E luni dimineață. Am reușit din nou să întârzii la serviciu, așa că trântesc ușa blocului și pășesc apăsat dar dezlânat (da, eu pot) către stația de taxiuri. E la fel, mereu la fel și totuși diferit în fiecare zi – primul obstacol: puradeii ieșiți la joacă. Urmează baba cu canișul murdar care mă măsoară din cap până-n picioare cu o atitudine de tineretul din ziua de azi. Urmează piața volantă – cele cinci-șase țărănci care vând brânză, legume, verdețuri și flori pe marginea trotuarului. La început erau două, azi văd că sunt vreo șapte. Să mai zică cineva că merge economia prost.

Ajung în stație și văd două mașini. De fiecare dată fac o analiză fulger a mașinii și șoferului înainte să mă urc, dar de cele mai multe ori o dau în bară. De aici și seria cu monoloagele. De data asta chiar nu vedeam șoferii, așa că am ales mașina mai mare. Daca-s manele și fum de țigară măcar să am spațiu la picioare, nu credeți? Deschid portiera și întreb ca de obicei – sunteți liber?. Ca de obicei, mi se răspunde – da, domnișoară (efectul verighetei încă se lasă așteptat, bănuiesc că e de bine). De data asta alegerea pare a fi făcută corect. În mașină nu miroase a nimic, iar domnul șofer chiar pare așa… un pic domn. Nu ca domnul taximetrist din episodul 4, ci chiar d-ăla adevărat. Părea a fi tatăl cuiva, cum să zic. La 50 și ceva de ani, grizonat (cica se zice grizonant, să mă pupe, n-am știut și cred ca multă lume nu știe), ochelari de soare de firmă, cu o carte în mână.

Așteptăm vreo doi minuți să scoata zetu’ și pornim. Dupa nici 20 de metri, întinde mâna către torpedou, îl deschide și scoate de acolo …șoc și groază, un CD. Oh, nu, gândesc.
CD-ul e absorbit în mașinărie – zzzmmt – și începe să se audă din boxe ceva de neimaginat. Mozart. Îmi simt mușchii încordați la maxim – sunt în afara zonei proprii de confort. Nu avem Radio ZU? Azi nu o auzim pe Inna? Încet-încet încep să mă relaxez, mă sprijin de canapea și încep să observ în jur tot ce nu observasem până atunci. Domnul pare credincios – are prin mașină două cruciulițe atârnate, dintre care una e luată din Grecia. Mai zăresc prin bord o icoană cu Iisus – clar. Ochii îmi pică apoi pe cartea dintre scaunele din față – ,,Matricea divină”. Hm… Domnu’ se joacă de-a religia universală. Observ, apoi, în locul unde ar fi trebuit să fie scrumiera din spate, spațiul umplut cu bomboane mentolate, pentru pasageri. Nu pot să mă abțin și iau una. În timp ce-o molfăi mă mai uit puțin în jur. Bizareria cea mai mare (bine, nu la fel de mare ca muzica clasică, trebuie să recunoașteți), e o păpusă mică blondă, mai mică și parcă mai inocentă decât barbie, de pe bord.

Mașina o apucă pe drumul cel mai scurt (adică direct pe Elisabeta, pe unde taxiurile au voie, mai nou, doar ca majoritatea taximetriștilor se fac că nu știu asta).
Sunt deja călare pe Facebook și povestesc tărășenia de la fața locului cui vrea să mă asculte. Firma e Taxi As, numele șoferului e Mihail Dobrinescu, iar coloana sonoră oficială trece de la Mozart la Simfonia a 5-a de Beethoven (pe care am botezat-o a 9-a pe facebook, iertare, iertare, vă implor). . Promit că iau indicativul, numai că… uit. Uite-așa. Se pune pâcla pe ochii mei miopi și mici de somn și uit. Uit că am întârziat, uit că e luni, uit că am dormit prost, uit de toate. Și e tare, tare bine…