De aproximativ două săptămâni mă dau de ceasul morții pe facebook, dar și-n viața reală, să spun tuturor care au răbdare să mă asculte sau să mă citească cum că nu e normal să respirăm aer poluat grav cu acid sulfhidric (adică că nu e normal să pută a ouă clocite ,,îmbogățite” cu ceea ce unii descriu ,,miros chimic” aici, la margine de capitală europeană).

Dacă locuiți în anumite zone din cartierele Militari, Crângași, Giulești, Pajura, Bucureștii Noi, Grivița, 1 Mai sau în localitățile limitrofe Chiajna, Chitila, Mogoșoaia, dar (se pare că și) Băneasa, Prelungirea Ghencea sau Bragadiru (!!), știți că în unele seri, nopți și dimineți miroase ORIBIL, exact a ceea ce am povestit mai sus. Ouă clocite îmbogățite cu miros chimic.

Conform oamenilor care se pricep mai bine, dar și conform măsurătorilor realizate de PMB (Primăria Municipiului București), acest miros terifiant vine de la H2S – hidrogen sulfurat sau acid sulfhidric. Bineînțeles că în doze mari acest compus nu doar că deranjează olfactiv, dar poate avea efecte negative asupra sănătății și – ce e mai grav – aceste efecte se cumulează (adică expuneri repetate la doze neletale sau poate chiar inofensive în doză unică sau rară pot cauza efecte grave asupra sănătății oamenilor).

De la ce miroase?

Să vă povestesc. Conform autorităților, sursa nu este confirmată oficial. În zona Chiajna există o concentrare MASIVĂ de societăți comerciale care fac bani din gunoi. Aveți aici lista, completă.  E o problemă IMENSĂ faptul că orașul s-a dezvoltat atât de mult și că groapa de gunoi care deservește o sumă enormă de oameni se află ATÂT de aproape de oraș. Pe lângă dezvoltarea imobiliară din ultimii ani, trebuie totuși să fim de acord că erau acolo comuna Chiajna, cartierul Pajura, cartierul Bucureștii noi, localitatea Chitila, localitatea Mogoșoaia sau satul Rudeni. Existau încă de la emiterea avizelor de mediu și a autorizațiilor de tot felul.

Acesta este un subiect separat. Cât de în paragină sunt lăsate fostele gropi de gunoi (giulesti), cum camioanele de gunoi duc încă ilegal gunoi și-l abandonează acolo fără a-l trece prin niciun fel de gestiune ecologică sau nu, cât de normal este să ai un asemenea focar de gunoi la câțiva km de așezări omenești… toate astea sunt lucruri atât de mari și serioase că nu știu câte luni ne-ar lua să le dezbatem.

Dară să ne întoarcem la putoarea noastră. Toți cei care știu despre ce vorbesc sunt de acord că nu miroase a gunoi. În urma investigațiilor făcute de Garda de Mediu – dupa sutele și miile de reclamații care curg de ani de zile legate de mirosul pestilențial – s-au descoperit nereguli la societatea Iridex. Cine este Iridex? Citiți aici –  . Acum ceva ani, societatea IRIDEX a achiziționat o instalație state of the art (zic ei) în valoare de milioane de euro, care produce energie electrică din gazul de depozit. Așadar – gunoiul produce gaz. Gazul, în lipsa unei instalații de acest tip, se arde – și atât. Preocuparea pentru ecologie/reciclare și tot ce mai vreți, a dus în ultimii ani, în Europa (și probabil nu doar) la aparitia acestor centrale care funcționează pe biogaz. În măsura în care acest biogaz conține un procent satisfăcător de metan, el poate fi folosit la producerea de electricitate. Sunt țări în care metanul ăsta e direcționat direct către aragazele consumatorilor – la acest nivel s-a ajuns. La noi mai e mult până departe, așadar Iridex produce curent electric din gazul produs de gunoi. Foarte frumos! Ce se întâmplă dar cu gazul de depozit care conține mai puțin metan (și mai mult H2S)? O parte ar trebui să se ardă și o parte ar trebui să fie eliberat în atmosferă, dar doar în urma biodesulfurării. Ce este biodesulfurarea? Trecerea gazului printr-o instalație unde ..viețuiesc” bacterii consumatoare de sulf. Vedeți? Totul este foarte inteligent și ecologic. Impresionant, de-a dreptul.

De menționat că România NU ARE legislație care să reglementeze funcționarea acestor tipuri de centrale/instalații. Se aplică legislația europeană, așadar.

De menționat de asemenea că instalația (fiind state of the art) e monitorizata automat iar datele-s trimise și stocate direct într-un satelit, de unde pot fi verificate în timp real. Cu toate astea Ministerul Mediului nu are acces la aceste date (sau alte autorități). S-au pus întrebări legat de asta, s-au bâguit explicații penibile legate de imposibilitatea de stocare a datelor etc. Am solicitat sigilii pe instalatiile de monitorizare și acces la date pentru autoritățile competente. Probabil putem să solicităm în continuare multe și mărunte dacă statul nu este interesat la rândul lui să obțină aceste date.

Care este însă, problema? Problema este ca Garda de Mediu a constatat eliberarea acestui gaz în atmosferă fără a se folosi instalația de biodesulfurare (în mentenanță mereu la momentul controalelor, nu știu cum de), plus neconformități la camera de ardere – față de documentația depusă la Agentia de Protecție a Mediului pentru obținerea Autorizației Integrate de Mediu. Iridex susține însă că este doar o greșeală de traducere (din limba engleză, am întrebat personal) și cere în prezent revizuirea autorizației integrate de mediu cu corectura necesară astfel încât să autorizația să fie aliniată la realitatea din teren. Adică, susțin ei, acea camera de ardere nu trebuia niciodată să aibă vreun filtru sau vreo căptușeală ceramică, e o pură greșeală nevinovată și este normal așadar ca autorizația să fie modificată iar ei să nu mai aibă dificultăți la controalele gărzii de mediu în ceea ce privește acest aspect.

Iridex susține că mirosul nu vine de la ei, ci arată vag către alte surse care ar putea fi (groapa Giulești – teoretic închisă, sau bancurile de nămol din zonă). Interesant că nu arată către niciun alt competitor sau societate comercială activă, ci doar către entități unde nu se pot identifica vinovați.

Toate aceste lucruri au fost prezentate și discutate la dezbaterea publică programată (convenabil?) in Joia Mare, la ora 15.00 la sediul Agenței de Protecție a Mediului.

Tot acolo am mai aflat că nu se face monitorizare permanentă de H2S pentru că nu există JUSTIFICARE LEGALĂ pentru investiția necesară. Am mai aflat că APM în general nu are bani și resurse pentru nimic. Am mai sesizat că APM nu prea își asumă în general absolut nimic. Cănd vine vorba despre sancțiuni arată cu degetul direct către Garda de Mediu, deși autorizația de mediu a fost eliberată de APM, nu de Gardă și e în competența APM să o suspende sau să o ridice (lucru solicitat de altfel de Garda de Mediu în documente trimise către cetățeni, pe care le avem cu toții noi cei implicați).

Am mai aflat ca în doi ani de zile, APM a întreprins de 6 ori monitorizări în zonă, pe strada Amintirilor, în cartierul Bucureștii Noi. În niciuna dintre serile în care s-au făcut măsurători (atenție, mai puțin de 1% din timpul care a trecut în doi ani de zile) nu mirosea. Cum nu s-au înregistrat depășiri la MEDIA ZILNICĂ  (așa se fac măsurătorile, cu medie zilnică, nu contează că se dă un puseu de ceva la o oră, dacă media zilnică e în regulă, nu se face nimic) s-a tras concluzia că nu este justificată cererea mai sus pentru aprobarea monitorizării PERMANENTE de H2S în analizele de calitate a aerului.

Măsurătorile PMB (făcute în zona Lacul Morii, în curte la APM mai exact) sunt considerate irelevante în acest caz – pentru că nu sunt făcute dupa standardele lor și pentru că sunt făcute departe de sursa bănuită. Pur și simplu. Dacă vă arăt valorile H2S vă ia cu frică și criză de nervi. APM nu le-a negat, doar s-a comportat ca și cum sunt complet irelevante.

Sesizările repetate și isterice ale cetățenilor sunt considerate irelevante în acest caz. Pur și simplu.

Motivul pentru care nu se fac monitorizări la cerere mai dese este ca nu exista resurse umane (personalul este alcătuit din 3 persoane), nici materiale și nici 3,80 + pază astfel încât autolab-ul să poată fi lăsat timp îndelungat să-și facă treaba. Am întrebat dacă s-au căutat soluții, dacă s-a făcut cerere către măcar UN cartier rezidențial din zonă (care beneficiază de 3,80 și pază, personal locuiesc într-unul dintre ele). Răspunsul este că nu, desigur.

Tot în cadrul dezbaterii s-a prezentat un studiu de dispersie – pur teoretic și bazat pe datele furnizate de IRIDEX (date oficiale din comunicările SEMESTRIALE către APM). Studiul nu făcea decât să demonstreze că meteorologia este o știință complexă și că totul este complex și greu de controlat. Că vântul sau presiunea sau temperatura sau orice în general influențează felul în care suntem afectați de lucrurile din aer. Între datele furnizate nu s-au numărat și măsurători de la instalația de biogaz.

Concluzia mea personală este că e șocant, după ce am văzut la dezbaterea asta, că Statul Român încă funcționează. Că nu se va întâmpla NIMIC până când nu ne implicăm personal. Că presa nu va reacționa nicicum dacă nu există răspuns din partea cetățenilor. Că nu este jobul nostru nici să identificăm sursa mirosului, nici să devenim experți în legislație, nici în funcționarea centralelor pe biogaz, nici în protecția mediului și în niciun caz nu e treaba noastra să fim poliție, inspectori, chimiști sau altceva –  dar că cei pe care i-am angajat să facă asta nu o fac – și ar trebui trași la răspundere pentru asta. Că am dormit cu totul până acum și acum se sparg multe bube. Că suntem mai buni decât ei. Orice ați înțelege prin ,,ei”.

Și-n final, ca să subliniez felul în care suntem ridiculizați și luați peste picior – omul care-a prezentat studiul de dispersie era șocat că oamenii sunt scandalizați de miros, având în vedere cum arată aerul din București, în general. (pe genul țara arde și baba se piaptănă).

Și un personaj important care-a luat parte la dezbatere povestea altui personaj pe hol cum că-n Germania pute-n nu știu ce zonă a bălegar și nu mai face nimeni plângeri.

Băi oamenilor, trebuie să facem ceva.

Mi-am amintit o secvență din adolescență, similară cu ce se întâmplă cu dezbaterea cu gazetăria și finețea în exprimare.

E amuzant, vă zic.

Iar o să se supere Silvia pe mine că nu iau viața-n serios.

Dar tot vă zic.

Eram pe la 15 ani cu ai mei la Băile Felix. Și ne trezim în ultima zi a gloriosului concediu că vrem să vedem Peștera Urșilor. Mă, dar eram porniți. Facem sandwich-uri, luam plovăru’ bun, coborâm din hotel și când ajungem la mașină…constatăm că suntem blocați. Adică un bou pusese mașina de-a curmezișu’, ca să vă explic pe de-a-ntregu’.

Urc înapoi în cameră cu maică-mea, în timp ce taica-meu se agita pe acolo să rezolve situația. Se duce la recepție. Întreabă trecătorii. Întreabă copiii care se jucau în fața hotelului. Stă pe bordură vreo jumătate de oră  – că poate-poate! La un moment-dat se enervează maxim, se duce și cuplează alarma în ideea ca poate ilustrul bou iese pe balcon, deranjat de sunet, vede situația și ne eliberează. Eu eram pe balcon, priveam scena. Alături, o familie de ardeleni, comenta înflăcărată – ,,uite, săracu om ce-o pățit. Măi, ce nesimțit omul ăla, oare la ce cameră o sta? Cum să lași mașina așa, de tâmpit…Și nu iese nimeni, mă… Da’ să-l ajute cineva… Hai să mutăm mașina aia (dar nu s-ar fi clintit din cameră).”

După vreo cinci minute în care alarma tot continua (încăpățânarea mea are explicație genetică), iar ardelenii ne plângeau de milă cu accent cu tot, vine finalmente boul patentat, mută mașina, taică-meu oprește alarma, scoate mașina, în timp comentatorul șef, capul familiei de ardeleni – văzând în sfârșit numărul – conchide : ,,Eram sigur că e nesimțit de București, cu alarma aia a lui. Mă rog…e de Prahova…tot aia e”.

Era să le zic eu că e de fapt Argeș (că era mașină de serviciu) dar bănuiesc că și Argeșul era tot București. Miticii ăștia, așa merită.

Nu știu dacă sunteți la curent cu subiectul. Avem așa:

a) Sunteți la curent cu subiectul foodcoachingananaieeasypeasyetc. În acest caz, treceți peste pasajul următor.

b) Habar nu aveți despre ce vorbesc.
În acest caz, trebuie să vă fac un scurt intro – Ana Naie e coach pe teme de mâncare. Adică cam așa cum încerc eu să fiu coach pe teme de petreceri private (wow, chiar, asta încerc să fac?!), ea e coach pe chestiuni de alimentație. Face planuri alimentare pentru oamenii care:
– vor sa slabească
-vor să se îngrașe (yeah, right)
– vor să mănânce mai organizat/sănătos etc
– vor să își eficientizeze cumpărăturile în zona alimentară
– au orice alt obiectiv legat de alimentație, de preferat unul care să nu le dăuneze.

Ok, acum că suntem cu toții în temă, putem merge mai departe.

În septembrie m-am văzut cu Ana Naie. Nu e un secret că am niște kilograme în plus. Nu e un secret că din când în când mă apucă pandaliile și încerc să dau jos din ce acumulez pe parcurs. Nu e un secret nici că în general, dacă chiar îmi doresc, reușesc. Nici că după 2-3 ani le pun la loc (da, știu, sunt norocoasă). De asemenea nu e un secret că n-am fost vreodată disperată în legătură cu asta – nici măcar când m-am măritat – de fapt MAI ALES când m-am măritat, pentru că n-am vrut un subiect artificial de stress în plus într-o perioadă stresantă prin definiție.

Acum traversez una dintre perioadele în care am ajuns din nou în vârful piramidei trofice și încerc să mă scutur de un 5-6 kg. Nu mă jeluiesc nici nu cer rețete de diete, sunt în regulă, jur! Doar că voiam să vă povestesc puțin din contextul în care m-am văzut eu cu Ana Naie, să n-o dau chiar din pod așa.

Bon. M-am văzut cu Ana Naie. Pentru că pe lângă toate cele enumerate mai sus, am o pasiune avidă pentru noutate. Și din secunda în care am aflat despre ce e vorba și ce vrea ea să facă, mi-am zis că TREBUIE să aflu mai multe.

Așadar am trecut de întâlnirea preliminară cu Ana, unde am aflat mai multe despre cum vede ea chestiunea asta cu food coachingul, care îi sunt principiile, obiectivele, ce ține de mine, ce ține de ea. Ea a aflat mai multe despre mine, istoric, pofte, plăceri vinovate, obiceiuri bune și proaste (mai ales proaste). Și per total am aflat amândouă mai multe despre viitorul nostru împreună. Ca să aflați și voi mai multe – ce face Ana e o combinație de plan alimentar zilnic personalizat dar și benefic pentru scopul tău și suport psihologic, safety net, shoulder to cry on, soluții de urgență etc. Îți face un plan cu ce trebuie să mănânci ca să fie bine, dar să-ți și placă și stă cu tine de vorbă și încearcă să te ajute când o iei pe arătură din varii motive.

După care am intrat în prima săptămână de plan alimentar. Mi-a plăcut ce s-a întâmplat, așa că am mers mai departe.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt?

Păi am petrecut o lună întreagă de gătit cu plăcere. Mers la cumpărături la început de săptămână cu ditamai lista, dar una foarte eficientă așa și logică. Am învățat să fac niște chestii pe care jur că nu-mi dădea prin cap că-s în stare să le fac și am aflat că chestia cu salatele bune chiar nu e vrăjeală, doar că trebuie să ți le faci singur ca să le nimerești fix pe gustul tău. Nicio treabă cu salatele de restaurant.

Dacă am slăbit? Am slăbit, vreo doua kilograme și un pic. Adică destul dacă punem în calcul că n-am respectat ore de mâncare,ca n-am făcut deloc mișcare, n-am prea respectat nici planurile. Am mâncat cam multă ciocolată pe lângă și mult mai multe ,,nuts” decât ar fi trebuit. Am mai dat-o și total prin bălării pe ici pe colo (și când zic total vreau să zic total) și m-am îmbătat grav, grav de tot la două nunți la care am fost invitată. Asta cu repercusiuni a doua zi pe front alimentar, ca și cum treaba cu găleata de alcool cu suc n-ar fi fost deajuns. Privind situația de ansamblu, eu am fost foarte mulțumită de rezultat. Ana, fire autocritică, și-ar fi dorit să facă cu mine miracole – therefore nu a fost așa încântată ca mine, deși am încercat s-o conving că sunt dracu’ gol și mai mult n-ar fi putut face oricum…:).

După o lună am renunțat. M-am hotărât că nu-i momentul să fac asta – între timp o dădusem în tot felul de boli dubioase despre care nu prea vreau să vă povestesc (și care nu au legătură cu alimentația, do not even try to go there), am intrat în perioada de repaos după sezon, care în ,,filmul” meu înseamnă complete hedonism. Zac cât vreau, dorm cât vreau, mă joc cât vreau, mănânc cât vreau etc. Nu tocmai potrivit cu disciplina alimentară, ce ziceți?

Ce am pierdut în luna asta? Păi v-am zis, alea două kile. Vai, ce-am mai plâns după ele.

Ce-am câștigat? Pfff. Am câștigat o percepție complet nouă asupra mâncării. Sigur, nu trebuia să vină cineva din afară să-mi zică că poți să gătești chestii super yum și nu neapărat nocive. Wait… ba da, se pare că trebuia să vină cineva din afară să-mi zică chestia asta și după aia să mă ia de mână și să mi le arate – uite-le bre, uite-le. Ia fă chestia asta. Ia gătește asta AȘA, și nu așa. Ia încearcă și un cartof dulce (puii mei, eu credeam că un cartof dulce e mai rău decât un cartof regular… there is a naming issue there!!!). Ia fă un plan, gândește-te ce vei găti pe niște zile înainte. (cine, eeeu? eeeeeeuuu?).

Cum sunt acum? Nu, n-o să vă mint că mi s-a schimbat viața complet și că am continuat să slăbesc ca nebuna. Viața mea e similară, dar e mult mai bogată în materie de idei culinare. În luna aia în care ,,m-am vorbit” cu Ana pe mail nu am mâncat de două ori aceeași chestie (decât dacă vorbim de un iaurt, ceva, ca gustare, ok?). O lună întreagă! De salate, fripturi de toate felurile, hamburgeri, supe, paste, chilli con carne și mic dejunuri care sună de îți vine apă-n gură. Hell, am mâncat până și nachos cu guacamole! Să zicem că văd diferit ingredientele din magazine. Știu ce aș putea face cu ele. Încă n-am epuizat lista de rețete de la Ana, în sensul că nu m-am plictisit de ele – dar am învățat una-alta despre ce-mi place, să recunosc potențialul dintr-o rețetă, ce să pun într-o salată să o transform în ceva ce-mi place foarte mult…

De ce n-am slăbit ca nebuna 30  kile într-o lună? În primul rând pentru că nu e normal să slăbești 30 kile într-o lună, ok? Glumesc, glumesc… N-am putut să-mi ating obiectivul pentru că sunt o persoană căreia îi vine foarte greu să ceară sfaturi și mai ales să le accepte atunci când vin. Sunt ca un bărbat, dacă vă e mai de ajutor comparația. Da, eu sunt aia care nu cere NICIODATĂ indicații dacă se rătăcește. Mereu știu ce e mai bine ce e de făcut, știu exact unde mă aflu și pe ce străduță trebuie să fac stânga. Greșesc, mi le asum, trec mai departe și tot nu cer ajutor. Sunt foarte ,,my way-ish” așa. Pot să urmez un plan până când nu mai vreau să-l urmez. Și atunci nu prea ai ce să-mi mai faci, pentru că dacă nu vreau, nu vreau. Nu e vorba de neputință, disperare, nevoia să mi mângâi pe cap și să-mi spui că va fi bine. Nu plâng în pernă că am mâncat juma de ciocolată și nici nu fug la baie s-o vomit. Pur și simplu când nu vreau să fac ceva, nu vreau. Și cu o persoană ca mine – în acest subiect – e foarte greu să lucrezi. Nu sunt un client dificil, sunt pur si simplu un client care nu se lasă condus.

Dar sunt un client mulțumit! Mie experiența asta chiar mi-a pus viața alimentară într-o nouă lumină – și pentru asta consider că a meritat fiecare boabă de năut.

Și de asta eu v-o recomand din tot sufletul pe Ana! Dacă vreți să învățați o grămadă de chestii despre mâncare și feluri de mâncare, dacă vreți să mâncați ce și cum vă place, dar să slăbiți sau să nu vă îngrășați sau eu mai știu… dați-i un mail (ana la easypeasy punct ro ) și întrebați-o de vorbă. Nu e vorba de diete, nici de restricții, ci e vorba despre cum să înveți să controlezi ce mănânci și să folosești ingredientele în folosul tău, dar și pe gustul tău. Ana, am zis bine? Mă iei copywriter? 😛 😛 😛

Dacă aveți și alte întrebări…shoot.

V-am pupat,

Eu.

Scriu postul ăsta pentru că e realmente multă lume care îmi pune întrebarea asta – și? Cum e? Cum se simte să pășești afară din publicitate după atâta vreme? E fericirea pe pământ? Simți că te axfixiezi?

Păi în primul rând, nu știu dacă și cât știți, dar eu am mai trecut prin niște pauze, așadar din cei 8 ani și cinci luni cât am activat în domeniu, doar 7 ani și vreo jumătate au fost petrecuți efectiv în agenție. Asta ca să fie clar. Apoi nu mi-e mie încă foarte clar dacă nu e și asta tot vreo pauză camuflată. Sincer, sper că nu e, că mi-am luat elan cât să ajung pe partea cealaltă a pământului, dar adevărul e că nu am garanția că nu voi încerca într-o zi să mă întorc, după ce mă voi fi convins că scrierea de reclame e adevărata mea vocație și am traversat doar o mică criză de identitate.

Mai bine v-aș povesti cum a fost. Cred că e mai bine decât să încerc să descriu ceva atât de abstract și până la urmă ușor trist cum este despărțirea, fie ea și voluntară, de un microunivers.

A fost bine. Serios. Spre diferență de alții din generația mea, eu n-am intrat în lumea asta din motivele greșite (sau din cele mai greșite). Țin minte că m-a întrebat Șerban Alexandrescu la un interviu cât la sută din prezența mea în publicitate se datoreaza ,,peer pressure”. Atunci m-am gândit pentru prima oară la asta și mi-am dat seama că n-a fost vorba nici o secundă de așa ceva. Și nici de pasiune mistuitoare, e drept, deși mi-ar fi plăcut mult să fie asta. Pur și simplu, într-o zi, întâmplarea (întâmplarea asta avea formă umană, dar să-i spunem totuși întâmplare) m-a făcut să înțeleg că există în București această breșă în sistem care mi-ar permite să trăiesc așa cum îmi doresc eu să trăiesc. Până la momentul respectiv trăisem într-o resemnare completă, convinsă fiind că nu exista nicio posibilitate să identific ceva ce as putea face cu plăcere, ceva care să nu mă transforme într-o mașină sortatoare de dosare. Brusc, exista posibilitatea să mă trezesc în viața mea de adult mai tarziu de 7 dimineața, să mă duc îmbrăcată la serviciu cum doresc, să vorbesc cum doresc, să mă port cum doresc și să obțin niște rezultate vizibile uneori la televizor. A fost ,,promise land”, asta a fost publicitatea pentru mine. Și tot ce trebuia să fac era să încerc să direcționez înclinația literară către creația de reclame originale. Iar cum toată viața am trăit pentru a păcăli sistemul… guess what.

Persoana care m-a angajat, doar vreo 3-4 luni mai târziu după ce îmi intrase microbul în gândire, în urma unui simplu interviu obișnuit, obținut în urma unui e-mail (e o poveste super lungă aici, dar și frumoasă) m-a avertizat că e greu. ,,Întâmplarea” m-a avertizat, de asemenea, că nu-și asumă eventualele boli de ficat, inimă sau nervi de care aș putea suferi în viitorul apropiat. Dar zău, pe lângă perspectiva pe care mi-o ofereau studiile mele (drept carele este) meseria asta, cu toate riscurile sporite cu care mă tot amenințau diverși, chiar părea o vacanță.

Băi și a și fost! La vremea când prietenii mei deveneau ,,oameni mari” – aia, cea mai scârboasă, în care ești mazga de pe fundul lacului puturos, pe care crește lichenul scârbos care bolborosește bule infectate cu microbi diabolici, ei bine, eu în perioada aia eram junior în agenție. Adică copilăream în continuare în stil mare. Și mergeam la petreceri și vorbeam cool și mă îmbrăcam cool (sau așa aveam impresia) și ascultam muzică interesanta, vedeam filme premiate și trăiam în fiecare zi ,,challenge-uri creative” și mâncam shaorma la birou, pe tastatură dacă doream. Aveam un coleg care cânta la drâmbă și unul care îngrijea bonsai. Stai – era același! În fine, ați prins ideea. Toți cei din jurul meu erau miniartiști, cântăreți în trupe, dj, desenatori… Puteam deschide și trimite orice mail din lume, puteam intra pe orice site, aveam liber la messenger, aveam cheia de la agenție și petreceam acolo multe ore din seară, convinsă că asta va fi viața mea de acum încolo.

A fost frumos și uneori a fost și greu. Au fost petreceri, au fost oameni. Au fost întâmplări, călătorii. Multe, multe lucruri care m-au adus în punctul în care mă aflu acum. Au fost transformări pe care le-am suferit, gânduri frumoase și gânduri urâte. Au fost și sentimente de inutilitate, întrebări de genul de ce mi-aș petrece ore/zile/săptămâni încercând să vând un rahat de obiect care nu schimbă viața nimănui – așadar și momente în care am zis că e cazul să fac un pas în spate și să încerc să privesc din altă perspectivă. Nu am fost în niciunul dintre momentele din cei 7 ani și jumătate păcălită de ideea că publicitatea este artă. Am știut întotdeauna exact ce este – de aici și modul în care mă oboseau în ultima vreme roiurile de copii dornici să fie artiști și care-și canalizeaza eforturile în direcția greșită. Și apoi iar- alte gânduri – în ce mod am păcălit eu sistemul, dacă am ajuns fix în motorașul care îl hrănește? Și la un moment-dat, după mulți pași în spate, te prinzi că în spatele tău e peretele…

Și după o vreme pur și simplu am știut că ocup locul altcuiva. Iar când posibilitatea de a face ceva pe cont propriu a apărut, am înhățat-o cu ambele mâini și m-am cățărat pe ea ca o maimuță ce fuge de un crocodil. Întâmplător, n-am făcut-o deliberat. Posibilitatea a apărut, mi-a sărit în ochi, eu m-am cățărat pe ea, dar nu am căutat-o. Pur și simplu am privit în momentul potrivit în direcția potrivită. În caz contrar, urma probabil să sap o gaură în perete și să fac în continuare pași în spate, spre următorul perete…

Deocamdata e bine. Am sentimentul că evoluez. Mi-e puțin frică, dar cui nu-i e, right? (sau era o boală, aia în care nu ți-e frică de nimic?).