Am plecat de la serviciu cu o oareşce îndoială că va fi un film pe placul meu, nu de alta, dar sunt un pic plictisită de realismul cinematografic românesc atât de întors pe toate părţile. Mi-a displăcut, chiar, Eu când vreau să fluier (film atât de premiat şi apreciat de mai toată lumea), aşa că nu eram prea convinsă de succesul serii. Un lucru ştiam sigur (eu şi ceilalţi din sală, sunt convinsă) – voiam să-l văd pe Rebengiuc. Eram atât de sigură că joacă excepţional încât până la urmă am zis că doar pentru asta şi merită să petrec 2-3 ore la Elvira Popescu.
Filmul este, însă, foarte bun. Rebengiuc kicks ass. Nu ştiu ce să mai adaug ca să nu pară laude goale.
La vizionare au fost prezenţi şi regizorul, directorul de imagine, precum şi domnul Victor Rebengiuc. După film s-au pus întrebări – vreo două inspirate, majoritatea împiedicate..totuşi atmosfera a fost una caldă (zic eu) şi foarte plăcută. Am plecat cu o stare frumoasa şi am continuat discuţia despre film la Shift, cu o ciocolată caldă în braţe.
Am auzit că cineva l-a îmbrăţişat spontan pe Victor Rebengiuc la plecare (stătea la ieşire şi vorbea cu oamenii). Aş fi făcut-o şi eu, doar că sunt tare stângace atunci când vine vorba de exprimarea sentimentelor. Mai ales în situaţii publice. Oricum, dacă citiţi vreodată asta, domnule Rebengiuc, să ştiţi că vă îmbrăţişez din toată inima.
Nu ştiu ce să mai spun. Mergeţi la film, de pe 12 e în cinematografe.
Mulţumesc, Ana, pentru invitaţie. Venim şi data viitoare.
Duminică, în loc să mergem în parc şi să executăm acţiuni sportive, am pus la cale o sesiune scurtă de shopping pe la Outlet si Decathlon. Mi se pare normal. Anyways, în acest scop ne aflam în jurul orei 15 în staţia de autobuz, împreuna cu vreo 6-7 doamne de vârsta a treia, purtătoare de batic şi papuci de plastic peste şosete groase, înarmate cu multiple cutii şi paporniţe de rafie pline cu PET-uri goale, aceste înrăite reciclatoare ale zonelor suburbane.
Şi cum stăteam noi aşa, din mulţimea de Loganuri, VW, BMW-uri şi care şi mai care de felurite dimensiuni şi culori, se iţeşte (oarecum brusc datorită înălţimii de camuflaj) în faţa ochilor noştri buimaci un Maserati negru ca pana corbului.
Şi ce să vezi, unde nu opreşte el taman în dreptul staţiei de autobuz.
Geamul coboară şi pe el iese capul unei făpturi de minim 17 – maxim 20 de ani, de sex feminin. În stânga ei şoferul, care – vorba lui Vlad – nu avea nici figură de bancher şi nici de sportiv reputat, ci de combinator, de minim 36 – maxim 45 de ani.
Domnişoarele cu plase de rafie se îndreaptă guralive către portiera supla de unde răsărise căpşorul de sex feminin, înţelegând că li se cere ajutorul. Vorba aia, de câte ori în viaţă ţi se întâmplă să vezi Maserati că opreşte în staţia de autobuz, să te mai bage şi în seamă?! Oare vor să afle în ce direcţie e Parisul? Sau vreun nou complex rezidenţial ultraluxos? Cea mai apropiată reprezentanţă Luis Vuitton? Bamboo, măcar? Poate au rătăcit drumul spre aeroport…
,,Nu vă supăraţi – Autogara Militari?”
……….
În fine. Evident că s-a dat startul la competiţia indicaţiilor preţioase. Vorba aia, au nimerit unde trebuia – în asociaţia expertelor în probleme de autogară. Cei doi au mulţumit, au ridicat geamul şi şi-au continuat aventura într-un nor de praf. În urma lor, babele au rămas cu mâinile în şolduri, minunându-se.
,,Ai văzut? Frumoasă maşina…Ţi-ar plăcea una aşa, nu? Eeeee…”
Concluzia – orice maşină ai conduce, tot la Autogara Militari ajungi.
Şi întrebarea ediţiei – câte PET-uri goale încap într-un Maserati?
Dupa postul plin de ură (şi foarte actual, din păcate), să mai îndulcim situaţia zic…
Versurile sunt dintr-o poezie de Fernando Pessoa. Dacă aţi fost prin Lisabona ştiţi că e un personaj destul de important, are şi nişte statui, şi nişte legende, destul de interesante şi dark… Statuia din poză se află în faţa faimoasei Brasileira (unde am băut şi noi o cafeluţă, aşteptându-l pe Miguel, astă primăvară).
Ura, ce bine, vine iarna şi putem să mergem iar să ne dam. NOT.
Eu nu mă dau. Nici cu placa, nici cu skiul, nici cu rolele (deşi am unele îm balcon, proprii şi personale), nici cu bicla (şi d-asta am în balcon).Nu fac scufundări, nu alerg seara în parc, nici măcar cu înotul nu mă omor, deşi nu refuz o bălăceală scurtă. Scurtă am zis. O să mor în chinuri groaznice. cu arterele inundate de substanţe care mai de care mai nocive şi cu muşchii complet atrofiaţi. Yes, but I WOULD DO IT MY WAAAAAY!
Cu bicicleta am mai rezolvat problema psihologică. A devenit atât de cool să faci chestia asta atât aproape că sunt cool că eu nu o fac. Cu rolele a mai trecut trendu’, scufundările încă nu au prins aşa de mult teren.
Dar – fiţi pe fază – vine iarna. Toţi schiorii tremură de pe acum în chiloţi de fericire, ceilalţi îşi lustruiesc placa sau îşi iau una mai nouă şi mai culă. Peste vreo două săptămâni numai despre asta se va vorbi – mergi să te dai? Unde? Hai sa mergem 2 săptămâni în creierii munţilor din nu mai ştiu ce ţară! Să stăm acolo izolaţi într-o cabană, indiferent ce vor ceilalţi prieteni ai noştri, şi SĂ NE DĂĂĂĂM. Uite cameraaaaa, ningeee, daţi toţi pe camera din Poiana, mass pe messenger, să audă tot feisbucuuuu!
Băi, pe mine nu mă interesează asta. Sunt eu, copilul ăla care nu se juca pititea ca să nu se pună niciodată. Nu mă dau cu nimic. Am clacat to peer pressure, am încercat o dată, nu merge. Vreau să îmi pun nişte doape în urechi cu o tehnologie speciala care să filtreze informaţia pe perioada noiembrie-aprilie. Să îmi scoată toata informaţia legată de schi, placi, telescaun, zăpadă şi aşa mai departe din apropierea timpanului. Şi am nevoie şi de nişte ochelari speciali pentru internet. Să nu se citească, pur şi simplu, toate lucrurile astea.
Sigur, ar fi mai linişte. Şi mai bine.
Frate, când s-a dat legea aia că trebuie să fim toţi cu sportu’ (mai ales extrem) ca să avem viaţă socială şi iarna? Şi dacă s-ar da, eu nu aş recunoaşte-o! Aş trăi în anarhie până în ziua în care s-ar face dreptate, şi proporţia ar reveni la normal. Vorba aia, cu toţii avem hobby-uri, dar ele sunt VARIATE, nu? Asta e frumuseţea. Eu dau bine cu andreaua, tu cu croşeta, Verginica le are cu plantatul de roşii… Dar nu. Vine iarna, hai să vorbim cu toţii cu căţel şi purcel doar de clăpari, powder şi pârtie. S-a scos dopu’ la isterie.
Spre serviciu: -Aveţi un traseu preferat? Da? Bun. Pe acolo mergem. Nu de alta, dar am avut o clientă mai devreme, dacă mai am doi aşa mă internez direct la nebuni. Am văzut eu de la început că era zmucită săraca… Am luat-o de la Policlinica X până în Militari – când s-a suit – interogatoriu – ce tarif am, să n-o păcălesc, ditamai teoria de zece minute. Şi când am ajuns la Eroilor – acolo, la Operetă, la Operă – în loc să fac stânga pe linia de troleu, am mers în faţă să fac stânga aici la Podu’ Cotroceni. Şi zice: domle, chiar mă miram, zice, credeam că eşti om cinstit, dar vrei şi tu să mă furi. Zic – nu doamnă, o iau drept o glumă, că e acelaşi lucru. Ea – nu, că aici aţi făcut unghi drept, şi acolo era aşa şi pe dincolo. Am rămas prost. Acuma nu zic, o fi fost traumatizata, cine ştie cine a păcălit-o că sunt tot felul de nesimţiţi în meseria asta, cum sunt în toate, de aia, când v-am auzit că aveţi traseu, foarte bine, pe acolo mergem, să n-avem discuţii.
Da’ aţi văzut ce zi frumoasă? M-am uitat la meteo – nu la noi, că s-au prostit de tot ăştia cu vremea, mă uit pe Yahoo pe net, domle, când zic ăia ceva, parcă aşa e, nu? Şi era soare azi, soare mâine, soare poimâine, numai soare, măcar să fie aşa tot noiembrie…
…..
…..
Spre casă: Mă sui în taxi. La radio dat la maxim, defunctu’ Păunescu urla din toţi rărunchii: ,,Te saluuuuut, generaţieeee în blugi!!!”. Shit. Şoferul mă întreabă: ,,să dau mai încet? Vă deranjează?” Contrar firii mele pacifiste, zic: ,,vă rog, dacă se poate.” Şi mă pune dracu’ să adaug: ,,Nu de alta, dar doar asta am auzit azi…” Şoferul dă mai încet şi îmi aruncă: ,,păi atât. Azi şi mâine, că după aia n-o să mai auziţi.”
Ahm…Is that a promise?
Am tăcut.
După un minut a schimbat şi postul.
Muzică până acasă şi atât.
Pentru cine nu știe, la Cinema Studio sunt Zilele filmului german. Nici eu nu știam până azi la prânz când, dacă tot am aflat, am zis să și merg să bifez ceva, mai ales că de regulă îmi plac foarte mult sus-numitele producții.
Filmul ales a fost ăsta:
Alegere foarte bună. Made my evening. Trei rătăciți (unul în mod clar mai rătăcit decât ceilalți doi) dau unul peste celălalt și își influențează viețile. Un băiat în scaun cu rotile, asistentul lui social – care își dorește în secret să devină medic dar nu suportă sângele – și o violoncelistă cu fobie de public. Amandoi băieții îndrăgostiți de fată, fata îndrăgostită ea știe de cine… și de aici ce-o fi o fi. Filmul nu e o capodoperă, dar e o alegere bună pentru o seară plăcută. Scene previzibile condimentate cu altele neașteptate, o poveste frumoasă (chiar daca puțin tristă), dialoguri frumoase, salturi line de la realism la dream world.
Nouă ne-a plăcut. Mult :).
Și în continuare nu pot să înțeleg cum poate o sală întreagă să se tăvălească pe jos de râs ca la Stan și Bran când e clar că zâmbetul personajului are gust amar și când sub poanta de suprafață se întrevede atâta tristețe. E frumos râsu-plânsul precum și autoironia, însă nu sunt niciodată motive de crampe de râs. Am zis-o și o mai zic. Oamenii sunt tare nerâși. Izbucnesc ca bomba cu hidrogen cu fiecare ocazie. Și eu cred că sunt tare neuimită, pentru că de fiecare dată casc ochii cât cepele când se întâmplă istericalele.
Aseară am ajuns prin Braşov. De care îmi era dor, btw, deşi ajung destul de des undeva destul de aproape de. Un frig nene, un frig d-ăla. Am ajuns accidental într-un pub mic numit Ză Pub, unde nu erau mese, dar era concert în subsol. În lipsă de alternative şi din cauză de ger (adică nu prea era de plimbare pe afară) am fost şi la concert, unde 3 trupiţe de punk (aflu post event că erau greci şi parţial români) se scremeau în minibeci în faţa celor 30 de spectatori (maxim, cu tot cu noi, care eram 7). Un fum să-l tai cu drujba. Vodka-mere foarte naşpa, am trecut la bere. Una peste alta a fost amuzant. Inedit. La a doua trupă am plecat şi am luat drumul înapoi către Buşteni, la bar. Acolo alte personagii – piticu’ cu râs extravagant şi urâta care-şi turna videoclip. Pe la 3 am ajuns la concluzia că aş mai sta, ca de obicei – n-am avut cu cine.
Azi era iar soare şi frumos, şi fir-ar, iar am plecat fără cameră. Poze de poze ce aş fi făcut… Ce colori… ce peisagii…
Aseară m-am gândit că ar fi momentul să mai mergem şi pe la film. Cum era miercurea portocalie, ceea ce înseamnă că molul e asaltat, am ales să mergem la Scala, unde era un film franţuzesc, ,,Iubiri din trecut” tradus el. Trailerul promitea, regizorul e domnul cu ,,Un homme et une femme”, am dat şi peste nişte cronicuţe favorabile, scrise bine, aşa că am început să tropăi de nerăbdare.
La Scala, big surprise. Intrarea s-a micşorat, făcând loc unui pub (drăguţ, de altfel). am achiziţionat cele două bilete portocalii fără stress şi pe-o nimica toată – nu era concurenţă la casa de bilete şi au costat 10 lei amandouă. Apare şi compania, intrăm, ne căutam un loc în sală (bilete fără locuri, evident, sala era pustie). În sală – cam rece. Ca să nu zic frig. La final aveam nasul rece şi cam dârdâiam.
Trecem şi printr-o miniaventura pentru o porţie de nachos şi o apă minerală.
Începe filmul.
Vă avertizez, am de gând să vi-l povestesc. Dacă încă mai aveţi intenţia să-l vedeţi, opriţi-vă din citit aici!
Deci, începe. Promiţător chiar, cu menţiunea că e o poveste adevărată şi câteva fragmente alb-negru – un film erotic antic, povestea de dragoste dintre un operator şi o cucoană, în parc, trenuri fumegânde, lansarea primului film cu sunet. Şi intrăm în poveste. Foarte haotic, dar totuşi intrăm. Vedem o scena unde o orchestră înregistrează în studio muzică de film, apoi o alta unde un avocat pledează pentru o tânără domnişoară în ceea ce pare o sală de tribunal de prin anii ’60, cu argumentul ,,nu e vinovată, secolul în care a trăit este de vină”. Şi suntem trimişi înapoi în timp, acompaniaţi de vocea avocatului-narator, care zice: vedeţi boieri dumneavoastră, duduia pe nume Ilva a venit la Paris împreuna cu mama sa, fostă actriţă de filme porno, care îl cunoaşte acolo pe viitorul soţ (interpretat de tipul mic şi oarecum pocit care apare în toate filmele lui Jeunet), în timp ce dansau pe Gloomy Sunday (acest laitmotiv al filmului). Şi adaugă naratorul – şi eu trăiam aceste vremuri tulburi, aşadar – ştiu! – şi uite-aşa ne bagă în hăţisurile a două poveşti paralele. El, fiul celor care se cunoscuseră în filmul mut de la început (remember?), rămas fără tată din cauza războiului, se apucă de pian. În timp ce mama sa, actriţă de meserie, tot acoperea pianul cu pături ca să nu mai deranjeze vecinii. La parterul blocului lor stăteau nişte croitorese evreice, care sunt turnate la nazişti de portăreasa care bălea la maşina lor de cusut Singer, în timp ce pianistul şi maică-sa sunt turnaţi de vecinii de sus, care nu mai suportau pianul. Dacă erau sau nu evrei, asta n-am înţeles. Well, şi aşa ajung ei in lagăr. În trenul către Auschwitz – da, e singurul lagăr de prin filme – pianistul se amorezează de fata croitoresei, iar maică-sa pe care o apuca repetatul unui rol al lui Corneille în vagonul de deportaţi, atrage simpatia croitoresei. O viitoare familie fericită se întrevede, însă fericirea le e întreruptă de ajungerea în lagăr. El cântă pe toată perioada la pian în popotă, gras şi sănătos, simţindu-se mizerabil că n-a fost în stare s-o salveze pe noua iubire a vieţii lui şi că nu a slăbit niciun kil în perioada petrecută în lagăr. Iată de ce n-a mai suportat să atingă pianul şi s-a hotărât să devina avocat. (minciună sfruntată, urmează la cântări cu avocatul – cântăreţ, să ne iasă şi pe nas).
Ne întoarcem la Ilva. Remember Ilva? Ei, între timp ni se povesteşte şi de Ilva, că maică-sa moare şi ea rămâne cu tatăl adoptiv – cel cu Gloomy Sunday. Are şi un iubit. Între timp taică-so e luat ostatec de nemţi împreună cu alţi 20 de parizieni nevinovaţi, pentru a forţa autorul unui atentat în urma căruia 2 ofiţeri nemţi muriseră să se autodenunţe. Aşa că Ilva, spirit întreprinzător, se duce direct la nemţi, vorbeşte cu un ofiţer şi îl roagă să îl salveze pe taica-so. Ăla zice iniţial că nu se pune problema, însă în final piticul lui Jeunet apare acasă teafăr şi nevătămat (doar puţin bătut). Fata se duce să mulţumească ofiţerului, şi – cum e normal – se îndrăgosteşte de el şi şi-o trag big time, îl părăseşte pe micul francez care o iubea sincer, iar taică-so moare într-o explozie de la cinema, nu se înţelege dacă e accident sau sinucidere de ruşine că fiică-sa umblă cu nemţii, se înţelege doar că el chiar îi omorâse pe cei doi ofiţeri germani. Aşadar Ilva nu pică deloc bine, taică-so mort, gagică-so supărat că l-a eliberat pe vinovat… şi tocmai atunci, la momentul potrivit, are loc marea DEBARCARE. Nemţii fug care-ncotro ca potârnichile, inclusiv neamţul donşoarei, care o lasă singură şi neconsolată.
Intrăm acum în povestea a doi americani – unul negru şi sărac, boxer şi soldat, celălalt alb şi bogat, corespondent de presă. Negrul îl salvează pe alb de la moarte, se împrietenesc la cataramă, şi se duc la Paris să vadă ,,Pe aripile vântului” în cinematograful unde activa drept plasatoare numita Ilva. Chiar în momentul filmului, francezii dau buzna în cinema, s-o radă în cap pe Ilva, pentru că a umblat cu neamţul. Cei doi americani, băieţi fini, sar la bătaie, îi snopesc pe ăia şi devin iubiţii Ilvei. Da, exact, amândoi în acelaşi timp. Iuhuuu. De fapt, nu trageţi concluzii pripite, fata nu se putea hotărî, amândoi o ceruseră de nevastă, aşa că o ardea cu amandoi şi lor le părea bine. În fine, americanii pleacă pe front, moment în care primesc o scrisoare, cum ca Ilva a dat cu banul, şi noul viitor ginerică este negrul sărac. Aştia doi se îmbrăţisează, blabla, dupa care albul îl împuşcă pe negru pe la spate din gelozie, se întoarce la Ilva, plâng amandoi un pic după amicul lor negru, şi, cum era şi firesc, se hotărăsc să se căsătorească. În America.
Acolo, în vastele apartamente (v-am zis că ăsta era chiar bogat), pe american îl apucă coşmarurile, iar femeia, logic, se plictiseşte. Aşa că i-o zice direct – nene, eu nu îţi mai suport coşmarurile, eu cred ca tu l-ai omorât pe negru, nu te mai iubesc, plec la Paris.
Şi aşa face.
La Paris se duce să caute avocat de divorţ. Nu înainte de a afla accidental că taică-so a fost ucis de Rezistenţă, din cauză că era clar că e un trădător, altfel nu scăpa de la nazişti, cu alte cuvinte- ŢEAPĂ). Şi pe cine, oare, să caute de avocat, dacă nu pe bietul iubit francez pe care îl abandonase când cu neamţul dar care acum – ghinion de neşansă – este însurat. El, însă, băiat generos, i-l recomandă pe avocatul cântăreţ din lagăr. Ilva se duce în bar să-l caute pe avocat, aflat în mijlocul unui recital senzaţional trompeta-pian. După ce omu’ termină de cântat, îl sufla iubitei de ocazie şi-l ia pe trepte, să schimbe o vorbă. El îi confirmă ca da, este chiar avocat, deşi o arde dubios prin baruri cu trompeta în gură, mai bălmăjesc una-alta, şi el îi spune mai în gluma mai în serios că i-ar fi mai uşor s-o ajute dacă l-ar omorî efectiv pe american. Ea zice – tot în gluma – că ok, aşa o să fac. Dar! surpriză! americanul apare la uşa ei cu un pistol şi o păcăleşte să-l împuşte, el nemaisuportând faptul că l-a omorât pe negru. Şi ea, pentru că se enervează, chiar îl omoară.
Şi iată, stimaţi spectatori, de ce suntem, de fapt, la proces, de ce toată această tevatură.
Evident că juriul, mişcat de poveste, o achită pe Ilva, nu înainte ca cei doi – avocat şi clientă – să aibă un scurt moment firesc de music-hall în aşteptarea verdictului.
Cei doi se duc în bar şi cântă împreuna la vocal-instrumental o vomă de melodie.
Credeaţi că s-a terminat?
Ei bine, nu.
Urmează o explicaţie de genul -pssst, te-ai prins? Regizorul filmului este un copil evreu pe care Ilva îl ascundea în tinereţe în cinema (am uitat să vă povestesc despre asta) şi care acum s-a făcut mare şi e pasionat – cum altfel – de filme. Urmează câteva scene din filmele (de altfel mari) ale regizorului, cu Belmondo şi toţi copiii, şi…ai zice că s-a terminat.
Dar nu!
Trecem peste ani, ne aflăm acum în anii 80, şi una care seamănă cu Ilva (pentru că e aceeaşi actriţă, duuh) e la masă, îmbrăcată în avocată, cu un tânăr pe care tocmai l-a ajutat să eludeze legea. Tânărul seamănă cu iubitul Ilvei din tinereţe, ăla francez pe care îl lăsase pentru neamţ (seamănă pentru că e acelaţi actor, duuh). El se dă la ea, ea nu zice nu şi îî povesteşte că ea şi frate-so au moştenit talentele tatălui, ea fiind avocată şi el compozitor de muzică de filme. Cei doi fiind, evident, copiii Ilvei şi ai avocatului-cântăreţ. Îi mai povesteşte că pe ai ei i-a apucat plimbarea fix la data şi locul unui atentat, aşa că taică-so a fost ucis (oh, nu), iar maică-sa e oarbă. Iată cum cei doi amorezi se îndrăgostesc în altă viaţă (aşa cum şi-au promis undeva prin mijlocul tocăniţei din film).
Urmează 5 minute insuportabile în care o babă oarbă asistă la înregistrarea muzicii din filmul pe care tocmai l-am văzut, dirijorul fiind avocatul-cântăreţ, pardon, fi-su.
The End.
Lung, obositor, dezlânat, prost, isteric pe alocuri.
Pe site-urile româneşti veci citi numai elogii, pe cele străine veţi afla, însă, că e o catastrofă, un eşec al marelui regizor. Poate vă întrebaţi de ce părerile împărţite? 🙂 Pentru că a fost parţial filmat la Românica, cu atotputernicul MediaPro. De aia.
Pentru o părere avizată şi sinceră, citiţi aici. , pe variety.com.
Am plecat de la serviciu cu o oareşce îndoială că va fi un film pe placul meu, nu de alta, dar sunt un pic plictisită de realismul cinematografic românesc atât de întors pe toate părţile. Mi-a displăcut, chiar, Eu când vreau să fluier (film atât de premiat şi apreciat de mai toată lumea), aşa că nu eram prea convinsă de succesul serii. Un lucru ştiam sigur (eu şi ceilalţi din sală, sunt convinsă) – voiam să-l văd pe Rebengiuc. Eram atât de sigură că joacă excepţional încât până la urmă am zis că doar pentru asta şi merită să petrec 2-3 ore la Elvira Popescu.
