Am păcălit norul, am ajuns la Lisboa şi ne-am şi întors.
Impresii de călătorie – foarte multe. Lisabona e aşa cum mi s-a părut şi prima oară. E de descoperit. Nu te cucereşte la prima vedere. Mai întâi observi că au şi ei blocuri urâte la periferii. Când mergi cu trenul către nord vezi orăşele urâţele pe de-a-ntregul. Sărăcie pe ici-colo. Lumea îşi usucă rufele la fereastră, chiar daca au sau nu balcon. Pur şi simplu aşa se usucă hainele – se atârna de funie, la fereastră, de la chiloţi la rochie de seară. Uneori asta arată boem, alteori arată urât şi atât. Urci şi cobori foarte, foarte mult. Mersul pe jos e aproape sport extrem. Tramvaiele galbene sunt frumoase. Vintage. Oamenii sunt zen (puţin prea zen, mai ales dacă ai nevoie de ceva imediat). Nu e aglomerat, deşi am văzut şi maşini în coloană seara. Coloane foarte lungi chiar. Autobuzele şerpuiesc pe drumuri înguste, ca de munte, printre case, unde cu greu încape o maşină de dimensiuni normale. Şi şerpuiesc cu viteză. În caz de ambuteiaj se claxonează. Da, aţi citit corect. Se claxonează. Tiit-tiiiiiiiiit. Lung şi nervos. Din fericire ambuteiajele sunt rare. Sau n-am mers eu cu maşina suficient.
Casele vechi stau să cadă pe ici pe colo. Printre ele răsar, în spirit asemănător celui deja cunoscut, clădiri moderne, de sticlă şi metal. Casele vechi, dar şi cele noi, sunt acoperite de faianţa aia a lor, azulejos. Interesant, dar poate deveni agasant la un moment-dat :).
Oraşul are, însă un aer aparte. Cu tot cu ruine şi faianţă. Îţi intră pe sub piele mult mai greu decăt surorile din alte ţări, dar are şanse mari să rămână acolo.
Dat târcoale în Alfama şi pus piciorul în sfărşit în castelul pe care l-am ochit şi data trecută. Urcat în turnul în care închideau pesemne virginele, văzut păuni printre oameni. Băut bere.
(Există şi cocalarul de Lisabona, şi nu cred că are origini mioritice)
Seara toată lumea se îngrămădeşte în Bairro Alto and around, unde se stă pe strada, în faţa birturilor. Atmosfera e genială, sunt hoarde întregi de oameni, chestie pe care nu cred că o s-o mai vezi vreodată în alt oraş european, noaptea. Dacă intri în club e posibil să dai de o grămadă de oameni care se distrează fericiţi într-o căldură infernală pe o muzică pe care n-o poţi digera ORICE ar fi. Poate eşti altfel decât mine şi muzica nu e atât de importantă, cât atmosfera. Dacă eşti genul dirty dancing, raggaeton etc. În fine, la capitolul ăsta aproape că am regretat Expiratul, ce să mai zic de Control. Din toate punctele de vedere. Probabil era mai bine dacă rămâneam pe stradă.
In cluburi, alcoolul e destul de scump, însă la jumătate de preţ faţă de Barcelona sau – say – Paris.
Am salutat din nou confraţii pinguini din Oceanarium.
La Sintra e frumos, dar după ploile abundente din iarna asta toată vopseaua de pe palatul Pena e străbătută de dâre urâte cenuşii. N-am mai găsit florile de care era plin vara.
La Cascais mi-am luat nişte arsuri solare de toată frumuseţea, mergând pe stradă cu fetele, de la plajă şi pâna la locul cu suc de portocale. Cred ca n-am păţit aşa ceva nici când am stat la plajă fără cremă de protecţie. Da, sunt în continuare albă, dar am nas roşu, guler roşu, antebraţe roşii, labuţele posterioare roşii cu urme de balerini. Dorm chinuit.
Seara ne-am văzut cu Miguel, fostul CD de la Tempo plus soţia din dotare. O întâlnire foarte plăcută, de altfel. Am stat pe stradă, în faţa unui bar din Chiado şi am dat peste gât multe beri. Ne-am întors ameţiţi pe la 2 la hotel, unde am terminat şi sticla de Vinho Verde cumpărată cu o zi înainte.
Ultima zi a fost în Belem unde dacă ajungeţi e musai să daţi pe la Centrul Cultural – e o chestie imensă de piatră, ca o cetate, dar nouă. N-aveţi cum s-o rataţi. Am zăcut apoi în parcul mare din spatele Marchizului Pombal. Am băut cafele la terasă, am vorbit cu lebedele şi am urmărit avioanele decolând.
Târziu, în avionul către băneasa, am descoperit ceva mult mai cumplit decât cocalarul de Bucureşti. Se numeşte cocalarul de Chişinău. Are lanţuri mari, groase, la gât – care ar face să pălească de invidie orice wannabe de Ferentari. Vorbeşte de câteva ori mai tare decât confraţii mitici, iar gradul de nesimţire e net superior. Încă nu ştie să aplaude la aterizare, poate pentru că n-a zburat prea des cu avionul. De aceea, probabil, nici nu ştie cum vin bagajele, şi de aceea hărţuieşte personalul de pe aeroport, cerându-şi genţile înapoi. Urlă, în schimb, pe tot parcursul zborului, chiar dacă e 4 dimineaţa şi toata lumea din avion doarme sau încearcă. Nu se manifestă asemănător specimenelor concetăţene deja studiate, prin comentarii deplasate şi glume nepotrivite la adresa însoţitoarelor de bord, ci are un comportament aproape sălbatic, onomatopeic, depăşind cu mult performanţele speciei de Dâmboviţa.
Cum mi s-a părut Bucureştiul la întoarcere? Aglomerat, dar nu foarte (era 7 dimineaţa). Sunt lalele peste tot, aţi văzut? Şi e foarte verde. Curat (era 7 dimineaţa). Acasă. Bine. Foarte bine.
Courtesy to A.R. (nope, nu vine de la numele meu).
