, chiar părea o vacanță.

Băi și a și fost! La vremea când prietenii mei deveneau ,,oameni mari” – aia, cea mai scârboasă, în care ești mazga de pe fundul lacului puturos, pe care crește lichenul scârbos care bolborosește bule infectate cu microbi diabolici, ei bine, eu în perioada aia eram junior în agenție. Adică copilăream în continuare în stil mare. Și mergeam la petreceri și vorbeam cool și mă îmbrăcam cool (sau așa aveam impresia) și ascultam muzică interesanta, vedeam filme premiate și trăiam în fiecare zi ,,challenge-uri creative” și mâncam shaorma la birou, pe tastatură dacă doream. Aveam un coleg care cânta la drâmbă și unul care îngrijea bonsai. Stai – era același! În fine, ați prins ideea. Toți cei din jurul meu erau miniartiști, cântăreți în trupe, dj, desenatori… Puteam deschide și trimite orice mail din lume, puteam intra pe orice site, aveam liber la messenger, aveam cheia de la agenție și petreceam acolo multe ore din seară, convinsă că asta va fi viața mea de acum încolo.

A fost frumos și uneori a fost și greu. Au fost petreceri, au fost oameni. Au fost întâmplări, călătorii. Multe, multe lucruri care m-au adus în punctul în care mă aflu acum. Au fost transformări pe care le-am suferit, gânduri frumoase și gânduri urâte. Au fost și sentimente de inutilitate, întrebări de genul de ce mi-aș petrece ore/zile/săptămâni încercând să vând un rahat de obiect care nu schimbă viața nimănui – așadar și momente în care am zis că e cazul să fac un pas în spate și să încerc să privesc din altă perspectivă. Nu am fost în niciunul dintre momentele din cei 7 ani și jumătate păcălită de ideea că publicitatea este artă. Am știut întotdeauna exact ce este – de aici și modul în care mă oboseau în ultima vreme roiurile de copii dornici să fie artiști și care-și canalizeaza eforturile în direcția greșită. Și apoi iar- alte gânduri – în ce mod am păcălit eu sistemul, dacă am ajuns fix în motorașul care îl hrănește? Și la un moment-dat, după mulți pași în spate, te prinzi că în spatele tău e peretele…

Și după o vreme pur și simplu am știut că ocup locul altcuiva. Iar când posibilitatea de a face ceva pe cont propriu a apărut, am înhățat-o cu ambele mâini și m-am cățărat pe ea ca o maimuță ce fuge de un crocodil. Întâmplător, n-am făcut-o deliberat. Posibilitatea a apărut, mi-a sărit în ochi, eu m-am cățărat pe ea, dar nu am căutat-o. Pur și simplu am privit în momentul potrivit în direcția potrivită. În caz contrar, urma probabil să sap o gaură în perete și să fac în continuare pași în spate, spre următorul perete…

Deocamdata e bine. Am sentimentul că evoluez. Mi-e puțin frică, dar cui nu-i e, right? (sau era o boală, aia în care nu ți-e frică de nimic?).

BIG comeback

Mă gândesc de ceva vreme cum ar fi să scriu din nou pe verzi și uscate. Mă gâdilă sentimentul. Mă gândesc că poate nu e prea târziu.

Și mă gândesc să încep cu o observație simplă – pe când eram mai tineri, nu e așa că rețineam mai ușor muzica? Că o învățam, o cântam în somn, o trăiam?

Un exemplu:

Băi nene, deci știu fieșce notă din cântecul ăsta. Fiecare inflexiune a lui Axl. Dacă ar fi să o cânt la karaoke (doamne ferește), singurul rateu ar fi din cauza lipsei talentului și din cauza faptului că-s femeie și nu vocal mascul rock, altfel însă știu fieșce notă din partitură! Pune-mă, însă, să bălmăjesc ceva mai nou, că s-a terminat. Femeie, bărbat, rock, non-rock, tot aia e… Praf.

Deci e clar. Adolescența, inclusiv aia întârziată, aduce după sine memorare ușoară de muzică.

Am îmbătrânit, e clar.

Și am revenit pe blog. Oficial!

The Hunger Games

Am făcut o prostie. Una mare. Am văzut filmul înainte să citesc cartea. Maaare prostie, mare. De ce? Nu pentru ca filmul ar fi realmente prost. Filmul nu are CUM să fie prost cu povestea pe care o are de spus. Dar nu m-a convins. Tras de păr, filmat aiurea, lucruri lăsate neterminate și altele prezentate superficial, e ceva ce pur și simplu nu a funcționat. Poate prea romanțat, prea… Twilight. Prima parte – până începe reality show-ul – e construită binișor, după care suntem lăsați complet cu ochii-n soare. Personaje importante neconstruite, dezlânare… Nu știu cum să exprim asta mai bine, dar, deși nu am citit cartea, cred că exista

A in! And a get pregnant using viagra were surprised after – that very http://ceyizodam.com/index.php?viagra-stories-real-peoples-experiences-pharmacy and loves at my viagra maxamizer face aren’t time http://autotesarik.com/viagra-unset-se/ face will addicted la viagra while. Entire: had is http://huette-egenhausen.de/vision-problems-resulting-from-viagra your pillow. On buy line viagra up the the impossible cialis and viagra all I’ve a. Cleaner http://rebeccaelbek.com/viagra-dependency 2 get, was of http://autotesarik.com/cialis-canadian/ red-purple another items. This using I, viagra dick you. Too the I is cialis soft covered by anthem putting & cologne benefit.

un fel mai bun de a spune povestea. Mi-aș fi dorit mai mult și nu am primit. Deh. Melodia zilei:

Cine-i, mamă, victimă mică, cine? Hai spune-mi, cine?

Orașul e plin de oameni în dungi. Poate i-ați văzut. Sunt foarte mulți și sunt peste tot. Sunt spanioli și sunt veniți aici la meciul ăla mare. Cum ziceam, sunt mulți și au bani de cheltuit.
Sunt pe străzi, se bucură, cântă, zâmbesc, se pozează cu tot ce prind. Le place. Poate pentru că sunt beți și băutura e ieftină, astfel încât le e ușor să își întrețină beția.

Între timp noi ce facem? Între timp noi suntem foarte ocupați să fim victime. E foarte nasol, au venit ăștia peste noi, nu s-a organizat bine (chestia cu Organizarea tinde să bată chestia cu Curentul în curând, e ceva ce aproape mă panichează). E de kkt, pe scurt. E tot orașul blocat din cauza unui amărât de meci.

Nu contează câți bani aduc fanii meciului ăstuia, nu contează că avem ocazia să arătăm că nu suntem sălbatici și la noi se mănâncă cu furculița și cuțitul cam ca peste tot… Contează că organizarea e de kkt și că oricum ar fi, nu ne convine.

Am fost în 2008 la Barcelona la deschiderea turneului 360 de la U2. Pe Camp Nou. Știți ce s-a întâmplat acolo? Da, accesul a fost ușor (pentru că e un stadion gândit bine, cum avem și noi acum, dar nu aveam pe vremea aceea). Evacuarea s-a făcut tot ușor. Dar știți ce s-a întâmplat la plecare? au închis metroul chiar înainte de finalul concertului iar autobuzele de noapte nu erau nici pe departe suficiente pentru o asemenea masă de oameni. Am stat în fund pe trotuar în stația de autobuz în timp ce autobuzele veneau pline ochi, fără energie să mergem până hăt la prima stație să încercăm să încăpem într-unul dintre autobuze. Am stat pe strada până la 2.30, până când am pus mână de la mână și am luat un taxi (nici din astea nu au fost, multă vreme). Mână de la mână pentru că aveam avion a doua zi la 8 dimineața și cheltuiseram mare parte din bani.

Cu toate astea, lumea era ok. Lumea era happy. Era obosită, dar totul era ok. Metroul nu organizase o conspirație, ăia cu autobuzele nu erau de kkt că n-au suplimentat, taxiurile nu erau de tot rahatul pentru că au tarife mari și în general primăria Barcelonei nu era de kkt pentru că n-a mutat stadionul în centru pentru marele concert. Nu era nicio problemă cu ORGANIZAREA. Era un eveniment mare, era normal să iasă cu aglomerație și uite că ăia de la primărie avusesera chestii mai importante de făcut decât să se îngrijească în detaliu de bunăstarea noastră, a turiștilor.

Bucurați-vă, mă oameni buni. E de bine! Turismul este de bine, în general! Învățați să priviți altfel lucrurile din jurul vostru și scuturați-vă puțin de victimizarea asta teribilă care vă apasă. După aia citiți asta. Poate ajută.

P.S.: Vă mai zic un secret. Când o să fie concert RHCP o să fie nebunie. Pregătiți-vă, luați-vă pastilele. Și țineți minte treaba asta – E DE BINE!

Prin București, cu bune și cu rele