All posts by Andrada

M-am gândit mult, foarte mult, dacă să scriu acest post

De ce? Pentru că admit că uneori am dat-o-n bară criticând (sincer) diverse piese de teatru sau alte tipuri de manifestări culturale. Pentru că am un stil ușor bombastic și categoric (pe care măcar îl conștientizez) care mă fac să par destul de impertinentă și arogantă, fără ca asta să fie vreo secundă intenția mea.

Și pentru că port un mare respect multora dintre cei care sunt parte a manifestării culturale despre care va fi vorba în acest articol. Pentru Marcel Iureș și Victor Rebengiuc cel mai mult. Pentru Mihaela Sârbu, pentru Andi Moisescu (care nu are niciun aport la acesastă manifestare, dar a sprijinit-o activ, el fiind unul dintre cei care mi-au stârnit curiozitatea).

V-ați prins deja despre ce este vorba. Este vorba despre filmul Tatăl Fantomă.

Și acum o să vă spun, pe foarte scurt și încercând să fiu cât mai puțin nesuferită, cum s-a văzut filmul ăsta din punctul meu de vedere.

Ce nu mi-a plăcut

-cum a fost făcut. Încercarea (eșuată 🙁 ) de a face un puzzle, de a fi și așa, dar și pe dincolo. Și pe vino încoace. Și comedie, și mister, și Lynch dar și Innaritu. Regia. Că s-a văzut că e o încercare. Bâjbâiala. Incoerența.

Ce mi-a plăcut

-intenția. Și distribuția. Și că, deși filmul e o oală cu de toate, chestie care nu e deloc o chestie bună, el m-a relaxat. Și faptul că am ieșit, în sfârșit, din mall cu filmul (asta fiind cam singurul semn de coerență – unul din motivele filmului transpus în realitate).

Și pentru că știu că nu am argumente să susțin sau să descalific un film, mai ales unul pentru care au pus umărul asemenea oameni pe care, după cum spuneam mai devreme, îi respect foarte, foarte mult, iată aici o părere avizată care rezonează cu ce am eu în cap.

Cazul Inna vs alte cazuri…

De ceva timp port discuții interminabile cu diverse persoane pe acest subiect. Par acest animal bolând, rupt de realitate, dându-i înainte cu o teza absurdă doar pentru că eu nu o admir pe fata asta, nu o aplaud și nu îmi doresc să fiu/să mă simt reprezentată de ea, în România, State, Europa sau vreo formațiune insulară.

Inna este un produs de plastic pentru mase care se vine bine. E tare pe volume și pe imagine. Nu pe calitate, dar cui îi pasă când banul vine și vorba se duce? E un fel de Coca-Cola locală (să zicem acest American Cola de la Chemical Brothers care ar ajunge peste noapte vândut și cunoscut în multe țări de afară). M-aș bucura dacă asta s-ar întâmpla? Sincer, nu mi-ar păsa mai mult decât dacă dacă vecinul de deasupra și-ar lăsa părul lung. M-ar face asta să mă simt mândră că vin din același cadru geografic cu American Cola? Nope. Poate ar fi ceva să ajungă așa tare brânza de burduf din nu știu ce regiune ascunsă, dar legat de succesul American Cola n-as nutri nici cel mai mic sentiment. E absurd să-mi ceri mie, omului care înțelege asta, să am sentimente legate de volume de vânzări.

Așa și cu Inna. Ce vreți de la mine? Să zic că bravo, fată, ai muncit mult, te-ai ajuns, ești mișto etc? Să-mi dea o lacrimă de mândrie? Nu, sorry, Inna nu e un om, este un produs. Caracteristicile persoanei din spatele Inna sunt complet irelevante în discuție. Ce este ea, esența ei umană, este atât de micșorată și de căptușită pe toate părțile cu artificii de calcul că este exact ca și cum ea, persoana, nu ar mai exista. În locul creaturii din piele, oase și mușchi numită cum o cheamă pe ea (că nu o cheamă nici Irina, nici Florina și nici măcar Adina ca să fie alintată Inna; Inna este un nume de produs exact ca Skoda) ar fi putut fi multe alte fete însetate și motivate de succes și bani, non-afone (afonii absoluți sunt o minoritate, de fapt, așa că nu vă grăbiți cu aprecierea), cu o armată de PR și tehnologie în spate, care ar fi avut NOROCUL să răspundă la telefoane și să primească pachete de curieri în locul potrivit. Un produs bun? NU, tocmai aici e buba și ce mă doare pe mine și de ce urlu la lună ca un lup disperat. Calitatea a fost lăsată de izbeliște în calculul meschin al proiectării produsului pe care îl analizăm astăzi. Inna e doar un produs slab-mediocru în chiloți, vândut bine, cum sunt atâtea pe alte piețe. De cineva care cunoaște bine psihologia maselor. Bravo, ce să zic, speculați bine, v-ați prins la ce pune botul mistrețul contemporan de pe glob. Asta însă nu-mi trezește în niciun moment al zilei sentimente de mândrie. Ci mai degrabă de stat așa cu privirea ca curca-n lemne și gândindu-mă că de ce măh ăia care CHIAR ar putea fi produse bune nu vor fi niciodată promovați așa? Nu vorbesc de ciudățenii, nu vorbesc de snobisme. Vorbesc de oameni talentați, deosebiți de alții, care ar putea fi produse bune, vandabile. De ce nu-și asumă NIMENI sarcina educării publicului, refuzând să înțeleagă că profitul le-ar putea rămâne nealterat pe termen lung? Adele, până și Lady Gaga (care nu-i tocmai favorita mea) sunt asemenea produse, derivate dintr-o bază reală, de talent, nu din fum și oglinzi. Sunt produse de masă, vând big time și au personalitate. Sunt produse BUNE.

Că n-am nimic cu ea? Păi ce să am cu ea? E și ea o fată, cu un job. Știu, muncește atât de mult…E ambițioasă și trage tare la sală ca să alerge cu spor pe scenă și a înțeles că e mai bine să-i lase pe alții care se pricep să se ocupe de dinții și hainele ei. Ar fi puțin bizar să nu facă asta având în vedere de ce sume de bani discutăm. Sportivii de performanță fac mult mai mult de atât și cu toate astea nu scrie nimeni despre ei articole gâlgâitoare pe lângă pictoriale scumpe. Cu câteva excepții asezonate cu scandaluri de Libertatea, sportivii români se scaldă în anonimate sumbre, ce să mai vorbim de fan-cluburi și averi. Nu, din păcate n-am niciun sentiment legat de produsul ambalat sub numele de Inna – admirație, invidie, aprobare, mândrie. Nici negativ și nici pozitiv. Ba da, se pare că îmi pasă suficient de mult cât să scriu un articol pe blog despre asta. Da, discuțiile pe tema asta au fost suficient de stufoase cât să nască material de verzi și uscate. Mi-e ciudă pe mine că mi-am pierdut minute din viață pe marginea unui subiect legat de o poza naturelă a fetei, când știu foarte bine că asta nu-i decât o manevră banală de PR. Reușită, chapeau, până și pe mine m-a angrenat. Mai mult decât atât, mașinăria de PR este atât de manipulatoare încât a reușit să transforme evidența că Inna este o fată nu tocmai inteligentă, cu aere ridicole de vedetă de timpuriu, care bălmăjește înfiorător în limba engleză făcându-se de răs, într-o calitate – Inna este perfecționistă, știe când greșește și muncește continuu la îmbunătățirea personală, învățând din greșeli.

Dacă știu că fac parte dintr-o minoritate și că dorințele mele legate de sistemul de valori uman general sunt utopice? Sigur că știu! Înțeleg perfect că așa funcționează societatea și că eu nu-s pe aceeași frecvență de undă cu ea, cu societatea. N-ar fi prima și în mod sigur nici ultima oară. Înțeleg că eu sunt excepția și că, din această cauză, dreptul meu de vot se pierde în masele populare. Pricep asta, zău. Cu toate astea mintea și părerile-mi rămân. Și am dreptul să mi le modelez după bunul plac. Aici, în temnița îngustă de prejudecăți în care mă acuzați că mă aflu. Pentru că asta este gluma piaristică a anului – Inna este victima prejudecăților, nu a calității proaste intrinseci. Ăia puțini care nu se închină încă la monumentul din silicon n-o fac pentru că nu-s suficient de destupați și de toleranți.

Și uite, că tot ziceam, cine cred eu că ar fi un produs bun dacă s-ar investi în ea măcar un sfert din eforturile care se investesc în fundulețul sensibil al domnișoarei pe care nu știu nici acum cum o cheamă. De care-aș fi bucuroasă să aud că a reușit. Românca noastră, cum ar zice sentimentalii naționaliști de buzunar și de weekend.

 

Scrie despre tine

Iată ce am primit zilele trecute pe mail. Mi se pare foarte interesant, așa că vă spun și vouă.

INSCRIERI DE PRIMĂVARĂ pana la 28 MARTIE la atelierul SCRIE DESPRE TINE

Daca va place sa cunoasteti oameni noi si sa le aflati povestile, sa investigati universul altor persoane
si sa va explorati propriile experiente prin scris, interviuri, exercitii de observatie si de actorie, daca va intereseaza observarea contextului in care traiti si vreti sa invatati sa povestiti/scrieti despre asta, indiferent de experienta, timiditate frici, verificati blogul http://scriescrie.wordpress.com/

La atelierul Scrie despre tine inveti sa iti investighezi experientele cu instrumente de dramaturg, sa asculti povestile altora si sa incepi sa scrii o piesa de teatru bazata pe povesti personale. Descoperi cum sa scrii despre personajele care iti traverseaza viata, si sa observi mai clar contextul in care traiesti. Trainerii au dezvoltat o metoda bazata pe interviuri, exercitii de observatie, de actorie si de scris care te va ajuta sa iti povestesti mai bine universul si povestindu-l sa il si intelegi.

Te invitam sa incerci aceasta experienta la primul modul, pentru care te poti inscrie pana pe 28 martie 2012. Detalii despre inscriere la http://scriescrie.wordpress.com/ateliere-noi/

”Fiecare va fi pus fata in fata cu propriile mecanisme de limbaj, de aparare si de povestire. Este un fel de prima oglinda si prin ea veti incepe sa va studiati si sa va intelegeti mai bine reactiile, pattern-urile de limbaj, felul de a povesti si de a reactiona. Prin exercitiile propuse in primul modul incercam sa dezvoltam simtul observatiei si al povestirii unui eveniment, deprinderea de a empatiza cu personajele despre care scrii si de a le investiga universul. Fiind vorba de un limbaj mai specializat care vizeaza teatrul, vom face si cateva exercitii foarte simple de actorie.” (Vera Ion si Sorin Poama, traineri )

SCRIE DESPRE TINE ESTE UN ATELIER DE DRAMATURGIE SI DEZVOLTARE

PERSONALA IN CARE POTI SA LUCREZI CU ACTORI SI REGIZORI

PROFESIONISTI EXERCITII CREATIVE DE ACTORIE SI DRAMATURGIE,

BAZATE PE POVESTI SI EXPERIENTE PERSONALE.

REZULTATUL ACESTOR INTALNIRI ESTE CATE O PIESA DE TEATRU

CARE VA INTRA APOI IN FAZA DE PRODUCTIE PENTRU UN SPECTACOL.

http://scriescrie.wordpress.com/

Glorious Weekend cu stație la Absintheria Sixtină

Rar reușesc să fac aproape tot ce îmi propun într-un weekend. Să mă ocup de proiectele personale, să fac curățenie, să ies în oraș – în centrul vechi la Absintherie, dar și în Control, unde spun de fiecare dată că nu mai calc și unde cumva, într-un fel sinistru, sfârșesc invariabil. Să vizităm prieteni, să mâncăm bine, să trimit toate mailurile pe care trebuie să le trimit. Să văd un film pe care îmi propun să-l văd de aproape o lună. La asta se adaugă și bonusul cunoștințelor surprinzătoare de sâmbătă seara, un american căsătorit cu o româncă care ni s-a alăturat preț de un pahar de absinth și câteva povești internaționale, spontan.

Am zis-o pe aia cu făcutul de curățenie? 🙂

Filmul tocmai văzut se cheama Band’s Visit. Despre cum își pot influența reciproc viețile niște străini foarte diferiți care sunt forțați să petreacă împreună o seară într-un orășel anost din Israel. Foarte frumos. Luați de vedeți:

Note to self: trebuie făcut un obicei din mersul la târgul din Agronomie, în fiecare weekend în care suntem în București. Telemeaua, pâinea și urda cu mărar luate de acolo pe care le-am mâncat azi au fost dumnezeiești! Și eu nu sunt tocmai cel mai mare fan al brânzeturilor…

P.S.: Mesaj pentru Absintheria Sixtină – locul arată foarte frumos, ne-am simțit bine. O mică mențiune, trebuie să explicați clienților care e politica locului referitor la metoda ,,modernă”, cehească, de consum a absinthului. Nu toată lumea e cunoscătoare, un mic istoric pentru cei neinițiați nu strică, precum și o explicație mai coerentă legată de interdicția flambării cubului de zahăr ar fi bine-venită, în loc de cuvinte de genul ,,nu aveți voie să faceți asta aici” și ,,îmi pierd slujba dacă se întâmplă asta”, însoțite de gesturi panicate care ne-au lăsat cu ochii mari. Am reușit să-mi confirm bănuielile legate de diferența dintre metodele de consum (adică una principială) în urma căutării pe google, însă domnișoara care ne-a servit (știind că suntem, în mare, neinițiați) nu ne-a ajutat deloc în acest sens, doar a reușit să ne indispună. Păcat, locul chiar e chiar deosebit :).
Sugestie: dacă principiul de consum este atât de important, încercați să scrieți o broșurică despre metoda tradițională franțuzească de preparare și consum. În afară de valoarea informativă, poate avea și valoare emoțională, contribuind la crearea de atmosferă. În afara faptului că veți întâmpina mai puține incidente cu profani care știu să bea absinth doar după metoda modernă, sau, mai rău, sub formă de shot, veți avea și un argument atunci când le veți prezenta broșurica, unde mai pui că veți educa oamenii, poate, în acest sens.

Da, domnule, vreau și eu papuci

Azi, pe când dereticam prin casă (că prin casuța virtuală de vară am dereticat deja ) mi s-au rupt papucii. Practic, cum ar veni, am făcut curat de mi-am rupt papucii. Și nu orice papuci! Ci șlapii cumpărați din Portugalia, acum 4 ani! Șlapii mei verzi și moi, cu care am împărțit atâtea momente dragi și mai ales însorite… I-am aruncat la coș cu o lacrimă în colțul ochiului, când mi-am amintit subit ce am citit pe blogul Blogatului nu mai departe de ieri – ceva despre un concurs organizat de ZorileStore.ro în care se dau papuci.

Cum fidelitatea față de papuci este una cunoscuta ca fiind a fi precară, sunt pe cale de nu mai suferi după șlapii mei verzi luați din Portugalia odată ce-i primesc pe aceștia. I-am ales tot verzi, tocmai ca să-mi aducă aminte de regretații portughezi (și ca să fie în tema cu blogul, nu?).

Îi aștept, îi bag în walk test și vă povestesc și vouă de ei, poate vi s-au rupt și vouă papucii preferați și vreți alții.

Happy Pub

Auzisem de locul ăsta de undeva de pe Facebook, cred, dar recunosc că nu mi-am pus problema să aflu exact unde este și ce e cu el până aseară, când am mers la ziua cuiva drag taman acolo. Locul este pe Căderea Bastiliei la numărul 36 și – mi s-a spus – are bere belgiană bună.

Nu mă așteptam la cine știe ce, mai ales că în ultima vreme în locurile cu bere multă am întâlnit și un nor aproape impenetrabil de fum (devin tot mai intolerantă la treaba cu fumul, deși la bere mai pufăi și eu câte una, recunosc). Deh, vârsta, maică, vârsta. 30 nu e ca 20, vorba aia. Dar senzația că am nimerit unde trebuie a început de la intrare, unde era un domn care ne-a urat de bine (sincer, aparent). Una dintre cămăruțe era toată a noastră și acolo ne-am destrăbălat toată noaptea (exagerez, am stat pe scaun ca niște bătrâni ce suntem și am dezbatut). Sărbătoritul a primit niscaiva shoturi on the house plus un pachet de țigări surpriză (nu aveau țigări de vânzare în bar așa că, din proprie inițiativă, cineva s-a dus să-i ia un pachet de țigări) – și ăsta tot on the house. Muzica plăcută (parcă ar fi mers o țâră mai tare, dar în același timp era bine că ne auzeam). Cât despre fum, era, dar la un nivel suportabil.

Cu această ocazie mi-am descoperit și favorita, asta pentru că o domnișoară chiar a știut ce să-mi recomande pe baza descrierii (blondă, filtrată, sticlă, aromată dar nu prea tare, tărie medie – o bere de fete cum ar veni, dar fără s-o dăm în framboise sau așa), din meniul generos de beri internaționale (în care cea belgiană ocupă, firește, locul regelui). Ea este Floreffe blondă, să-mi trăiască, presimt clipe plăcute împreună.

Am plecat târziu de acolo și cred că a fost pentru prima oară (și nu doar în această țară) într-o seară din timpul săptămânii când nu am avut senzația că cineva ne vrea în șuturi afară pentru că ne-am întins puțin prea mult. Practic ne-am oprit din comandat când am vrut, am ieșit când am vrut, nimic din mediul înconjurător nu s-a schimbat între timp (aka priviri ostile, dereticat prin celelalte camere, oprit muzica, vorbit tare, apropouri să priceapă iapa etc). Ușa era încuiată, semn că eram cu siguranță ultimii clienți, însă personalul nu își pierduse atitudinea de la începutul serii. Ni l-au felicitat încă o dată pe sărbătorit, am ieșit cu voie bună și în mod sigur ne întoarcem.

Sper să rămână așa, să nu fie doar un incident și vă țin la curent cu adevăruri din câmpul berii.

Și ceva să ne țină sus moralul și buna dispoziție:

What a succes! And what an EPIC fail!!!

Aș vrea să mă pot transforma într-o musculiță mică-mică-mică și să dau timpul înapoi, să fiu și eu în camera aia în care domnul Șoaită împreună cu cine o fi fost el, a decis să împartă niște mii de invitații duble la marea deschidere a Turbohallei. Pot să încerc să speculez care a fost discuția.

,,Băi, avem nevoie de prostime fomistă. Băi, deci trebuie să umplem spațiul ăsta, vorbim de 5000 mp, tu îți dai seama?! N-o să vindem NICIODATĂ 5000 de bilete. Nici măcar 3000. Nici măcar 1000. Deci da, trebuie băgat invitații la greu, trebuie să se calce lumea în picioare, trebuie să se VORBEASCĂ despre asta. Trebuie să fie EPIC, epic măi băieți. Clar, o să fie niște comentatori, o să fie mulți nemulțumiți, dar în plua mea, aia e, PR-ul nu se face cu fetițe de grădiniță mulțumite.Trebuie să vuiască blogurile, să vorbească lumea, să se audă de noi. Să fim Mecca. Să facem istorie în event managementul din România. Să dăm drumul cu zgomot!”

A fost o strategie de PR, asta este foarte clar. N-a fost vorba de o scăpare, a fost o strategie subevaluată. Să vină lumea, să știe, să se distreze, să se calce în picioare. Să ÎȘI DOREASCĂ să fie acolo. Și pot să înțeleg de ce, am văzut cu ochii mei cum Hala, locul acela deschis acum vreo trei ani – care personal mi-a plăcut foarte tare – a murit, fiind prea mare și prea necunoscut pentru un succes. Problema este că eu am văzut clar cum strategia asta de PR a lui Turbohalle, aia care a subestimat PUTEREA INVITAȚIEI, nu a avut o plasă de siguranță în caz de dezastru. S-a mers pe lasă mă că nu se întâmplă nimic, da-i dracu de fomiști, n-o cădea hala pe ei tocmai acum. Și asta mă face să mi se facă pielea de găină și greață cât cuprinde. La dimensiunile problemei, se puteau întampla atât de multe lucruri rele aseara acolo… Atât de multe! Puteau muri oameni, mulți, mulți oameni. Nu exista nici măcar un minuscul plan B dacă în loc de țeava aia de apă spartă de la garderobă era una de gaz sau dacă între oamenii ăia îmbulziți la intrare era un nebun cu un cuțit (nu mai vorbesc de arme de foc). Ieșea măcel! Dacă portița aia mică, mică de la intrare cădea, cădea peste oamenii care încercau să iasă. Dacă lua ceva foc, ardeam cu toții înăuntru, ca șobolanii, în timp ce ăia de la intrare și-ar fi dorit să fie și ei înăuntru, să ardă și ei. Pentru că da, aceasta a fost cea mai mare problemă a serii, mai mare decât țeava de apă, decât barurile insuficiente, sonorizare imbecilă la dnb și alte chestiuni minore gen îmbulzeala and co. Cea mai mare problemă a fost legată de faptul că SINGURA CALE de acces în ȘI DIN hală era o poartă mică, care dădea ÎNTR-O ALEE. Cale de acces BLOCATĂ toată seara de oamenii EXTREM DE MULȚI care au PRIMIT INVITAȚII de la organizatori pe toate căile posibile – radio, site-uri, alte cluburi, metrou, autobuz și eu mai știu ce.

Ce am făcut eu? Da, mi-am luat bilet. Am fost unul dintre proștii ăia care nu și-au dat seama cam câte invitații s-au dat, așa că mi-am luat bilet. Am ajuns acolo cu biletul în mână și m-am închinat de coada lungă de niște sute de metri, pe genul mu..e coada la iphone! M-am gândit chiar, pentru o secundă, în optimismul care mă caracterizează, că o fi coada celor care nu au încă bilete (repet, nu știam că s-au dat invitațiile ca flyerele la saloane de masaj erotic). După ce am stat la coadă vreo cinci minute, am văzut de fapt că nimeni nu stătea la coadă, așa că am început și noi să mergem către în față. Acolo, o poartă. Închisă. După aprox. jumătate de ora s-a dat drumul la poartă și a fost lăsată deschisă cât să umplem curtea. (asta era marele mecanism de intrare – câte o curte odată. Problema era că erau vreo 50 de curți afară la intrare, îmbulzindu-se din ce în ce mai tare). După aia, o nouă coadă. Existau oameni pe liste (care trebuiau căutați pe liste, u know…) oameni fără bilet și oameni cu bilet, toți trecând prin același filtru mic, de câte o persoană o dată. Încă o jumătate de oră mai încolo am intrat. Ce să zic, prima impresie relativ bună. Garderobă mare, dar o coadă la ea de am zis tks, but no tkx. Câteva polițiste Jaggermaister Desperados lăsau pupici pe gât și împărțeau cătușe, d-astea…Artificii porno de doi lei. Ne-am luat o bere, am zis uite domle că se poate lua și bere… Mirosul era de mega kkt, dar nu poți să le ai pe toate. Mă rog, m-am întrebat și cine dracului și-ar lua haine de dizainer (adică scumpe) gata afumate și împuțite, dar ce știu eu ce gusturi au oamenii. Am mers apoi spre scena de dubstep, în timp ce unul dintre noi s-a aventurat totuși la garderobă. La marea scenă de dubstep se auzea foarte dubios spre deloc, pe o canapea stăteau trei nea gigi, imagine psihedelică. Deci nu știu cine erau ei, instalatorii care făcuseră treabă, unchii lui Gojira, cert e că erau cireașa de pe tort în amestecul ăla de cocalari, pitzi, rastamani, hipsteri, homleși cu invitație. Încă jumătate de oră mai târziu, omul de la garderobă încă nu revenise la vatră. M-am dus după el – șoc și groază, nu se mai putea lua nimic de la bar (care era flancat de un angry mob de niște mii de oameni). La garderobă, după niște minute bune de chin să ajung acolo, o imagine apocaliptică. Apa șiroia dintr-o țeavă de ai fi zis în primă instanță că e o instalație extravagantă care face parte din decor. În a doua instanță ai fi remarcat balta de pe jos care creștea și tot creștea și ai fi realizat că nu e o instalație extravagantă care face parte din decor, ci o țeavă de apă (cea care alimenta băile, aveam să aflăm mai târziu – băi rămase din acest motiv nealimentate cu apă) care scuipă pe gecile oamenilor.

Așadar, cu geaca în continuare în mână, am reușit să ajungem din nou în sala mare, aia electro, în ideea să ne luăm totuși o bere. Chestia cu berea era sinucidere curată, așa că, în maximum de frustrare și cu plămânii vibrând într-un fel grețos printre miliardele de cocalari din bucurești, ne-am hotărât să ne retragem în alt club.

Încă o jumătate de oră mai târziu ne regrupaseram afară, în curte, să plecăm. Un băiat ne împărțea timid brățări pe care nu le-am vrut, pentru că știam deja că nu vom reveni. Încă o jumătate de oră mai târziu aproape că ne părea rău după brățări pentru că nu se putea ieși. Nu, căcatul de strategie de PR nu prevedea că pișcotarii fomiști vor bloca toată aleea de câteva sute de metri (îmi cer scuze pentru cei care și-au luat bilete, știu că erați și voi printre pișcotari) așa că posibil să avem nevoie de o altă gaură în gard (-ul de doi metri jumătate înălțime) pentru ăia care totuși sunt loviți de diaree, de ora colgate sau pur si simplu sunt prea nașpa ca să aprecieze așa distracție. Practic s-au gândit că va fi ATÂT de tare încât nimeni nu va vrea să plece înainte de vreme. Câțiva bărbați mai în putere săreau gardul ca să iasă. Grupul nostru conținea două femei în fuste, așadar nu se punea problema. Iar motivul pentru care ȘTIU SIGUR că nu exista un plan B este acela că DAAAAAN CHIȘUUUUU se afla printre noi. Același Dan Chișu care cu câteva minute mai devreme stătea la o masă VIP delimitată cu un cordon. Deci masă VIP există, ușă VIP nu prea. Ăia se îmbulzeau la intrare ca la Apocalipse, noi deja făceam scenarii în care muream de frig, sete și foame în curte, că nici brățări nu aveam, să ne încălzim la interior, cu picioarele în balta de la garderobă care creștea de la secundă la secundă. La un moment dat au mai dat drumul la 10 oameni în curte, noi ne-am încolonat frumos de cealaltă parte a porții (cu tot cu Chișu) și bodiguardul urla – băăăi, băăăi, lăsați-i să iasă, ca să intrați toți! Lăsați-i să iasă. Ăia de afara făceau – NU AVEM UNDE SĂ NE DĂM, SUNT MII DE OAMENI CARE SE ÎMPING IN NOI. Deci pe bune, imaginați-vă asta – o curte de fabrică cu poartă d-aia metalică, pe roți. De o parte a ei niște mii de oameni cu fețele strivite prin garduri, cu picioarele în noroi, pe de cealalta o curte relativ goală, cu vreo 20-30 de persoane doritoare să plece și cu un bodyguard în dreptul portiței (nu o mai deschideau pe toată, n-ar mai fi putut controla mulțimea). În fine, până la urmă m-am infiltrat fix în spatele lui Chișu – m-am gândit nene, dacă o păți ăsta ceva, poate sare cineva să-l salveze. După baia de mulțime m-am trezit, cu jumătate din grupul format din șase persoane, expulzată în partea dreaptă. Adică nu spre bulevard, ci către parcul industrial. Tot pe acolo se bulversa și un DJ cu legitimație de gât și un trolley care NU PUTEA SĂ INTRE. Really?! Dragă Turbohalle, aveai DOAR POARTA AIA drept loc de acces în ditamai hala industrială în care se puteau întâmpla lejer niște dezastre de nimic, nimic, dar nimic nu vă mai putea spăla după aia?!

Am mers ce am mers printre hale și ne-am dat seama că da, drumul se închidea. Cu un nod în gât ne-am întors către angry mob care între timp născuse și ceva noroi, cred că avea cumva a face cu țevile alea sparte dar nu știu încă exact cum. Situația era atât de rea încât oamenii mergeau peste mașinile parcate (nu înțeleg nici asta cum) între timp pe aceeași alee. Ăia mai în putere săriseră gardul (tot de 2 metri jumate) în curtea fabricii vecine și mergeau paralel cu aleea până în capăt, unde săreau din nou gardul. Am reușit, dupa 15 minute de storceală, să ieșim, încercând să explicăm oamenilor că NU VOR ÎNĂUNTRU. Ăia, evident, se uitau la noi ca la niște handicapați care au reușit să ajungă în Paradis și nu le-a ajuns.

Am trecut și prin trauma cu taxiurile (e de la sine înțeles că vulturii ieșiseră la vânătoare, fără aparat, uitând de logo-ul de pe uși, însetați de disperarea oamenilor care voiau să plece de acolo – majoritatea renunțând să mai stea la coadă, că de ieșit efectiv dinăuntru era foarte greu, sunt dovada încă vie) – am găsit unul pe la Gorjului, după bucata de mers pe jos. Am oprit la un OMV care ne-a ajutat să ne simțim din nou oameni cu o toaletă decentă și doua sandwichuri și am purces în B52, întru reîntegirea grupului (vă reamintesc că la episodul ieșirii din club ne separaserăm accidental, în încercarea disperată de a ne salva viețile), să ne salvăm seara. Nu prea a ieșit mișcarea, pentru că între timp mi se instalase o migrenă care nu voia să plece pentru nimic în lume. Am sorbecăit o cuba libre și un melon fresh și am sprijinit un scaun, apreciind totuși muzica, compania și spațiul.

Și cam atât am avut de spus despre cea mai de kkt lansare de club din istoria României. Pentru că, dragă Turbohalle, într-adevăr, ați scris istorie. Am fost una dintre persoanele care a crezut că va ieși bine. N-am crezut că aveți creier cât o nucă, ăla care să vă permită să dați atâta amar de mii de invitații gratuite și să nu țineți cont de niște norme minime de siguranță. N-am crezut că nu vă duce capul să faceți un milion de baruri cu un miliard de barmani. Pe bune, n-am crezut asta. Sunt o optimistă, o visătoare. Nu știu cum de m-a împins păcatul să cred că ,,de la creatorii” lui Silver Church – ăla cu Waldeck și ai lui Kulturhaus, ăla cu gorila la întrare, mare expert în verificat de fețe, care nu-mi lasă prietenii să intre, poate ieși ceva bun. Am crezut că e un proiect gândit bine, sigur, chiar e nevoie de un spațiu de genul ăsta într-un spațiu monopolizat de Sala Palatului.

Cum zicea reclama de pe Guerilla, aia cu o media deosebit de agresivă? ,,Într-o atmosferă de stimă și respect reciproc?” – asta e un fel de gluma anului, presupun.

Avon?

Asta era întrebarea pe care mi-o puneau colegele mele de liceu, când le băgam pe sub nas catalogul. Da, în clasa a 12-a am fost pentru câteva luni reprezentant AVON. Era anul de grație 1999/2000. Cariera mea nu a durat foarte mult din simplul motiv că mă tentau atât de multe lucruri din catalog (mai ales noutățile) că le comandam pe toate, pentru mine. Tata zicea că ele (cosmeticele mele) arată ca un arsenal de luptă – ordonate toate pe mărimi într-un sertar la baie. Ca să nu mai zic că banii încasați pe cosmeticele pe care totuși le vindeam se duceau pe sucuri și cafele la chiuleală, așa că după aia trebuia să merg plângând la mama să-mi mai dea bani să plătesc facturile. Laura (prietena cu care mă ,,băgasem” în afacerea Avon a rămas reprezentant mult mai mult timp – nu știu dacă nu cumva o mai fi și acum).

Așadar, nu eram un bun afacerist. Nici acum nu sunt, vă dați seama ce afaceri fac eu cu Wedding Styler. Dacă fanarioții au lăsat ceva gene ale comerțului de moștenit pe aici prin țară, cu siguranță ele nu au ajuns la mine, nici măcar într-o cantitate microscopică. Și cum povesteam, cariera mea în vânzări a murit sufocată în fașă. Asta nu înseamnă că nu mă încearcă amintiri când dau de câte un catalog AVON. Și acesta a fost și motivul pentru care am acceptat rapid invitația fetelor de la The Practice la evenimentul de sărbătorire a 15 ani de AVON în România. Deși nu am un blog cu profil beauty, deși nu sunt reprezentant ci doar consumator ocazional, mi s-a părut că invitația a ajuns unde trebuie, pentru că am fost și eu o părticică mică, mică al începutului AVON în România, de acolo, din orașul meu de baștină.

Încă sunt traumatizată de faptul că n-am apucat să gust și eu macarons (am zis ca gust când termin de băut paharul cu suc de portocale, când termin de trimis mailul, când termin de vorbit la telefon și uite așa m-am trezit că mergem în sală la Tinerimea Română și eu rămân negustată de macarons). Deci dacă vreți să faceți o faptă bună sau să mă impresionați până la lacrimi, trimiteți două macarons încoace, vă voi fi recunoscătoare pe vecie.

În sală – cald și bine, scaunele moi. Știu sala de la Tinerimea Română de prin 2008 (cred) când am fost la un festival de film maghiar. De atunci mă tot întreb cum poate să stea o așa bijuterie de sală necunoscută pentru oamenii din București. Oh, well, shit happens. Și cum spuneam, m-am afundat în scaun și am ascultat niște povești. Și mi-am amintit niște lucruri.Tare bine mi-a prins după niște zile foarte, foarte agitate, m-am relaxat, am reușit la un moment-dat să uit și de macarons și am avut o seara foarte plăcută.

La plecare am primit un trandafir roz foarte delicat de la același nene cu care făcusem poză la intrare (am uitat să vă povestesc asta, așa-i?) și am alunecat spre casă. A doua zi am primit încă cinci trandafiri roz, de opt martie, nu știu dacă a fost coincidență sau un strop de gelozie, dar sunt tare frumușei (i-am tratat de pleoșteală și sunt și acum pe balcon, mândri și …foarte roz).

Și uite-așa am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea cu AVON așa (p.s. – îmi place foaarte mult parfumul Herve Leger – Woman, de la Avon).

Song of the day:

Lente 2

Lente este unul dintre locurile mele preferate din oraș. Cu toate astea n-am mai fost acolo demult, mai ales pentru că în ultimele dăți când am încercat asta, casa era atât de plină că nu aveai unde să arunci un ac.

Așa că am primit cu maaaare veselie vestea că s-a mai deschis un Lente, foarte aproape de biroul meu, pe strada Arcului, la nr 8. Adică pe la Armenească, prin spatele abominabilei clădiri de birouri. Casa e puțin mai greu de identificat, în sensul că nu e chiar pe strada Arcului -pe strada Arcului, la nr 8 e doar intrarea – adica începutul potecuței care duce la casa unde e Lente. Așadar mergeți pe potecuță, treceți și de a doua portiță, mergeți în continuare și ajungeți la o casa frumoasă foc, pe care scrie, în mod complet surprinzător, Lente. Căutați ușa, – o să vedeți e una masivă și frumoasă, împingeți-o și o să vă treziți într-un hol mic, pătrat. La stânga e încă o ușă, deasupra căreia scrie Wonderland.
Intrați.
Mi-a plăcut interiorul, e mult mai spațios decât cel de la Lente 1. Fotoliile sunt foarte comode, atmosfera e plăcută. Împrejurimile sunt semnate în foarte mare procent de mama Ikea (cel puțin corpurile de iluminat și obiectele de decor).

Astăzi, la prima mea vizită, experiența plăcută a fost completată de servirea foaaarte amabilă, de compania plăcută și de buchețelul de ghiocei pe care l-am primit de la gazde chiar înainte să comand o ciocolată caldă. După aproximativ o oră a început să se umple, așa că locul a devenit foarte viu. Am plecat aproape cu părere de rău, dar revin cu siguranță, mai ales că n-am apucat să testez mâncarea.

Happy spring, everyone!

Waldeck? Silver Church? Hm.

Eu Waldeck ascult de niște ani buni, aș paria pe un 2007 timpuriu… De pe vremea de când amicul Tănase mi-a bucurat transferul de pe yahoo messenger cu Memories și Addicted. Pe vremea aceea, dragii babei, youtube-ul nu făcea încă legea, încă se mai purta chestia cu stocatul melodiilor în format mp3, ehe…ce vremuri.

Tot pe vremea aceea se făcea că oamenii cărora le ziceam de Waldeck nu prea știau care e șmecheria. Între timp, însă, s-au cam prins, așa că la concertul din 2008 toamna se adunaseră la Fabrica în cantitate considerabilă, la primul concert al respectabilului domn în București. Se prea poate să fi fost eu exagerat de tânără și entuziastă la vremea respectivă, dar mi-au plăcut atunci. Deși era aglomerat și toate cele. Se pare că am vorbit aiurea despre Fabrica ieri, afirmând prin anumite medii că ar fi mai mare decât Silver Church, aparent sala de concert din Fabrica e mai mică decât jumătate din Silver. Cu toate astea, îmi mențin afirmațiile cum că Fabrica e mai prietenoasă prin compartimentare și posibilitatea de retragere într-un alt spațiu atunci când înghesuiala devine insuportabilă.

Waldeck a venit și în primăvara lui 2009, atunci când a avut două spectacole succesive, vineri și sâmbătă. Sala destul de goală – parțial pentru că au fost două zile, parțial pentru că puțini dintre cei care au dat bani pe bilet în 2008 au mai dat și în 2009, la un interval atât de scurt de timp.

Waldeck a mai venit, fără band, însă, și prin decembrie 2010, când mai bine nu mergeam, că rău a mai fost. Între timp Atelierul de Producție a evoluat, dar experiența de atunci rămâne experiența de atunci.

Și s-a anunțat iar cu surle și trâmbițe concert Waldeck, cu band. Și eu, văzând în ce hal de popular a ajuns proiectul și știind Silver Church-ul m-am așteptat la un fel de dezastru, dar am sperat în unul mai mic.

Nu, a fost mare.

Nu s-au pus bilete în vânzare în presale, niciunul, așa că la intrare a existat o coadă constantă de o oră și mai bine – din cauză că fiecare om trebuia să achite bilet, apoi să treacă pe la garderobă, unde nu se putea face o îmbulzeală așa mare, așa că se intra pe sistem semafor, cu grupușorul. Restul – afară în frig. Mirosind un asemenea cataclism, ne-am înființat acolo la ora anunțată, adicătelea 9. De coadă n-am scăpat, dar am reușit să prindem locșor înăuntru. Sau, cel puțin, așa am crezut. Ne-am așezat la o tejghea undeva destul de în față stânga. Idee proastă după cum s-a dovedit mai târziu, când toate adolescentele dornice de distracție ne-au împânzit din toate părțile, deși era destul de clar că nu-i spațiu să arunci un ac. Bașca imposibilitatea de a lua ceva de băut, pentru că, nu-i așa, e nevoie de zona lounge VIP pentru maimuțici corporatiste cu invitații, în loc să mai facem un bar și să vindem mai multă băutură. Toată lumea la băutură în spate! Ce să mai vorbesc de toaleta. No toilet for you! OK, înțeleg că-s oameni pe care e nevoie să îi perii, că așa funcționeaza pământul și așa se mișcă lucrurile, dar atunci când nu ai soluție de bar, ce faci? Îi distrugi pe toți ceilalți pentru trei maimuțe?

Spectacolul a început la timp, doar ca aproape trei ore mai târziu. Da, ați calculat corect, undeva pe la 12 noaptea intrau oamenii pe scenă. Moment în care, în culmea frustrării și bucuroasă că făcusem o baie relaxantă înainte să plec de acasă, am constatat că boxa din dreptul nostru bâzâie și că în general se aude foarte prost. Așa că ne-am mutat fundurile de cârcotași în spate, la tăiatul de bilete de la baie. Acolo se auzea încet spre deloc, dar mai bine decât în față.

Referitor la band – solista era alta decât aia de o știam de data trecută. Volum bun, dar parcă nu așa potrivită pe piese. S-a cântat mai puțin de o oră, iar bis-ul a fost chiar bis (adică au repetat niște piese, alea mai celebre).

Lucrurile care au salvat seara au fost Mr Jack himself (sub forma băuturii incluse în biletul de intrare și sub forma mesei de black jack pe bani de monopoly) și muzica înainte și după marele spectacol, care a fost foarte, foarte ok.

Înțeleg că au fost oameni care n-au avut loc după ce au așteptat vreo oră și ceva în frig. Deh. Ata ete.

Facem și noi niște locuri ok de concert în una din cele mai cool capitale ale Europei? (ei zic, nu eu).

Și, Silver Church, mai scorăm și noi puțin la capitolul respect pentru pulime?

Mulțumesc.