Category Archives: having a hell of a good time

When Violin Meets Guitar – magia se întâmplă live

Acum vreo trei luni i-am ascultat la un party privat. Am fost atât de impresionată încât a doua zi, când aburii alcoolului s-au mai risipit, i-am căutat pe youtube și i-am trimis peste tot în lume, să vadă și mai ales să audă și alții. Spre marea mea surprindere, ceilalți nu păreau a se entuziasma atât de tare – și mă întrebam de ce. Am luat și eu piesele de pe youtube la ascultat și – într-adevăr, parca treaba nu mai era chiar așa glorioasă pe cum îmi aminteam eu. Cu cât treceau zilele, cu atât mi se părea că am exagerat și că probabil vodka din mine a făcut aprecieri în locul meu.
Până la urmă, într-o seară, am zis să merg totuși să-i mai ascult încă o dată, cât mai trează posibil. Și am făcut-o, la Godot.. Prima senzație a fost confirmată, entuziasmul a atins cote de alarmă, aș fi ascultat zile în șir vioara și chitara. Magia era din nou acolo, așa cum nu era pe youtube. Rar mă entuziasmez atât de mult, deși merg relativ des pe la manifestări culturale de tot genul. Dar extrem, extrem de rar mi se întâmplă să mă transpun în așa fel, să am impresia că plec din sală. Serios, e foarte greu să-mi faci asta. Mintea mea chițibușară și plină de deficit de atenție rămâne agățată undeva pe drum. Uneori îmi pare rău. Mă uit în jur la lumea fermecată, cu gurile căscate, cu mimica urmând firul spectacolului, iar eu rămân undeva acolo, între pielea de găină și întrebarea dacă n-am uitat să iau ceva de la magazin. Nu și de data asta, însă :). N-o să mă lansez în aprecieri critice de specialitate, sunt avizată în mult prea mică măsură. Sunt alții care se pricep mult mai bine decât mine la asta. Pot însă să garantez că pe spectatorul profan muzica îl va lua și îl va duce departe, departe de tot, și îi va mai da drumul abia la final, când se va simți ca picat din lună. E mare păcat că lucrul ăsta nu poate fi deocamdata dovedit altfel decât live, dar merită o încercare, nu?

După concertul de la Godot am încercat să ducem mai mulți oameni, cât mai diferiți între ei, să-i vadă, marțea în Fire (spectacolul are loc în fiecare săptămână, intrarea este liberă). Aceeași reacție și din partea lor. Entuziasm, plăcut, aplaudat, emoții, omg omg, ce tare, de unde ați auzit de ei, excelent etc.
Ok, am mai încercat încă o dată. Altă luni, back la Godot. Alți oameni. Doamne dumnezeule, cum sună, trebuie să-i audă toată lumea, trebuie să cânte peste tot, să facem, să dregem. Să vorbim cu toată lumea, să dăm sfoară în țară, să se audă din tată în fiu și din gură în ureche și asa mai departe.

Mâine seară mai ducem câțiva (vreo 10) și gata, luăm o pauză (nu foarte lungă, totuși). Vouă însă vă recomand cu tot dragul, mergeți marțea în Fire să-i ascultați pe Cristi Horia (vioară) și Emilian Florentin Gheorghe (chitară). Nu vă uitați pe youtube prea mult, sau dacă o faceți țineți minte că ce veți experimenta e de vreo mie de ori mai intens decât ce vedeți pe youtube. De săptămâna viitoare s-ar putea să-i găsiți și lunea în Godot, așa mi-a șoptit o vrăbiuță. Cântă Vivaldi, Deep Purple, Queen, Enescu, Zeps, Django, Bregovic, Piazzola și mai multe :).

Insist să vă notați pe undeva – pe un post-it, pe frunte, în palmă, și să mergeți să-i ascultați. Nu pierdeți nimic, în afară de vreo 2-3 ore (la Fire) și vreo 15 lei intrare în Godot. Primiți, însă, mult, mult, mult, mult de tot înapoi. Promit.

Ne riscăm?

Demult, tare demult, pre când eram doar o biată jun(ioar)ă, proaspăt angajată, obișnuiam să urăsc un anumit joc. Și când zic joc mă refer la un joc pe bune, adica scoți tabla, dai cu zarul, muți pionii (în speță tancurile) și așa mai departe. Nu de alta, dar jocul ăsta îmi ucidea fără să miște un mușchi toată distracția din teambuildinguri și nu numai, pentru că jumătate din componența firmei unde lucram era absorbită precum cerneala de cretă în jurul nenorocitei de table, unde petreceau între 4 și 8 ore odată. Ura mocnea în mine ceva greu de descris în cuvinte. Aș zice chiar că fenomenul se apropia ca intensitate de noul focar de sentimente negative trezit de practicarea obsesivă a sporturilor de iarnă de către toți cei care gravitează mai mult sau mai puțin în jurul meu. Totuși…nu. Să nu exagerăm. Dar se apropia, se apropia…

Și pentru că toate aceastea aveau nevoie de un nume, li s-a spus, simplu, RISC. Așa scria pe blestemata cutie de carton care nu lipsea din nicio deplasare sau zi ceva mai relaxată la birou. Multe planuri am urzit, multe vise cu tancuri și avioane de plastic în focul duios al unui șemineu am avut… până când am schimbat serviciul și am dat – în sfârșit! – peste un colectiv ce nu manifesta obsesia de care povesteam mai sus. Poate o făceau cu toții în secret, la adăpostul propriilor case, însă odată ajunși la birou niciunul nu prezenta simptomele binecunoscute. Mă simțeam în siguranță. Credeam că sunt salvată.

Până când…n-a trecut multă vreme…ba de fapt au cam trecut vreo 5 ani și ceva… și aceeași cutie (geamăna ei, în fine), a aterizat abrupt în viața mea, trecând mai întâi printr-un cărucior de supermarket. Poate că am vrut să-i demonstrez ceva, poate am fost curioasă…Poate am vrut doar să-i arăt că așa cum o pot lua de pe un raft, la fel de bine o pot lăsa pradă uitării cât ai zice pește. Poate am vrut doar să-mi îndeplinesc visul cu șemineu… În orice caz, vreo 6 luni cutia n-a făcut nimic altceva decât să se umple de praf, pe șifonier. Aproape că începusem să cred că sunt cu adevărat mai puternică decât ea. Fiecare fir de praf care îi băga culorile aprinse în anonimat mă făcea să trăiesc iluzia victoriei din ce în ce mai abitir.

Toate acestea s-au prăbușit, însă, ca un castel de nisip în calea unui armăsar sălbatic, alaltăieri seara spre noapte. Adică în momentul neghiob în care lipsa de buget, oboseala de după vineri noaptea când mi-am târât picioarele prin zăpadă în mijlocul pădurii împreună cu oi cornute, ciobani și alte lucruri nebănuite, dar și temperaturile vitrege au decis în locul meu că e vremea să facem o șezătoare organizată. Într-o secundă nevrednică de a rămâne în amintire și într-un acces de generozitate, am hotărât să iau cutia de pe șifonier, s-o șterg de praf și s-o iau cu mine în deplasare, gândindu-mă că va fi prima și ultima șansă la viață demnă pe care i-o voi acorda.

Iar acum, cu ultimele puteri, vă anunț că ea, cutia de Risc a câștigat. Sunt o epavă. Am petrecut jumătate din weekend în genunchi și coate, scremându-mă să mă gândesc unde să plasez mizeriile de tănculețe albastre, doar ca să le pierd imediat din cauza unui ghinion nemaivăzut la zaruri.

M-am riscat și… iată, sunt pe cale să mă pensionez și să-mi petrec restul zilelor în fața unui carton, frământând între degete zeci de figurine de plastic, plângându-mi ghinionul și blestemând misiunile imposibile.

Scriu acest post pentru a-mi lua la revedere de la bruma de viață socială, de la ceilalți prieteni care nu au apucat, încă, să intre în contact cu această plagă nemiloasă (atenție, dragii mei, atenție ce creșteți pe șifoniere), de la părinți precum și de la orice alt tip de plan de viitor.

Farwell…Adio…V-am iubit…

Mă retrag mai ceva ca Natalie Portman căreia i-au crescut pene (pe spate, dar nu numai), pe acordurile dramatice – nu-i așa? – ale muzicii zilei.

Godot Cafe Teatru

Am ajuns în sfârșit aseară și la Godot. De mult îmi propuneam. Chiar am încercat, de vreo două ori, să fac rezervare pentru câte-o piesă de teatru, dar nu reușeam să prind loc.

De data asta am fost la un concert When Violin Meets Guitar. Am reușit să fac rezervare. Yay.

Și am ajuns acolo cu vreo oră mai devreme, ne-am postat la bar (alternativa era la loja, cu oameni necunoscuți la masă  – noi fiind doar doi. Nu ne-a sunat bine, așa că ne-am proptit la bar. Din fericire scaunele foarte comode, așa că n-a fost niciun bai.

Locul arată excelent. Mi-a întrecut așteptările într-un fel greu de descris. E o cafenea elegantă, cu scenă (deci mai mult decât ce aveți în cap atunci când auziți ,,cafenea în care se joacă teatru”). Intrarea e ușor de găsit – cum mergi pe Blănari spre Club A, chiar înainte să ajungi, vezi o vitrină cu costume de teatru. Ei – acolo. Cum să zic, locul arată foaarte bine, prețurile sunt în jumătatea superioară, dar nu de neabordat. Berea e doar de import. Eu am băut un White Russian de 15 lei și apoi am ținut-o pe bere Bavaria draught, la 8 lei. Bune, ambele.

Sala e foarte înaltă (are și balcon, unde sunt lojele de care povesteam). De asta nici nu se face foarte fum. Impresia facută e că te afli într-o sală de teatru modern, unde șirurile de scaune sunt înlocuite de mese cu scaune foarte comode, iar in spate ai și bar. Din câte am văzut există și mâncare, însă n-am testat-o, n-aș putea să emit opinii.

Toaletele sunt la subsol. Sunt curate și – slavă domnului – suficiente.

Evenimentele care au loc la Godot sunt foarte variate. Concerte, piese de teatru, party-uri . Vineri, de exemplu, e o piesă de teatru la 8, urmată de stand-up la 10, urmat de un party Șuie Paparude la 12 noaptea. Cool, huh?

Ne-a plăcut, mai mergem. Ne-au plăcut la nebunie și băieții cu concertul, dar asta e altă poveste, doar veniserăm special pentru ei :).

Pe scurt – mergeți la Godot, mergeți, că sigur n-aveți nimic de pierdut.

(clipurile sunt cu When Violin Meets Guitar, înregistrări din Fire și de la Operă. Înregistrarea nu sunt grozave, dar sunt bune pentru făcutul de idei):

Wax Tailor – Croitoraşul cel viteaz de la Fratelli

Aseară la Fratelli mare eveniment, mare. Mare şi dubios, din cauza intrării libere. Wax Tailor la Fratelli, cu ,,intrare liberă” pe afiş.
După evenimentele cu biletele falsificate la Guns’n’Roses şi alte întâmplări speciale, mai că te întrebi daca nu e o capcană. Poate vor sa ne prindă şi să ne omoare ca pe şobolani! Cum cine? EI, OAMENII CARE NE URMĂRESC.

Ne-am călcat totuşi pe temeri şi ne-am dus. Pe la un să tot fi fost 11 fără un sfert. Spectacolul era anunţat la 11. Sala pe jumătate goală. S-a umplut ochi până la 12 şi un sfert, atunci când a şi început treaba, după o lungă şi chinuitoare agonie pe ritmurile frenetice ale mirobolanţilor DJ de Bamboo. Asta, mă scuzaţi, Fratelli.

Pe ecran se derulau la foc continuu reclame cu pantere, delfini şi pinguini, întru slava marelui sponsor care a binevoit să plătească pentru concert. Nori de fum greu pluteau în sală. Oamenii de la efecte speciale descoperiseră fumul şi se jucau la el. Anii ’90 în discoteci erau nimic.

În sfârşit la 12 şi un sfert a început.

Ce să zic – foarte tare. Mie-mi plăcu ceva de speriat, deşi am auzit azi şi păreri că ar fi fost pe ici si pe dincolo. Wax Tailor live au fost baiatu’ de la butoane, o flautista, un violoncelist, Charlotte Savary (se putea auzi un pic mai tare) şi un MC negru pe genu’ băiat de băiat but still a bit hipster.

A fost foarte bine. A durat cam puţin, totuşi. Pe final Wax Tailor himself ne-a spus că nu ştie dacă ştim, dar el e francez şi ca cea mai mare ruşine a poporului francez este Sarkozy si ca plănuieşte un asasinat surpriză imediat cum se întoarce în Franţa. Nu, glumesc cu partea cu asasinatul, pe scurt ne ruga să nu-l urâm, ca el e băiat bun şi ne place şi că suntem super şi că îl vor da jos pe Sarkozy şi vor aduce unul nou, mai frumos şi mai deştept.

Cine n-a fost la Wax Tailor a pierdut (părerea mea), frumoasa muzică, buni instrumentiştii, draguţă Charlotte, haios MC, mi-au pus şi Seize the Day slash Que Sera, şi Our Dance, şi Positively Inclined şi tot felul de alte minunăţii şi a fost frumos, am plecat acasă mulţumită. Ar fi mers şi un Ungodly Fruit, dar fie.

A fost şi piesa de la începutul următorului material (un interviu cu the guy himself):

şi ascultaţi neapărat, neapărat asta:

FUNNY TRIVIA: La ieşire tricouri şi CD-uri la ,,50 Leu” şi ,,60 Leu”. 😛

Cum se vindecă o frustrare

Am trăit o frustrare. Până acum am tot glumit referitor la acest cuvânt. ,,E o frustrată. E de la frustrări. Mă frustrează”. Din astea. Vă spun sincer, cu mâna pe inimă, că nu e nimic de glumit atunci când vine vorba de o frustrare. Din aia adevărată. Nimic, dar nimic de glumă. Constaţi cu stupoare că te transformi brusc din om în animal şi nu-ţi mai rămâne de făcut decât să urli la lună şi să recunoşti că nu mai ai niciun principiu. Moarte. Să moară capra vecinului. Să facă să dreagă. Să vină lăcustele, să cadă grindina, să otrăvim fântânile şi să ardem pădurile.
Trăieşti, de acum, în haos.
Ce e de făcut?
Rezolvarea e simplă, deşi la momentul respectiv nu îţi prea vine să crezi că există una. Dar se iau 4 femei, o maşina, şi se fuge pe autostradă în direcţia vama veche.
A funcţionat.
Măcar ştiu ce e de făcut la următoarea frustrare de asemenea dimensiuni, deşi sper sincer că nu va mai fi cazul NICIODATA.

Saga Faust

Am ajuns acasă. Sunt extrem de obosita. A fost un weekend foarte frumos, cu de toate. Şi mă grăbesc să scriu despre el acum, la cald.

Mai întâi povestea. Am aşteptat să se consume cu totul, ca să pot trage concluzii şi linii. Acum, iată.

Luni, 5 iulie. În finalul unui meeting lungim vorba despre teatru şi o colegă ne povesteşte care e treaba cu acest Faust care se joacă la Sibiu, Faustul lui Purcărete. Despre Ofelia Popii, hala industrială, senzaţia copleşitoare and so on. Rezultatul destul de previzibil pentru cine mă cunoaşte cât de cât este că m-am repezit la gugăl, să aflu mai multe şi o jumătate de oră mai târziu încercam deja să fac rezervări. 10 la număr. Pentru mine şi dânsul două, pentru un coleg victimă a aceluiaşi meeting şi o ,,dânsa” încă două şi încă…6. La primele 4 nu mă voi referi în cele ce urmează, pentru că ele au rămas aşa cum a fost stabilit. Celelalte 6 erau însă pentru A şi B, care îi vor transporta şi pe C şi D cu automobilul proprietate personală şi pentru pentru E şi F, care ne-ar fi transportat şi pe noi. (respectiv E).
Până seara – niciun rezultat cu demersurile de rezervare. Telefon fără răspuns, probleme tehnice etc. Mă cheamă în taină o altă colegă (care fusese împreună cu instigatoarea originală la spectacol, în mai) şi îmi dă o adresă personală de mail a cuiva cu care fusesera şi ele în contact la momentul 0. Fremătând de nerabdare, dau mail. Rezerv fără să clipesc cele 10 locuri. Fără plată în avans, nimic, totul pe cuvânt. Superb! Bat din palme de încântare. Acum nu trebuie decât să mai treacă două săptămâni, să plecăm către Sibiu, şi TOTUL VA FI BIHIIINEEE!

Not.

A doua zi de dimineaţă mă caută E. Mă roagă să mai rezerv un loc suplimentar pentru un ,,dâns”, să îi spunem G. Zis şi făcut. Sunt acum, aşadar, 11 locuri rezervate. Toate, evident, pe numele meu.
Vreo două ore mai târziu mă sună A. Din păcate-fericire şi-a dat seama la timp că nu poate merge, există o nuntă care nu se face a fi ratată, pe care nu o luase în calcul. A şi B sunt un cuplu, aşadar doi pică din start. C şi D mă cunosc foarte bine, îşi dau seama că e foarte posibil să aborteze şi ei misiunea, mai ales acum că faza cu transportul cu A şi B a picat, aşa că preferă să renunţe şi ei din vreme, ca să nu mă încurce. Bun. Primii nervi. Abia am suplimentat un loc, nu-mi vine sa joc la alba-neagra să mai dau un mail în aceeaşi zi în care anulez 4. Desigur, locul era pentru E, nu pentru A, B, C sau D. Vinovatul fără vină loveşte din nou şi nu ştiu cum dracu’, dar mă găsesc din nou la mijloc. Să fie oare pentru că îmi asum disponibilitatea altora? Hmm….Think, penguin, Think. Think quick and most of all keep your blood cold. Nu-i vina nimănui, sunt doar 4 bilete anulate cu suficient de mult timp înainte, nimic bizar, sunt defectă, trebuie să mă concentrez la lucrurile importante din viaţă. Mă gândesc să încerc să găsesc înlocuitori, însă îmi alung repede gândul. Nununu. Fără alte complicaţii, penguin Roagă-te să rămâna măcar celelalte 7 locuri aşa cum a fost stabilit şi gata! Voi da un mail câteva zile mai târziu, îmi voi cere scuze frumos şi voi anula 4.

Piaza rea îmi dă târcoale şi totuşi încep să întreb şi alte persoane. H îmi spune că ea şi I merg sigur-sigur. Poate mergem chiar împreuna, cu maşina lor, având în vedere că suntem chiar vecini. Excelent! Rămân două locuri. Îmbătată de aparentul succes, încep să caut alţi înlocuitori.
Joi o sun pe J, să-i urez la mulţi ani. Îi povestesc de piesă şi zice că poate merge cu K, soţul din dotare, el fiind din Sibiu, aşadar au unde lăsa copilul. Vineri, a doua zi, îmi spune că mama lui K e plecată din ţară, dar tot încearcă să găsească o soluţie cu copilul. Însă luni e clar – nu se poate, nu au cu cine lăsa copilul. Luni mă gândesc deja să anulez cele două bilete. Încerc totuşi să mai arunc o întrebare pe facebook, poate poate.

E marţi. Mă duc la doctor. Aproape am uitat de griji, vorba aia, două bilete în plus, două în minus… Pe drumul spre firmă mă sună E, se pare că G (suplimentarul 11) a păţit o nepăţită cu un amic şi o claviculă(?!) şi nu mai poate merge. E s-a sfătuit şi cu amica F şi din motive (para)psihologice nu mai merg nici ele. Încă 3 locuri anulate. Îşi cere scuze. Aia e. E marţi deja, 13 iulie. Am 5 locuri în plus rezervate şi o tuse groaznică. Ştiu, nu-i mare lucru să faci o anulare, dar deja sunt parcă posedată. Un pic mai târziu, în parc, la un brainstorming, mai arunc o întrebare. Mă mănâncă. Aşa, la marele mişto. Great! Colegul L vrea să meargă împreuna cu ,,dânsa”, să îi zicem M. Rămân 3 locuri. Mă întorc în firmă, dau un mail către absolut toată lumea şi anunţ că mai am de măritat 3 locuri la spectacolul ăsta nemaivăzut. Sunt în vervă, trebuie să rezolv odată situaţia asta, şi nu, nu voi anula niciun loc! Pe scurt, se anunţă repejor N şi O, şi P. Su-per! Asta e!!!Dau un mail să confirm rezervările. Mi se confirmă în mai puţin de o oră, toate 11, împreună cu un număr de telefon (al ,,omului de legătură”) la care să sun când ajung în Sibiu.

Primesc încă un mail de la R care vrea pentru ea şi S şi încă unul de la T, care ar vrea un loc. Too late, dar îi ţin de rezerve. Şi bine fac, pentru că nu mai târziu de a doua zi L anunţă cu ochii în pământ că uitase de o nuntă de care i-a amintit M. O caut repede pe R, care acceptă bucuroasă locurile pentru ea şi S. E o colegă pe care n-o cunosc, de la etajul 2. Merg jos, la cafeterie, să ne cunoaştem. Zice că vine sigur, împreună cu S, prietenul ei.

Recapitulare. Merg eu, Vlad, colegul iniţial plus o persoană, vecinii H şi I şi colegii N plus O, P, R şi S.
T rămâne rezervă.

Miercuri seara N află de la O că e posibil să existe un ppm inopinat sâmbătă seara, aşadar e foarte naşpa. Oamenii deja se simt prost că trebuie să contramandeze, ştiind povestea.

Totuşi, se întâmplă.

Joi dimineaţa e oficial, O are ppm, N şi O nu pot merge. Arunc o întrebare la rezerva T, nu poate, a făcut alte planuri.

Sunt zen. Viaţa e frumoasă.

E vineri, mergem la Faust, îmi bag… în ele de bilete. Ies la pranz cu amicul U pe care îl deturnez într-o doară de la planurile de mers la mare. Îl combin rapid cu colega P care şi aşa rămăsese fără transport din cauză N+O. La vita e bella, a rămas un singur loc. Mă sună U, vrea să îl ia şi pe tatăl lui, să-i zicem V.

Şi aşa am ajuns eu la Faustul lui Purcărete cu Vlad, H şi I în maşina lor, R+S cu trenul, colega P + amicul U + tatăl V cu maşina lui U şi colegul iniţial cu ,,dânsa” (plus doi prieteni ,,suplimentari” ai colegului iniţial, cu rezervare separată. Adică în total 13 oameni. Cele 11 rezervări ale mele şi cele două separate.

Sâmbătă, ora 6 jumătate ajungem în Sibiu. Fiecare cu metoda proprie. Ne cazăm (în afară de P, U şi V care se vor întoarce în aceeaşi seara în Bucureşti).
Ameţeală totală, P, U şi V se duc să ia biletele, noi fiind în urmă cu masa. Ajungem şi noi la Hala Balanţa. Apar din umbră şi R şi S plus colegul iniţial cu gaşca, care uitase că a făcut o rezervare separată şi timpul de ridicare a cam expirat. El credea ca şi cele două separate sunt la noi. Nu sunt, noi le-am luat doar pe cele 11. Aşadar doi oameni nu au bilete! Scurt moment de panică. Asta ar fi culmea. După atâtea chinuri să fim în formaţie completă, acum rămân oameni fără bilete. Din fericire se mai găsesc două.
Intrăm.

Spectacolul este exact aşa cum mi-am imaginat. Lucru poate nu foarte bun, ar fi fost mai bine poate să mă las surprinsă şi să nu citesc atâtea lucruri – văd atâtea filmuleţe. Totuşi, nu sunt dezamăgită. Aşteptările îmi sunt recompensate. Ofelia Popii e, într-adevăr, magistrală. Faust nu mă impresionează, dar înţeleg alegerea. Îmi scapă printre degete câteva simboluri, îmi promit că voi citi mai multe despre Faust (am făcut-o deja, primul lucru când am ajuns acasă şi deja înţeleg mult mai bine nişte lucruri). Noaptea Valpurgiei. Oameni zburători, circul ororilor, flăcări. Am rămas în urmă şi nu vedem chiar totul de oamenii din faţă. Totuşi e copleşitor. Ne ţinem de mână şi parcă ne e un pic frică, deşi ştim că e doar teatru.
Se termină. Ieşim, puţin copleşiti, dar şi însetaţi, transpiraţi.

P, U şi V pleacă spre Bucureşti. Primesc sms de la R şi S, care fug să prindă trenul. Îmi mulţumesc.
Mai târziu dau iarăşi, întâmplător, peste colegul iniţial. Fumează o ţigară pe treptele pensiunii. Pare copleşit de experienţă.
Mergem cu paşi mărunţi către centrul Sibiului. Noi doi, plus H şi I. Bem o bere la o terasă, ne luăm cu poveşti. Ne mutăm apoi în piaţa mică, unde ne înfruptăm porceşte, la Union, cu un kebap de pui la platou şi încă nişte bere.
Ora 4 ne prinde încă puţin năuci după spectacol. Mergem pe stradă, pe jos, până la hotelul care nu este tocmai aproape.
Dormim şi plecăm spre Bucureşti. Via Bâlea. Unde mai pierdem vreo 2 -3 ore la un restaurant şi apoi direct pe iarbă. Ne prinde-o ploaie spontană la coadă la Kurtos Kolacs cu nucă.
Drumul până la Bucureşti pare apoi interminabil. Vorbesc la telefon cu tata, care mă avertizează că după Capra drumul e foarte prost. Şi are dreptate. Ne târâm ca nişte melci printre gropi.
Ajungem acasă târziu, după 10 seara. Suntem extenuaţi.

Ce îmi doresc? Mai multe weekenduri ca astea şi un pic mai multă responsabilitate de la oameni, atunci când fac un angajament. Chiar dacă nu sunt bani la mijloc. În speţă, să se gândească binebine înainte să arunce o vorbă. În rest, e greu de găsit un vinovat. Nu există. Eu, poate, că mă împiedic de detalii şi mă agit prea tare pentru lucruri mult prea neimportante gen principii învechite şi respectarea unui cuvânt (respectiv al meu 🙂 ). Fie el şi via e-mail, dat unui om necunoscut.

În rest, e super. Reuşită pe toate fronturile.

Sfaturi? Fiţi mai înţelepţi, lăsaţi-vă surprinşi, nu căutaţi materiale pe internet. Citiţi, în schimb, despre Faustul lui Goethe. Textul este cel original, tradus în limba română, însă simbolismul este la mare rang şi dacă nu ştiţi EXACT despre ce e vorba, e posibil să vă scape nişte lucruri destul de importante. Şi, nu în ultimul rând, asumaţi-vă din start ca e ceva ce fie vă va plăcea la nebunie, fie nu vă va plăcea absolut deloc.

Şi apoi mergeţi la Sibiu, să vedeţi Faust, la Hala Balanţa, pe Calea Guşteriţei, imediat în spatele Gării Mari.

A meritat fiecare kilometru.

Dimineaţă

Înainte să ies din scara blocului înfig căştile în urechi. Pun iPodul pe ,,shuffle” şi trec prin piese până găsesc ceva satisfăcător, care se asortează cu ce se vede prin uşa blocului.

Azi am ales asta. Şi până pe la metrou am avut un soi de moment Ally McBeal. Ştiţi ce zic – oameni dansând pe muzică, cântând, făcând loc, păsărele zburând pe ritm…

Steven Tyler kicks Chuck Norris’ ass (Aerosmith în Bucureşti)

De mers la concertul Aerosmith n-am ţinut neapărat. Ok, voiam să merg ca să îmi trăiesc nişte nostalgii. Nişte amintiri din liceu. Ce zic aici, nici măcar liceu…De fapt asta am şi scris la concursul de pe Hotcity. Că vreau să-mi amintesc cum era la 13 ani când credeam destul de sincer că lumea o să fie a mea. Aveam Aerosmith scris cu markerul pe un ghiozdan roşu, ştiam pe dinafară toate videoclipurile şi mi se păreau cele mai tari scurtmetraje din lume (nici nu ştiam eu ce e aia scurtmetraje, dar îmi dau seama acum că aşa le interpretam), ma identificam mereu cu Alicia Silverstone (deşi Liv Tyler era clar mai arătoasă, plus fata lu’ big boss). Visam versurile. Dacă mă trezeai la 3 dimineaţa puteam să zic pe nerăsuflate orice vers de pe Get a Grip. Uite că cine a jurizat a crezut că ăsta e un argument destul de bun şi am primit biletul.

Mare prostie făceam de ratam aşa concert. Acum îmi pare rău că n-am dat cei 300 şi ceva de lei, să fi stat în faţă, în Golden Ring.

Mi-am luat tricoul negru, blugii şi cureaua cu ţinte le-am furat de la Vlad, am tras converşii şi am luat cea mai hippioată şi uşor de agaţat de gât geantă cu pin-ul ,,I’m smiling. That alone should scare you” şi am purces la muncă de dimineaţă. La 12 am fost să ridic biletul caştigat, la 3 am fost la o prezentare (aşa prezentabilă cum eram :P). Pe la 7 m-am văzut cu Alina în zona concertului.

Reamonn au fost decenţi, peste aşteptări. Băiatul ăla ştia o grămadă de română (înţeleg că nevastă-sa e din Cluj?!).

And then the show who blew my mind. De la prima secundă.

Stăteam acolo, cu Alina, acolo, în spate, pe piatra magică, cântam în cor cu toată lumea din toţi plămânii şi mă gândeam că e unul din momentele în care te bucuri că eşti în viaţă ca să trăieşti aşa ceva.

A fost mai mişto ca la U2.

Acum să vă explic. Din punct de vedere tehnic, evident că U2 rulz. Adică băeţii ăia au pe scenă o maşina mare care face în toate felurile şi aşa, plus ca umplu nişte stadioane imense şi ai impresia că eşti în burta unui balaur, că esti parte dintr-un organism gigantic. Da, that is very hard to beat up. Dar CONCERTUL de aseara l-a bătut la fund pe U2. Fără cine ştie ce efecte, fără ca Joe Perry să dea tot ce avea (sorry, Silvia :D, am auzit nişte rateuri dubioase în zona Joe Fuckin’ Perry – ca să citez colegul de la microfon). De la început şi până la sfârşit m-au ţinut într-un fel de transă. De unde mă aşteptam să fie o lălăială destul de patetică care să-mi demonstreze încă o dată că nu mai am 13 ani şi că oamenii se mai fac şi mari…

Guys, Steven Tyler rulz. Biggest showman alive. Tre’ să daţi neapărat click pe astea. Sunt ok înregistrate. Click, click, click, clickkkkk!!!!

Eu când mă fac bătrână, vreau să fiu Steven Tyler.

Mă simt ca un groupie d-ala clasic. Giz, ce concert, oameni buni!

Bom dia

Am păcălit norul, am ajuns la Lisboa şi ne-am şi întors.

Impresii de călătorie – foarte multe. Lisabona e aşa cum mi s-a părut şi prima oară. E de descoperit. Nu te cucereşte la prima vedere. Mai întâi observi că au şi ei blocuri urâte la periferii. Când mergi cu trenul către nord vezi orăşele urâţele pe de-a-ntregul. Sărăcie pe ici-colo. Lumea îşi usucă rufele la fereastră, chiar daca au sau nu balcon. Pur şi simplu aşa se usucă hainele – se atârna de funie, la fereastră, de la chiloţi la rochie de seară. Uneori asta arată boem, alteori arată urât şi atât. Urci şi cobori foarte, foarte mult. Mersul pe jos e aproape sport extrem. Tramvaiele galbene sunt frumoase. Vintage. Oamenii sunt zen (puţin prea zen, mai ales dacă ai nevoie de ceva imediat). Nu e aglomerat, deşi am văzut şi maşini în coloană seara. Coloane foarte lungi chiar. Autobuzele şerpuiesc pe drumuri înguste, ca de munte, printre case, unde cu greu încape o maşină de dimensiuni normale. Şi şerpuiesc cu viteză. În caz de ambuteiaj se claxonează. Da, aţi citit corect. Se claxonează. Tiit-tiiiiiiiiit. Lung şi nervos. Din fericire ambuteiajele sunt rare. Sau n-am mers eu cu maşina suficient.

Casele vechi stau să cadă pe ici pe colo. Printre ele răsar, în spirit asemănător celui deja cunoscut, clădiri moderne, de sticlă şi metal. Casele vechi, dar şi cele noi, sunt acoperite de faianţa aia a lor, azulejos. Interesant, dar poate deveni agasant la un moment-dat :).

Oraşul are, însă un aer aparte. Cu tot cu ruine şi faianţă. Îţi intră pe sub piele mult mai greu decăt surorile din alte ţări, dar are şanse mari să rămână acolo.

Dat târcoale în Alfama şi pus piciorul în sfărşit în castelul pe care l-am ochit şi data trecută. Urcat în turnul în care închideau pesemne virginele, văzut păuni printre oameni. Băut bere.

(Există şi cocalarul de Lisabona, şi nu cred că are origini mioritice)

Seara toată lumea se îngrămădeşte în Bairro Alto and around, unde se stă pe strada, în faţa birturilor. Atmosfera e genială, sunt hoarde întregi de oameni, chestie pe care nu cred că o s-o mai vezi vreodată în alt oraş european, noaptea. Dacă intri în club e posibil să dai de o grămadă de oameni care se distrează fericiţi într-o căldură infernală pe o muzică pe care n-o poţi digera ORICE ar fi. Poate eşti altfel decât mine şi muzica nu e atât de importantă, cât atmosfera. Dacă eşti genul dirty dancing, raggaeton etc. În fine, la capitolul ăsta aproape că am regretat Expiratul, ce să mai zic de Control. Din toate punctele de vedere. Probabil era mai bine dacă rămâneam pe stradă.
In cluburi, alcoolul e destul de scump, însă la jumătate de preţ faţă de Barcelona sau – say – Paris.

Am salutat din nou confraţii pinguini din Oceanarium.

La Sintra e frumos, dar după ploile abundente din iarna asta toată vopseaua de pe palatul Pena e străbătută de dâre urâte cenuşii. N-am mai găsit florile de care era plin vara.

La Cascais mi-am luat nişte arsuri solare de toată frumuseţea, mergând pe stradă cu fetele, de la plajă şi pâna la locul cu suc de portocale. Cred ca n-am păţit aşa ceva nici când am stat la plajă fără cremă de protecţie. Da, sunt în continuare albă, dar am nas roşu, guler roşu, antebraţe roşii, labuţele posterioare roşii cu urme de balerini. Dorm chinuit.
Seara ne-am văzut cu Miguel, fostul CD de la Tempo plus soţia din dotare. O întâlnire foarte plăcută, de altfel. Am stat pe stradă, în faţa unui bar din Chiado şi am dat peste gât multe beri. Ne-am întors ameţiţi pe la 2 la hotel, unde am terminat şi sticla de Vinho Verde cumpărată cu o zi înainte.

Ultima zi a fost în Belem unde dacă ajungeţi e musai să daţi pe la Centrul Cultural – e o chestie imensă de piatră, ca o cetate, dar nouă. N-aveţi cum s-o rataţi. Am zăcut apoi în parcul mare din spatele Marchizului Pombal. Am băut cafele la terasă, am vorbit cu lebedele şi am urmărit avioanele decolând.

Târziu, în avionul către băneasa, am descoperit ceva mult mai cumplit decât cocalarul de Bucureşti. Se numeşte cocalarul de Chişinău. Are lanţuri mari, groase, la gât – care ar face să pălească de invidie orice wannabe de Ferentari. Vorbeşte de câteva ori mai tare decât confraţii mitici, iar gradul de nesimţire e net superior. Încă nu ştie să aplaude la aterizare, poate pentru că n-a zburat prea des cu avionul. De aceea, probabil, nici nu ştie cum vin bagajele, şi de aceea hărţuieşte personalul de pe aeroport, cerându-şi genţile înapoi. Urlă, în schimb, pe tot parcursul zborului, chiar dacă e 4 dimineaţa şi toata lumea din avion doarme sau încearcă. Nu se manifestă asemănător specimenelor concetăţene deja studiate, prin comentarii deplasate şi glume nepotrivite la adresa însoţitoarelor de bord, ci are un comportament aproape sălbatic, onomatopeic, depăşind cu mult performanţele speciei de Dâmboviţa.
Cum mi s-a părut Bucureştiul la întoarcere? Aglomerat, dar nu foarte (era 7 dimineaţa). Sunt lalele peste tot, aţi văzut? Şi e foarte verde. Curat (era 7 dimineaţa). Acasă. Bine. Foarte bine.