Înainte să ies din scara blocului înfig căştile în urechi. Pun iPodul pe ,,shuffle” şi trec prin piese până găsesc ceva satisfăcător, care se asortează cu ce se vede prin uşa blocului.
Azi am ales asta. Şi până pe la metrou am avut un soi de moment Ally McBeal. Ştiţi ce zic – oameni dansând pe muzică, cântând, făcând loc, păsărele zburând pe ritm…
De mers la concertul Aerosmith n-am ţinut neapărat. Ok, voiam să merg ca să îmi trăiesc nişte nostalgii. Nişte amintiri din liceu. Ce zic aici, nici măcar liceu…De fapt asta am şi scris la concursul de pe Hotcity. Că vreau să-mi amintesc cum era la 13 ani când credeam destul de sincer că lumea o să fie a mea. Aveam Aerosmith scris cu markerul pe un ghiozdan roşu, ştiam pe dinafară toate videoclipurile şi mi se păreau cele mai tari scurtmetraje din lume (nici nu ştiam eu ce e aia scurtmetraje, dar îmi dau seama acum că aşa le interpretam), ma identificam mereu cu Alicia Silverstone (deşi Liv Tyler era clar mai arătoasă, plus fata lu’ big boss). Visam versurile. Dacă mă trezeai la 3 dimineaţa puteam să zic pe nerăsuflate orice vers de pe Get a Grip. Uite că cine a jurizat a crezut că ăsta e un argument destul de bun şi am primit biletul.
Mare prostie făceam de ratam aşa concert. Acum îmi pare rău că n-am dat cei 300 şi ceva de lei, să fi stat în faţă, în Golden Ring.
Mi-am luat tricoul negru, blugii şi cureaua cu ţinte le-am furat de la Vlad, am tras converşii şi am luat cea mai hippioată şi uşor de agaţat de gât geantă cu pin-ul ,,I’m smiling. That alone should scare you” şi am purces la muncă de dimineaţă. La 12 am fost să ridic biletul caştigat, la 3 am fost la o prezentare (aşa prezentabilă cum eram :P). Pe la 7 m-am văzut cu Alina în zona concertului.
Reamonn au fost decenţi, peste aşteptări. Băiatul ăla ştia o grămadă de română (înţeleg că nevastă-sa e din Cluj?!).
And then the show who blew my mind. De la prima secundă.
Stăteam acolo, cu Alina, acolo, în spate, pe piatra magică, cântam în cor cu toată lumea din toţi plămânii şi mă gândeam că e unul din momentele în care te bucuri că eşti în viaţă ca să trăieşti aşa ceva.
A fost mai mişto ca la U2.
Acum să vă explic. Din punct de vedere tehnic, evident că U2 rulz. Adică băeţii ăia au pe scenă o maşina mare care face în toate felurile şi aşa, plus ca umplu nişte stadioane imense şi ai impresia că eşti în burta unui balaur, că esti parte dintr-un organism gigantic. Da, that is very hard to beat up. Dar CONCERTUL de aseara l-a bătut la fund pe U2. Fără cine ştie ce efecte, fără ca Joe Perry să dea tot ce avea (sorry, Silvia :D, am auzit nişte rateuri dubioase în zona Joe Fuckin’ Perry – ca să citez colegul de la microfon). De la început şi până la sfârşit m-au ţinut într-un fel de transă. De unde mă aşteptam să fie o lălăială destul de patetică care să-mi demonstreze încă o dată că nu mai am 13 ani şi că oamenii se mai fac şi mari…
Guys, Steven Tyler rulz. Biggest showman alive. Tre’ să daţi neapărat click pe astea. Sunt ok înregistrate. Click, click, click, clickkkkk!!!!
Eu când mă fac bătrână, vreau să fiu Steven Tyler.
Mă simt ca un groupie d-ala clasic. Giz, ce concert, oameni buni!
În speranţă de economii în familie, am iniţiat un demers . Adică vreau o invitaţie la ziua 3 de la sonisphere.
Se pare că ezistă oameni mai popolari ca mine, că m-au întrecut deja, în ciuda eforturilor mele yahoo-iste şi facebook-iste.
Aceasta este un strigăt de ajutor!
Vote me, vote me, vote me pliiiiiiiz!!!!
(comment by andrada radulescu, care este, acolo pe site la metropotami)
Mulţumescu-vă.
Am câştigat belet. Sector B. URA! 😀
Azi numa’ asta ascult.
Ultima ispravă RCS? Mi-au tăiat cablul deşi am plătit lună de lună. Prin internet banking, modalitate de plată agreată, existentă chiar pe site-ul lor. Plătesc aşa de mai bine de un an. În februarie, e drept, am întarziat. Anume – o săptămână, până în martie, când am plătit ambele facturi. Februarie şi martie. Lipsa facturilor nu mi-a tras niciun semnal de alarmă, pentru că animalele de la RCS emit facturi în medie de două ori pe an, rezultat al unui algoritm
misterios (presupun că se cheamă nesimţire). Şi aşa am continuat să plătesc lună de lună – aprilie, mai, iunie… Când brusc rămân fără cablu. Exact cum v-aţi aştepta, adică într-o seară de vineri. Sunat la ei, rezultat – decuplat pentru neplată. Aparent, nu am mai plătit din martie. Să ne înţelegem – banii mei au plecat din cont şi au intrat în al lor lună de lună. Cablul de mers a mers până în iunie (ca sunt ei băieţi mişto şi m-au lăsat aşa…). Ce am făcut? Cu spume la gură am downloadat toate plăţile către RCS din august 2009 până în prezent şi le-am trimis la adresa indicată, adică collection arond rcsrds sau ceva de genul. Am primit un autoreply, cum că treburile vor fi analizate de departamentul financiar-contabil. Sâmbătă am sunat din nou. Da, fireşte, mi s-a comunicat acelaşi lucru, că în IUNIE am plătit factura din februarie (!!!) şi că până nu plătesc (nesimţita de mine care sunt), nu mi se dă drumul, degeaba insist. A urmat reclamaţia la OPC – ghiciţi ce – daaa, respinsă pe motive de lipsă bon fiscal. Adica dacă eu am trimis alora banii din cont în cont nu se pune. Tot sâmbătă am sunat la ROMTELECOM şi am luat IpTv (adică Dolce Interactiv), netu’ merge mai bine şi e mai ieftin (de la ADSL la VDSL), teveul mă costa tot cam a RCS, variante sunt mult mai multe şi e mult mai mişto. Gata, e vremea să crape odata nesimţiţii aştia care şi-au împărţit Bucureştiul cu Astralul şi care s-au culcat pe urechea că îi doare în paişpe ce crezi şi ce nemulţumiri ai. Ţin minte şi acum cum am stat o lună fără cablu. Se putea plăti doar la sediu, aveau program doar până la 6 şi dacă ţi-l tăiau, nu conta că plăteai a doua zi. Dura săptămâni întregi să vină să îi dea drumul din nou. Şi asta cu supărări din partea lor că de ce ai serviciu şi nu stai mereu acasă să îi aştepţi, cine ştie, poate azi vin…Ţin minte când aveam aceeaşi problemă cu un coleg de serviciu şi sunam amandoi în acelaşi timp. În fiecare zi. Timp de 3 săptămâni. De fiecare dată alt operator neştiutor şi nevinovat căruia nu-ţi venea să-i zici de dulce, că nah… ce vină are el, nu? Nu până acum nu m-au reconectat deşi le-am trimis dovezile de plată. Bine că nu mai am nevoie. Gata măh, să nu mai aud de aştia!!! Niciodata!!!
A trecut seara de pe terasa de la Fabrica (btw, recomand din tot sufletul – e loc, e comod, e ieftin, e de tras la tir, dat cu tiroliana, facut tatuaje sau jucat biliard). Da, am primit şi cadourile mult-dorite :D. Mulţumesc tuturor celor care au venit. Am strâns din nou oameni dragi din patru zări şi mări. Adunaţi cu grijă pe-o sprânceană din toate etapele vieţii. Ce noroc că şi ei m-au adunat pe mine!
Am avut casa plină de flori toată săptămâna.
A trecut şi seara de joi, când am fost în sfârşit să văd Oscar şi Tanti Roz. Am citit cartea acum 3 ani, am rămas iremediabil îndrăgostită de ea, aşa că vă imaginaţi entuziasmul când am aflat de spectacol. În sală a fost cald – din ce în ce mai cald. Lângă mine se afla o doamnă însărcinată în destule luni (cam şapte, aş zice), care a suportat cu greu căldura şi atmosfera apăsătoare. Recunosc că mi-a fost greu să-l cred pe Manole că are 10 ani. Hai, un 17. Poate 15. Dar 10 nu. L-au ajutat pe traseu detaliile de scenografie (uşile gigantice, costumul de om mare, supradimensionat) şi Oana Pellea, pardon – Tanti Roz – care l-a tratat întocmai ca pe un copil de 10 ani pe care îl tratezi ca pe un om matur.
No comment pentru Cristina Cassian în rolul Bacon. Nu vreau să comit blasfemii, însă cred (o opinie profană) că ar fi făcut un rol mai bun în chip de Oscar decât Manole. Am fost convinsă pe tot parcursul piesei că are 10 ani şi că e un băieţel într-un spital.
Frumos spectacol. De văzut neapărat dacă reuşiţi să prindeţi bilete.
După spectacol am dat fuga-fuguţa la Cărtureşti, unde am înşfăcat Jurnalul Oanei Pellea şi bilete la Massive Attack. De data asta nu-mi mai scapă! Cât despre Jurnal, sunt deja la jumătate. De luat, de citit, e foarte frumos.
A trecut şi seara de vineri, când am fost să-l văd pe Eric Clapton din rândul 9 (da, da, lista de cadouri şi-a făcut din nou treaba). N-am nimic de comentat. Foarte frumos. L-am sunat pe tata să asculte şi el Layla, Cocaine şi Voodoo Child (tribut Jimi Hendrix). Singurele regrete – că n-au vrut să presteze decât un bis şi că n-am auzit Wonderful Tonight şi Tears in Heaven.
Devoraţi de căldură, alergii şi insecte de tot felul am bântuit apoi jumătate de oraş. La Baraka era plin. În centrul vechi – furnicar. Am băut un mojito foarte prost şi am plecat acasă, moleşită complet.
Ieri aveam în plan Street Delivery, însă căldura a învins. Au rămas în plan patul, îngheţata, coca cola rece şi Je vais bien, ne t’en fais pas plus Adaptation al lui Spike Jonze şi Charlie Kaufman.
În seara asta urmează some lebanese food, un Toy Story 3 la IMax (tks Ioana) şi apoi poate un pic de Street Delivery (sau ce-o mai fi rămas din…).
Caut muzică pentru un spot.
Şi m-am împiedicat de asta. Problema e că nu-l pot opri, de vreo 2 ore. Am ascultat o grămadă de interpretări ale Campanellei până acum. Unele foarte celebre. Pe asta n-o ştiam şi îmi place de mor.
De fapt June Day.
It’s the day.
Întotdeauna am făcut caz de ziua mea. Cu mai mult sau mai puţin zgomot. Cu mai mult sau mai puţin tămbălău. Dar niciodata n-am susţinut altfel. Nu m-am prefăcut că nu-mi pasă, că e doar o zi ca toate celelalte, doar ca să plâng apoi în pernă că nu m-a sunat nu ştiu cine. Subliniez – e foarte important pentru mine. Mi se pare că e ziua aia din an care mi s-a dăruit mie. Bine, mie şi celorlalţi născuţi în ziua asta. Până una-alta, mie. Şi atunci tot universul se mobilizează şi îmi organizează numai lucruri plăcute. Universul şi prietenii. Cât despre lista aceea din postul anterior, are o importanţă prea mică. Am tot ce îmi doresc în momentul asta. Well…aproape tot (ar fi nişte pantofi… :))) ).
Să trecem peste asta şi să vă povestesc despre weekend, că n-am mult timp la dispoziţie. În weekend s-a organizat petrecerea de reuniune după 10 ani a generaţiei mele. La liceu. Generaţia 2000. Ştiu din povestirile altora că în general se adună 3-5 oameni, se pupă, merg pe la cancelarie, beau o bere şi cam aia e. Nu, tati. La mine se organizează ăştia de astă iarnă. Grup pe facebook, mobilizare 17 clase (atâtea am fost, până la R), strâns bani, adus catering, alcool, formaţie şi alte alea, vorbit la liceu să ne lase în curtea interioară.
Băi, deci a fost foarte tare. Ne-am strâns foarte mulţi (în medie 15 pe clasă, înmulţiţi cu 17 şi vedeţi ce iese). Petrecere de petrecere. Au sunat clopoţei, au furat cranii şi tablouri cu Eminescu, dans, alcooale, amintiri, nebunii. Multe lucruri s-au schimbat, altele sunt identice.
Iacătă:
Cât despre mine, eu am simţit ăştia 10 ani. Au zburat, aşa cum zboară timpul în general, dar eu am simţit fieşce ziulică bună sau rea din tot toată perioada asta. Mi s-au întamplat lucruri. N-am avut impresia că lumea a încremenit preţ de un deceniu şi ne aflăm în acelaşi punct. Vedeam locul ăla, oamenii ăia, cu alţi ochi.
Acum gata, că mă duc la prezentare. Da, de ziua mea 🙂
MENŢIUNE POST-EVENT: am realizat acum că n-am zis o chestie foarte importantă. Când aveţi de făcut cadouri, în general, luaţi în calcul bine de tot pe www.charitygift.ro . Pentru orice cadouri, oricând, pentru oricine. Sunt lucruri foarte frumoase acolo, pentru toata lumea. Şi – ştiţi – conţin donaţii! 🙂
Am văzut la Carmen o listă de genul ăsta. Şi m-am gândit să uşurez misiunea celor care şi-au adus recent aminte că se apropie deadline-ul. Şi să fac o listă cu ce îmi doresc eu de ziua meaaa.
Aşaaa. Păi. Din lumea materială îmi doresc aşa:
– una bucată (cât mai mare) parfumul meu preferat (începe cu r şi se termină cu ush şi e de la gucci)
-una bucată abonament la ceva sport (aş prefera pilates/yogilates) plus una bucată persoană care să vină cu mine la sportul respectiv, altfel nu se pune, plus ceva abonamente la masaj anticelulitic şi de relaxare şi de toate în general :)))
– un obiect de iluminat de atârnat în tavan super uber cute pentru pus în bucătărie (referinta aici) şi încă unul pentru în cameră (ceva de genul ăsta), dar la treaba asta trebuie să mă consult şi cu Vlăduţ-
-lots of flowers
-câte şi ce cărţi vreţi voi
-câte şi ce cosmeticale vreţi voi (dacă aflaţi şi unde se mai găsesc korres sunteţi supertari)
– wii
-bilete la massive attack, cranberries, aerosmith si eric clapton (hai, ca nu-s multe :))) ) – eventual cu tot cu insotitor voluntar 😀
Ca să completam, îmi mai doresc aşa:
– să fie la fel de bine în tot restul anului pe cât e acum (nu, nu mă refer la economia mondiala şi nici la aia a României)
– să învăţ să merg pe bicicleta aia pe care am câştigat-o şi care de atunci zace în balcon (da, da, ruşine mie)
– linişte când vreau linişte
– agitaţie când vreau agitaţie
– un art director ok (pliiiz)
– să-mi treacă alergia la pisici (dupa care puteţi să-mi luaţi şi un pui de pisoi cuminte şi pufos)
Gata. This should do it 😀
Si eu nu am umbrela. S-a stricat. Nu-i bai, luam alta, mai frumoasa.
Da’ lasa, ca e bine.
La multi ani, sa ne traim, sanatate si virtute. Cum de ce?
