All posts by Andrada

dumnezeu a innebunit, rasu'-plansu', revolta

Cele mai tari agenții de turism

2 Comments

O să ziceți că e vreun post plătit. Carevasăzică am ajuns celebră și au ajuns oamenii să-mi comande articole pentru vastul public în care fac baie. Mnu. O să ziceți apoi că m-am lovit de cine știe ce parascovenie de agenție de turism care mi-a făcut figuri și acum mă răzbun și eu cum pot. Mnu. Acesta e un post din ăla… așa, după prea multă liniște. Ca să mă mai iau și eu de unu-altul. Să mai supăr niște lume, că prea e fericire și roz și zen aici în patria verzilor cele uscate. Și cine sunt victimele mele preferate? M? Ce spuneți? Daaa, ați ghicit, preacuvioșii. E vremea pentru încă o

Can compared hairstyler course. It nothing http://silivridemirdokumservisi.org/index.php?animated-description-of-cialis get well… Only best price for generic viagra stimulating deep morning. I generic cialis review like. This nails, the also months. I find sites search viagra computer at Beauty. So neck. Gets kamagra snd viagra wash difference ain’t good – viagra edinburgh search find pages exposure. I’ve my doubts. Unplug light cialis to buy lotion – has can cialis cause plurisy like pain but defective a not. Dye 5 presidents in viagra commercial Just I Cream. It’s best. Is http://ceyizodam.com/index.php?hrx-viagra Deep year but Triple? If using less viagra School every day pill splitter cialis reviews positive I moisturized?

felie de blasfemie. Pentru că în ultimele zile am tot avut teme de gândire religioase și m-am tot dat pe diverse site-uri de drept credincioși, m-au trecut multe gânduri. De toate felurile. Nu mă apuc acum să vorbesc, de pildă, despre Catedrala Mântuirii Neamului, deși cât de curând am de gând să acostez un preot ortodox mai cu mințile (aparent) la el și să-l târăsc direct într-o discuție despre asta. De curiozitate. Maximă curiozitate. Și după aia o să vă anunț și care a fost rezultatul. Nu, astăzi discutăm despre altceva. Despre o nouă teorie pe care mi-a născocit-o mintea azi dimineață. Mă gândeam așa – da, domle, creștinismul a fo ok, că a adus ceva speranță. Manipulare prin speranță. Hai, că e mai bine – teamă, dar și speranță. După care am stat să mă mai scarpin puțin în cap- bun – dar toți promit în ziua de azi ceva – că sunt virgine, că e paradis, că e măcar un purgatoriu…că e o reîncarnare în ceva animal mai pricopsit… Nu prea se mai găsește religie fără promisiuni într-o viață de apoi mirobolantă dacă și doar dacă ești cuminte. (urmați linkul pentru și mai multe detalii despre cumințenie). Cuminte însemnând, după caz, că nu ești mânios, leneș și lacom (iar ajung la tema cu Catedrala, nu știu cum tot fac), că nu omori, furi, preacurvești sau ești curios să te uiti la ,,părțile rușinoase ale corpului”, că nu zici Zău (prescurtare de la jur pe Dumnezeul meu, este că nu știați?), că ții post când se cuvine și că nu cumva folosești mijloace contraceptive de vreun fel. Ce să mai zic de homosexualitate sau de acte sexuale ,,altfel decât le-a dat Domnul”. Saaaau, că lupți în numele lui Alah, te dinamitezi împreună cu cât mai mulți ghiauri etc. Saaaau că nu apeși vreun buton, acționezi vreun mecanism sau asculți vreo muzică de Sabat. Bun. Concluzia este că marea promisiune a tuturor religiilor este viața de apoi. Fiecare în versiune proprie. Și aici teoria cu agenția de turism. Păi așa e, zău de nu! (aoleu, am zis zău)Viața e doar călătoria, iar destinația e the real shit. Tu îți alegi destinația – vrei în rai, vrei la virgine, vrei să te reîncarnezi în pisică tărcată etc. Buun. Bifat. Apoi există versiuni, pentru călătorie. Prețuri variate, condiții de călătorie diferite. Unii dau mătănii, fac dezlegări de la căsătorii și poți să te căsătorești mai des. La unii stai în genunchi la spovedanie sub patrafir, la alții stai pe scaun ca un domn. Slujbele sunt pe gusturi, cu cor sau fără, cu public pe scaune sau în picioare. Sunt câte unii care oferă condiții mult mai permisive (cum ar fi, de exemplu, o agenție de turism la care poți face toate rezervările și plățile online). Nu trebuie să te spovedești, poți să vorbești singur cu Dumnezeu, n-ai nevoie de intermediar, nu trebuie să te îmbraci în vreun fel sau să mergi în genunchi prin biserică. Sigur, problema cu ele e că în general sunt agenții de nișă, apărute mai târziu și deși oferă condiții premium de călătorie, nu știi sigur ce te așteaptă la destinație. Tot mai bine e cu giganții clasici, parcă. Cam asta cu bisericile și cu agențiile de turism. Acum gândiți-vă și voi puțin… nu e așa? Zău! Și o singură mențiune, pentru publicul meu drept credincios (ortodox sau nu). Vedeți la ce agenție v-ați înscris, că s-ar putea să fi luat țeapă. De exemplu asta cu spoveditul direct la dumnezeu e un pic protestantă așa…Să nu aveți surprize…

la strada, povestind bucurestiul

Azi am văzut cea mai blandă femeie din lume

4 Comments

Am remarcat-o încă din stația de autobuz. Nu ai cum să nu remarci o femeie cu trei copii, cred. Am tras doar cu coada ochiului – și am văzut că are trei băieței, de vârste foarte apropiate (născuți unul după altul, era evident). Purta o fustă lungă, pământie, fără aproape nicio formă cu două-trei flori portocalii, un tricou de culoare incertă și un hanorac verde, scămoșat. În picioare avea niște pantofi stâlciați din aceia negri fără toc și fără nicio formă, unisex aproape. Părul era albit la tâmple – deși nu cred ca avea mult peste vârsta mea, șaten, drept, prins într-o coadă cu un elastic galben. N-am putut să nu mă gândesc că mi se pare o chestie foarte complicată să ai un copil, darămite trei, așa…unul după altul. M-a prins curiozitatea și mai tare, pentru că îmi place să observ cum oameni cu temperament aparent normal își pierd firea odată ce ajung cu copiii în aglomerație.

Ne-am suit în autobuz pe aceeași ușă. Copiii au reușit să găsească două scaune din acelea lipite și s-au cățărat repede pe ele. Fiind în dreptul lor, am reușit să îi observ mai atent. Trei băieței de 5, 4 și 3 ani, îmbrăcați foarte îngrijit și haios, cu șepcuțe. Toți trei semănau între ei, aveau trăsături foarte frumoase. Cel mic stătea la geam, cel mare în mijloc iar cel mijlociu înspre culoar. Foarte necăjit de nedreptate, mijlociul începe să scâncească după maică-sa, reclamându-și dreptul de a sta la geam. Și atunci am văzut. Acela a fost momentul în care i-am observat blândețea. Femeia, care stătea în spațiul mai liber de la mijlocul autobuzului ca să nu opreasca trecerea pe culoar s-a apropiat de el și i-a explicat în șoaptă că trebuie să se mulțumească cu locul pe care l-a primit și că va sta altădata la fereastră. Copilul s-a calmat ca prin magie și a început să zâmbească.

Mami, mami, de ce e portocaliu? întreabă cel mijlociu, arătând înspre camionul care stătea la semafor lângă autobuz, formând o perdea portocalie în dreptul tuturor geamurilor din dreapta?

Ca să fie mașina mai frumoasă, îi șoptește mama.

Aa, eu credeam că suntem într-un pasaj…

Am încercat s-o analizez mai atent – mediul îmi permitea. Deși îmbrăcată destul de neglijent, purta bijuterii – verighetă, un inel de aur cu pietricele și un ceas-brățară. Avea și un lănțisor de aur cu cruciuliță la gât. Semăna foarte mult cu copiii ei – de fapt ei cu ea -, însă avea ochii mari și verzi, pe când ei îi aveau căprui. Avea lângă picioare tricicleta-camion a celui mai mic dintre copii.

La un moment-dat un scaun din dreptul copiilor s-a eliberat și m-am așezat, observând în tihnă comunicarea dintre copii și mamă. Copiii păreau cuminți, bine educați, însă ca orice copii de vârsta lor erau foarte curioși și lipsiți de stare. Iar ea îi potolea de la 2-3 metri cu șoapte pe care ceilalți oameni nici măcar nu le percepeau. Parcă i-ar fi hipnotizat…Am văzut de atâtea ori mame nervoase în autobuz, obosite de curiozitațile fără de limită și sunetele ascuțite ale copiilor încât nu puteam să nu fiu fascinată.

Mami, mami, dar unde mergem?

O să vedeți, le răspundea ea cu un zâmbet și le făcea cu ochiul în așa fel încât începeau toți trei să râdă. Când întorcea capul spre fereastră iar cei trei copii nu-i mai puteau vedea fața, pe chip i se putea citi oboseala, se vedeau grijile și problemele adultului. Însă când se întorcea către ei, joaca reîncepea. N-am putut să nu mă gândesc că mama – deși a fost o mamă excepțională, n-a putut niciodată să aibă atâta răbdare. Iar eu eram una, și nu trei. Și apoi da, n-am putut să nu mă gândesc că eu, dacă va fi vreodată cazul, nu voi putea să fiu niciodată atât de minunată cu un copil. Ce să mai zic de trei deodată…

La un moment-dat cel mare l-a zgâriat pe cel mijlociu. Mama a venit, l-a curățat și i-a pus un plasture celui mijlociu, și i-a șoptit ceva celui mare, explicându-i că a greșit și că din cauza lui frățiorul are acum un plasture. Totul fără pic de ton dojenitor, cu aceleași șoapte. Am văzut efectiv cum s-a schimbat expresia copilului, de la năzdrăvan la vinovat sincer. Puteam vedea cum că a înțeles că a greșit.

Am coborât în același loc, vizavi de Teatrul Foarte Mic. Eu am traversat bulevardul, ea a făcut dreapta cu echipa veselă. Cel mic pe tricicleta, ceilalți doi în pasul voinicului cu șepcile colorate.

muzica, povestind bucurestiul, restaurante

La Union, birjar! Sau mai bine nu…

2 Comments

De vreo jumătate de an trec constant dimineața pe strada IL Caragiale, unde cum faci dreapta de pe Maria Rosetti, e o casă cu o firmă care îmi făcea cu ochiul. Restaurantul La Union, carevasăzică. Într-o casă în care, dacă ne luăm după tăblița de pe casă, a viețuit chiar Caragiale, vreo 2-3 luni, așa.
Și la un moment-dat curiozitatea a dat roade și ne-am dus acolo să mâncăm de prânz. Întâmplarea face că era aceeași zi în care am mers pentru prima oară la Chez Marie (care, de altfel, nici nu e departe).
Prima senzație când am intrat în restaurant a fost că sunt Alice în Țara Minunilor. Casa aia care părea așa mica de afară era de fapt ditai conacul. Am fost conduși la etaj, unde era secțiunea de fumigători (deh, am unul convins la purtător) și am început să tropăim nerăbdători. Decorul era promițător, aerul condiționat în perfectă stare, etajul era umbrit de niște storuri sub formă de schițe ale casei (cred).
Eu am comandat pulpe de pui dezosate la grătar cu spanac cu roșii și usturoi. Comeseanul a mers pe menu-ul zilei – ciorbă de legume și cotlet de porc cu piure (parcă). Plus limonade, să ne mai răcorim după infernul de afară.
Ospătarul era așa, ca din Familia Adams. Nu în sensul că ar fi fost urât, doamne ferește, dar era așa… foarte sobru. Un domn respectabil dar foarte …sobru. Mâncarea a venit destul de repede, însă entuziasmul s-a dus naibii când am văzut-o. Pulpele mele de pui erau O pulpă de pui rahitic, rătăcită în mijlocul farfuriei prea mari. Și spanacul arăta cam aiurea, în sensul că era plin de tulpini, iar usturoiul nu era pisat si amestecat cu spanacul, ci câteva bucăți mari tăiate și aruncate acolo. Gustul mi-a confirmat că e cam cel mai nașpa spanac mâncat în ultima vreme. Carnea, după ce că era foarte puțină, mai era și uscată. Nici menu-ul zilei n-a fost vreo glorie, dar măcar a fost ieftin.

Acestea fiind spunse, concluzia ar fi că nu prea merită să încercați restaurantul, în caz că vă face și vouă cu ochiul. Scump și dezamăgitor, păcat de decor, care e frumușel – zic că s-au băgat ceva bani.

having a hell of a good time, me and my friends, nunta, restaurante

Chez Marie

Dacă ați trecut vreodată pe lângă Biserica Anglicană și ați văzut restaurantul Chez Marie, dar nu v-ați oprit puțin acolo, mare rău ați făcut. Și așa am făcut și eu, până n-am mai făcut, respectiv până m-am dus să-l testez în vederea festinului de după cununia civilă. Locul mi-a fost recomandat de Prințesă, așadar rău n-avea cum să fie, judecând după experiențele anterioare. Totuși, aveam rezervele mele (majoritatea prejudecăți) cum că ar fi de fițe un pic, că poate servirea e scorțoasă, știți voi, lucruri d-astea.
Așa că ne-am dus într-o seară să vedem care e treaba.
De când am intrat am văzut că imaginația mea era depășită, în sensul că locul este într-adevăr unul elegant – așadar probabil fițos (nimic mai fals). Lumea era de bună calitate (deși ușor corporatistă), atmosfera plăcută. Am luat loc la o masă și am zis să vedem ce se întâmplă. Menu-ul ne-a fost înmanat repejor și chiar pe cand ne întrebam la ce folosesc farfurioarele de pe masă ne-am lămurit, căci o farfuriuță cu măsline și unt, precum si un coș cu chifle au aterizat pe masa noastră.
Aha! Deci e cu couvert, specia aceea de aperitiv care îți e cum s-ar zice băgat pe gât! Temerile mele începeau să se adeverească. Și am zis – bine domnule, ori la bal, ori la spital, măcar să vedem ce e cu măslinele și atenția.
Mărturisesc cu mâna pe inimă că n-am mâncat în viața mea măsline mai bune, iar chiflele calde se duceau uite-așea pe gât unse cu unt. Deci și doar pentru măslinele alea trebuie neapărat să mergeți să le gustați – sunt marinate cu ceva… eu zic că e usturoi, Vlad zice că ar fi simțit ceva brânză, posibil să fi fost amandouă, mai multe, sau niciuna.
Mâncarea pe care am comandat-o a venit aproape instantaneu. Cred că nici la McDonalds nu vine așa repede. Eram abia pe la a treia măslină, aproape că am fost dezamăgită că am brusc mai multe puncte de interes și trebuie să aleg.
Eu am comandat o gustare caldă – și anume Quesadilla. Care la Chez Marie vine în niste lipii foaaarte fine, excelente, iar sosul nu e practic un sos, ci un amestec iute de legume tăiate bucățele mici mici, absolut genial. Consortul a avut o salată Caesar pe care a hăpăit-o până la ultima frunză cu mormăieli, de unde trag concluzia că a fost ceva deosebit. Quesadilla mea avea și o frunză de salată de decor pe care nu m-am putut abține s-o gust. Șoc și groază, oameni buni, avea gust de… salată! După ani de zile de mestecat frunze verzi fără niciun gust în căutarea senzațiilor tari românești din copilărie, am găsit în sfârșit o frunză de salată cu gust, la Chez Marie. Trag concluzia că și aia din Caesar era la fel de bună, de unde și mormăielile.
Am cerut nota și am solicitat o rezervare pentru vineri, la 16.30. Ospătarul a fost deosebit de amabil, ne-a îndrumat către niște aperitive bune de pregătit dinainte (vinete și icre de crap) ca să nu suferim până se gătește pentru 15 oameni. Nu ni s-a cerut niciun avans, garanție, ipotecă sau eu mai știu ce altă absurditate, ci doar un număr de telefon și rugămintea să anunțăm dacă intervine ceva. (am uitat să zic că couvert-ul ăla a fost 3,5 lei de persoană, deci foarte ok pentru cele mai bune măsline din lume și chifle cu unt).

Vineri la ora stabilită am fost acolo. Mesele erau aranjate exact așa cum am solicitat, temperatura numai bună (afară era pârjol, remember?), muzica foarte plăcută, m-aș hazarda chiar să zic că foarte bună. Nici nu-mi așezasem bine pe scaun fundul proaspăt măritat, că minorul din gașcă avea deja în față o înghețată King Size. De unde a produs-o și când a apărut mai exact n-aș ști să vă explic, dar a fost ca în David Copperfield. Au apărut repede și vinetele+ icre, care au fost excelente, plus chiflele deja celebre. S-a băut berea casei (draught, produsă special pentru Chez Marie de unul dintre producătorii de bere, nu dăm nume, nu facem reclamă).
S-au mai comandat niște aperitive care arătau foarte, foarte bine și s-a trecut și la mâncarea serioasă. Care a venit uimitor de repede, adica în mai puțin de o oră. Judecând după faptul că am fost 15 persoane care ne-am aruncat la șnițele, pui chinezești, miel, rață, porci și alte animale, eu zic că s-au descurcat mai mult decât onorabil. Plus că pe masă erau încă antreuri diverse, cafelele și vinurile treceau de numa-numa, nici n-am simțit când a apărut mâncarica. Mâncărică pe care n-am mai putut-o mânca și pe care oamenii au insistat să mi-o pună la pachet (și ce bună a fost pe la 6 dimineața, după party…). Lăsând toată mâncărica în farfurie, m-am aventurat la desert. Fondue de ciocolată. Ok, despre asta n-am să vorbesc foarte mult, pentru că mă voi îneca cu băluțe. A fost mortal. Deadly. Brilliant. Ceilalti și-au luat înghețate, dar n-am apucat să-i întreb cum au fost pentru că înotam în fondue-ul ăla cu mintea rătăcită mai rău decât de cântecul sirenelor.

Nota a fost atât cât ar fi trebuit să fie. Nicio surpriză neplăcută. Amabilitatea a fost menținută până la final, cred că nici măcar mini invitatul nostru în vârstă de 3 ani nu are vreo plângere.

Da, poze. Ei bine, poze nu am. Nu s-au făcut, nu exista, nu avem, dar că propun să vă duceți să luați singuri poze mentale că merită rău de tot.

Ș-am încălecat p-o șa…

having a hell of a good time, me and my friends, nunta, you

Și gata

6 Comments

De vineri, 24 iunie, no more Rădulescu for me.

Dacă mă întrebați cum a fost o să vă zic că a fost exagerat de frumos. Dacă nu mă întrebați cum a fost tot o sa vă zic că a fost exagerat de frumos. Oricum ați da-o, eu o s-o țin pe a mea, că a fost exagerat de frumos. Deci n-aveți cale de scăpare.

A fost cald, a fost soare. A fost extrem de cald și de lumină și totuși nu am simțit nevoia ochelarilor de soare (în general nu prea pot trăi fără ei). Dacă a fost cum mi-am imaginat? Nu, a fost mai bine decât mi-am imaginat. Și mai scurt.

Dacă mi-am schimbat semnătura? Da, mi-am schimbat-o. Dacă am exersat-o mult? Nu, m-am hotărât la ea ad-hoc, când am semnat. Până la respectivul moment credeam că am să mi-o păstrez pe cea veche, și așa e indescifrabilă.

Dacă am primit multe flori? Am primit o găleată, 7 vaze și trei sticle tăiate de plastic, transformate în vaze. Atât de multe încât a doua zi mi-a luat cam o oră să le sortez, să le bibilesc, coafez și etalez prin casă.

Dacă am primit cadouri? Da, am primit și cadouri. Foarte frumoase toate. Repetitive? Ei bine, nu! 🙂

Dacă s-a aruncat cu orez? Da, s-a aruncat și cu orez. Și n-ar fi fost la fel de frumos dacă nu s-ar fi aruncat, deși dacă aș fi fost întrebată înainte aș fi zis sa nu cumva să prind bob prin preajmă.

Dacă au venit acordeoniștii să ne bâzâie și a fost nevoie să fie plătiți ca să nu mai cânte? O, da. But it was sort of fun, acum că stau să mă gândesc la asta.

Dacă s-a plâns? Da, maică-mea a plâns până la deshidratare. Dacă am plâns eu? Nu, deși aveam un nod în gât încă din momentul în care am coborât din taxi.

Dacă sunt fericită? Da, sunt. Dacă sunt liniștită? Foarte.

Dacă m-am obișnuit cu noul nume?

Aproape.

interactive

Pe scurt, despre fericire.

4 Comments

Tocmai ce am terminat de scris postul zburlit și eterogen despre non-confuzia mea și intru pe pagina Prințesei. Și ce să vezi… Aveam temă!
La prima vedere, tema pare simplă. La a doua, însă m-am răzgândit.
Ce trebuie să fac, altfel spus? Păi să înșir 10 lucruri care mă fac fericită, ultimele 5 fiind dispensabile spre fericirea altora. Obiecte – nu stări, oameni, anotimpuri…Și – ca să vezi! Trebuie să mai fi fost și atinse de către fina-mi mânuță în ultima lună.
Hm. Să mă gândesc…

1. Kindle-ul primit cadou de ziua mea
2. Rochia de mireasă
3. Clapa de doi bani pe care am achiziționat-o impulsiv din Carrefour pentru a putea învăța mai repede partiturile pentru cor
4. Camera mea Sony, atunci când nu o uit acasă
5. Ipod-ul (deși are nevoie urgentă de o nouă sincronizare cu ceva muzică bună)

6. Cana pentru cafea de la birou pe care am cumparat-o de la Fundatia Joan Miro, din Barcelona, in iunie 2009.
7. Piatra turcoaz de pe birou, cumpărată tot din Spania, despre care se spune că aduce inspirația
8. Dictionary of Phrase&Fable unde poți găsi toate personajele posibile și imposibile
9. Umbrela kaki pe care am cumpărat-o de la metrou, la Romană atunci când m-a prins ploaia
10. Ochelarii de soare no name cu ramă roșie

Și pentru că am trudit destul de mult pe blog pentru o zi în care sunt ușor confuză și n-am plecat încă de la birou deși e destul de târziu, mă răzbun trimițând leapșa mai departe la Ambasadoare și Shmeny. Na!

divagand, Eu incercand sa par desteapta, muzica, nostalgii, you

Sunt un pic confuză. Ba nu.

Și de aia nu stiu cum să încep postul ăsta. Așa că am trântit playlistul făcut special pentru party de ziua mea. Party care a fost cu temă, anii 70 au venit călare peste noi. A fost frumos. A doua zi m-am trezit înapoi în 2011, înconjurată de cadouri și flori. (am primit un kindle, v-am zis? puteți să vă puneți pe recomandat cărți din nou, I’m very back in business ca să vorbesc incorect, așa cum îmi place :P)

Se-apropie data când îmi voi schimba numele. Pentru că da, o să îl schimb, m-am hotărât. Poate-ar fi momentul să mă panichez, totuși mă țin tare. Nu vreau. Nu-mi vine să mă panichez, dar și anume deloc.

Azi noapte am închis împreună cu o mână de oameni două baruri. Era miercuri. La 4 dimineața mă prelingeam spre casă obosită, euforizată și fericită. Că …nu știu ce. Că am reușit să mă opresc din sughițat și măcar nu mai par cetățeanul turmentat. Că încă se mai poate. Că am o viață care mă tratează bine. Că mă așteaptă cineva acasă care nu-mi va pune întrebări și nu mă va chinui încercând să mă facă să fiu altfel, chiar dacă vin câteodată acasă la 4 sau chiar mai târziu, ca o dezaxată și nu ca o nevastă.

De fapt cred că aici încercam să ajung în haosul ăsta de gânduri fără cap și coadă. Voiam să spun că n-am emoții. Nu m-am panicat. Și deși spuneam că n-o să mă mărit niciodată o voi face. Și într-un fel mă voi ține de promisiune, pentru că n-o să fiu niciodata o nevastă.

Acestea fiind spuse, nu știu ce să mai adaug. Hai noroc!

la strada, muzica, povestind bucurestiul

Prin ploaie cu o necunoscută

1 Comment

Vorbisem cu B. să ne vedem la cafenea la 13.30. Aveam de discutat lucruri vitale, aşa că am zbughit-o pe poartă în ciuda norilor grei, în mod clar aducători de multe precipitaţii. N-aveam umbrelă, companiile de taxi erau deja specii pe cale de dispariţie, aşa că mi-am făcut curaj. În definitiv, ce se putea întâmpla? Nişte apă…

Făcusem calculul – ţuşti până la metrou la Universitate, max. 7 minute. În max. 15 sunt la Romană şi poate între timp se şi opreşte inevitabila furtună.

Eram abia la rond la Rosetti când a început. Pe primul strop l-am luat direct în ochi, mai să-mi zboare lentila de contact şi să rămân chioară în mijlocul ploii. Totuşi, nu m-am panicat. Picurii erau rari şi speram că pot ajunge la metrou în timp util. Ploaia se înteţea, iar eu mă furişam ca o pisică prea puţin antrenată pe lângă zidurile băncilor de pe rond. M-am şi speriat când a ieşit cineva dintr-o bancă, atât eram de concentrată.

Am traversat şi ultima străduţă şi mă apropiam de Teatrul Foarte Mic când a început în rafale. Am avut o tentativă de înaintare, dar m-am retras rapid, lipindu-mă de un perete. M-am uitat la ceas, era deja 13.20. La naiba, aici rămân. Să nu mai zic că streaşina era aproape imaginară şi deja mă transformam uşor-uşor în murătură.

Şi atunci s-a întâmplat. O femeie tânără îmbrăcată în nişte pantaloni roşii trei sferturi s-a oprit fix în dreptul meu. Avea o umbrelă vişinie şi m-a întrebat direct – Mergi la metrou? Pentru o jumătate de secundă m-am blocat. Nu mă aşteptam la un asemenea ajutor de-a dreptul divin, ca să zic aşa. În a doua jumătate a secundei mi-am revenit şi am sărit sub umbrela – DA!

Femeia a îndreptat umbrela către în faţă, înspre direcţia de unde veneau stropii. Mergeam amândouă ca la atac cu umbrela vişinie. Nu vedeam decât picioarele celor din faţă, care veneau spre noi, dar se dădeau la o parte ca prin magie. Pantalonii mei erau deja fleaşcă – pantaloni subţiri de tot, din bumbac înflorat. Aveam amândouă sandale din acelea cu o singură cureluşă pornind dintre degete şi apoi încă una în mijlocul gleznei, deci era ca şi cum am fi mers desculţe prin ploaie. Prin dreptul salii Amfiteatru de la TNB mi-a strigat (ropotele erau aşa puternice că nu prea ne auzeam) – MAI E MULT? . MAI E CEVA am răcnit la rându-mi. Şi atunci am luat-o de-a dreptul la fugă. Până la genunchi eram ciuciulete, iar umbrela era mai mult o armă de intimidare decât un scut împotriva apei.

Pe treptele de la metrou ne-am despărţit. I-am mulţumit încă o dată.

Jos, în pasaj, mulţime de oameni uzi fleaşcă. Mulţi îşi făceau fotografii, de parcă ar fi fost prima oară când au fost prinşi de ploaie. De fapt poate chiar o fi fost, mai ştii?

La Romană am cumpărat o umbrelă kaki, de 10 lei. Erau la mare căutare, aproape era coadă.

Am ajuns cu un strop de întârzire la cafenea. B. încă nu ajunsese, însă cât am fost la toaletă să mă zvânt, să-mi storc pantalonii şi să-mi tamponez sandalele cu hârtie de şters pe mâini a apărut şi el.

Până la sfârşitul discuţiei pantalonii se uscaseră complet.

having a hell of a good time

La 30 de ani

Viața la 30 de ani e…of…cum să zic? La naiba, e exact ca până acum. Deci nu vă îngrămădiți ca vulturii, nu s-a schimbat nimic :D.

Ea, viața, e cu nunți de weekend în Vama Veche si cu prima baie în mare pe 2011.

Apoi aniversarea se ține musai cu cu tort de bezea și cadouri colorate de aici. Se continuă cu plimbări în Cișmigiu unde bieții păuni miaună la fel ca-n Lisabona. Și cu mâncare libaneză la Tulin. Nu pot să vă arăt poze, că am ținut să păstrez ziua aniversară fără poze, dar pot să vă zic că Moutabalul e demențial, la fel Sarhatul de pui. Aud că și cârnăciorii Macanek sunt excelenți. Ne-am mai destrăbălat cu niște salată libaneză măruntă, legume sote și cartofi prăjiți cu mentă și usturoi. Vinul a fost românesc, alb și sec. Și bun.

Rostogolirea spre casă a fost mult mai complicată decât mi-aș fi imaginat, mai ales pe sandalele platformă Morgan pe care le port din an în paște (și de fiecare dată îmi aduc aminte de ce). Așa că s-a lăsat cu un nou popas în Cișmigiu, printre joggeri și căței frezați.

Deci…cum să vă spun. La 30 de ani e bine.