> …atunci m-am prins eu ca limba franceza suna bine rau de tot. Si toata poezia asta ma facea sa-mi creez tot felul de povesti in legatura cu Parisul. Si cu viata, in general. Si suna atat de frumos, chiar si cand vorbea despre suferinta…
Am avut un weekend frumos. Am multe de povestit. Iar in seara asta blestemul filmelor vazute cu Radu a lovit din nou. O alta catastrofa – 21. Kevin Spacey let me down. Un plus pentru D.O.P. – imaginea a fo ok. Un maaaaare minus pentru scenariu. Catastrofa completa. Iar regia sucked too.
Ne auzim data viitoare, cu povesti despre Ikea, Mall Baneasa, Burger and The Pretty Boys, Green Hours, Kumm si alte lucruri frumoase din weekend.
Uite poezia. Sper sa va placa cel putin la fel de tare cum mi-a placut mie cand aveam 15 ani.
Le Pont Mirabeau
Sous le pont Mirabeau coule la Seine Et nos amours Faut-il qu’il m’en souvienne La joie venait toujours après la peine
Vienne la nuit sonne l’heure Les jours s’en vont je demeure
Les mains dans les mains restons face à face Tandis que sous Le pont de nos bras passe Des éternels regards l’onde si lasse
Vienne la nuit sonne l’heure Les jours s’en vont je demeure
L’amour s’en va comme cette eau courante L’amour s’en va Comme la vie est lente Et comme l’Espérance est violente
Vienne la nuit sonne l’heure Les jours s’en vont je demeure
Passent les jours et passent les semaines Ni temps passé Ni les amours reviennent Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Vienne la nuit sonne l’heure Les jours s’en vont je demeure
E verde pentru ca 15 din cele mai importante organizatii care au initiative de mediu iti prezinta proiectele lor, de la ora 13. Iar de la ora 17 iti canta Vita de Vie, Sarmalele reci, Byron si Krypton.
>Am cumparat vro’ 3 craci de liliac. Si am mers cu otobuzu’. Si am fumat o tigara in parcu’ de la eroilor. Si da – partea relevanta – plecasem de la after hours-ul rokolectiv. Minimal – moartea pasiunii. Eu si minimalul – vaca si baletul. Dar… se pare ca, in ciuda incrancenarii mele, minimalul are efecte pozitive asupra mea. Vezi – infratirea cu natura duminica dis-de-dimineata.
De-as fi avut eu ipodu’ cu mine… heheeee… acum prin herastrau ma preumblam. In loc de asta – luati o melodioara usor depresiva, care nu-mi caracterizeaza neam starea primaveratica in care ma scald de la o vreme, dar care imi place de mor.
>Am plecat astazi sa ridic niste bani dintr-un loc. M-am sustras de pe plantatie si m-am bucurat de soare. Asta pana in statie la 300, unde m-am oprit cumintica sa astept otobuzu’. A venit, m-am suit, am compostat biletelul. Aproape de final se suie nasii. Controlorii. Cei despre care va povesteam acum 2 ani. Eu – extrem de linistita, cu biletelul in mana. Mi se da pana si sansa sa cobor in statie, dar nuuu -eu aveam biletel…
Vine ala la mine, eu ii intind biletul cu mandrie. Jivina il analizeaza pe toate partile, ridica ochii-i spalaciti catre raza mea vizuala, si da sentinta: “nu mai e valabil”. Imi smulg castile ipod-ului din urechi, dau din cap ca in desene animate, si zic – “cum adica nu e valabil?!”. Zice – “e de 1,1 lei, acum costa 1,3 lei. Ati avut o luna de zile sa il schimbati”. “WTF?!”. Intru-un moment de inspiratie ii arunc: “Excelent. Si acum ce facem, va mai dau doua mii?”. NU M-AM PUTUT ABTINE. Ar fi fost mai bine… sau nu… nu ar fi fost mai bine. A MERITAAAT, A MERITAT!! Jivina clipeste des si raspunde: “nu, imi dati buletinul”. HA! “Extraordinar, domnule, va dau buletinul… imediat… cum sa nu…”. Scotocesc. Scotocesc. Scotocesc. NU ESTE!! NU ESTE!! E prima zi in existenta mea cand nu am buletinul cu mine. Ajungem in statie, cobor cu coada intre picioare, fara buletin… Sunt amarata rau, rau de tot. Jivinele sunt 3: 2 masculi si o femela. Spre marea mea surprindere, creatura de sex feminin joaca rolul politistului bun. Am vrut sa platesc amenda, doar sa ii vad cum imi scriu chitanta. Da’ de unde, aveam doar 48 ron la mine – v-am zis ca mergeam sa iau mai multi. Amenda e 50.
Si incepe drama. Femeia incepe tratativele. Cum sa facem, cum sa ii mituiesc. Vorba vine, ea imi dorea doar binele, evident…Am scos 20 ron din geanta, i-am rulat intr-o mana si le-am zis – “pai nu stiu, cum facem?” A durat ceva, au avut ceva emotii. Ca fac pe nebuna, ca o zbughesc… neah. Eram prea bine dispusa pentru zgubilitati de genul asta. Plus ca a fost amuzant sa le urmaresc figurile la vederea si mirosul banilor. Ca niste coioti cu balute in coltul boturilor. Femeia s-a dat mai inspre mine “sa nu ne vada lumea”. A-hahahaha!!! Le-am dat banii si m-am carat. Sunt bogata, e in regula… Jivine jalnice…
In rest a fost frumos. M-am plimbat mult, am acumulat soare, am mancat singurica la restaurant… Am luat si banii. Sa ne fie de bine!
> Marti imi spune colega Gabrijela ca are invitatie de la Adevarul la Joaquin Cortes – de doua persoane, asadar si pentru moi. Cum stiam de premiera spectacolului “Gitano” – care e maine, am crezut ca la asta mergem. Zilele treceau, eu si mai tare ma nelinisteam… Nu pricepeam de ce mergem pe 6 cand media vuia de 7! In sfarsit ma lamuresc, in masina, in drum spre eveniment – cum ca Grupul Adevarul ofera spectacolul “Mi Soledad” (prezentat si la noi prin 2006) colaboratorilor ( “prietenilor”) sai, si ca este un show privat. Termenul “show privat” suna usor denaturat daca ne gandim ca a fost vorba de o sala a palatului arhiplina, dar sa zicem ca ati inteles la ce ma refer.
Ajungem la locul faptei – adicatelea Sala Palatului. Niste neni ne dau frezii la intrare. Dragut. Intram in sala – cata lumea si multimea… abia-abia mai gasim niste locuri undeva sus. Da’ multi prieteni mai au si oamenii astia de la Adevaru’ nene…
Spectacolul a inceput in dulcele stil romanesc pe la 8 jumate in loc de 7 jumate. Eh… bine si asa. Maruta iese si prezinta ceva, Corneteanu se justifica un pic… si incepe spectacolul cu un intro de poezie – Maia Morgerstern si un june al carui nume in scapa, spre marea mea rusine. Plus un cvartet de coarde. Mai… nu prea m-a dat pe spate. Obisnuiam s-o admir de M.M. dar felul ei de a recita din seara asta m-a lasat fix rece…
O noua pauza de cateva minute si incepe show-ul. Despre care, dupa ce am ajuns acasa si m-am informat mai profund, m-am prins ca a fost doar a doua jumatate. Adica nu ni l-au aratat si noua pe Joaquin aproape gol pe scena. Daca nici la cipandei n-ajung, macar pe bajetul asta sa-l fi vazut si eu. Eh, asta e, o sa supravietuiesc. :))
Asa… si incepe cea de-a doua parte a spectacolului. Citind cronici, incep sa-l inteleg mai bine. Acolo – in lipsa de informatii, trebuie sa recunosc ca am fost usor derutata. Sa va explic – in mod normal, exista o parte 1 – cu chinul artistului, singuratatea lui, whatever, in mare parte dans contemporan, urmata de aceasta parte 2 care la randul ei in prima sa parte se chinuie sa treaca din contemporan in flamenco. Si va spuneam ca am fost usor derutata, pentru ca dansul initial a fost putin si… schitat (pentru ca de fapt era partea de tranzitie dintre prima parte care nu ne-a fost prezentata, si a doua – predominant flamenco). Formatia a cantat, tigancile au bocit, luminile au palpait… Joaquin nu prea dansa. 2-3 aparitii schematice (de efect, nu zic nu) a la Michael Jackson, o palarie si un baston, gesturi dramatice, dar dans – ioc. Si exact cand mi ti se incep oamenii sa iasa din sala, incepe micutul sa bocane. Si danseaza, si danseaza. Si danseaza fro ora jumate mai, de nu-mi venea sa cred ca nu are pic de sictir in el – in conditiile in care era constient ca oamenii ceia n-au platit sa-l vada. Ma declar multumita. Am primit doza de emotie pe care o asteptam, chiar cand de fapt nu ma mai asteptam. O masa de energie, de pasiune, de daruire. Rezistenta fizica incredibila. Te scotea de acolo de pe scaun si te ducea intr-o alta lume. Adica ce ar fi trebuit sa fie in the first place.
Gadjo a mai facut o pauza, in care am aflat ca stie si sa vorbeasca – din pacate nu romaneste si nici engleza, dar spiritul telenovelistic din nou ne-a ajutat sa-i intelegem pasurile. Si ne-a povestit el cum era pe vremuri un copil care isi dorea sa zboare. Si copilul acela era tigan, si era el. Si ca toti membri formatiei sale sunt tigani, si ca sunt mandri de asta. Si ca stie ca in Romania sunt multi tigani (asta asa, printre altele). Romanu’ deja satul de etichete, nu stia ce sa zica. Ca deh, dansatoru’ ne-a facut din nou tigani, dar in acelasi timp si el este tigan, adica nu putem sa ne suparam. Asa ca toata lumea a facut o pauza si l-a iertat cand a spus ca dedica spectacolul unei femei foarte importante, si anume – in mod foarte previzibil – mamica domniei sale.
Sa reluam. Omul e fenomenal. A mai dansat o ora de i-au scaparat pantofii, sala a intrat in delir. A fost frumos, in mare. Concluzia adiacenta este ca am avut ocazia sa testez pe viu o teorie invatata la scoala, la Psihologia Consumatorului. Si anume – felul in care creste valoarea intrinseca a oricarui obiect/fenomen/eveniment, in proportie directa cu pretul sau. Examplul dat atunci era cu niste studenti dusi la un film plicticos si lung – unii pe bani si altii gratis. Cei care au intrat gratis au iesit din mijlocul filmului si au spus ca e cea mai mare porcarie, iar cei care au platit au rezistat pana la final si au spus ca filmul este foarte interesant si ca are niste anume sensuri ascunse extraordinare, si chiar ca l-ar mai vedea inca o data. De ce? Pentru ca atunci cand acorzi valoare materiala unui lucru, e foarte greu sa recunosti ca te-ai pacalit/ inselat/ ai luat teapa. Asa si cu Joaquin. Cate comentarii mi-a fost dat sa aud… in ce hal a murmurat sala prima jumatate de spectacol si cate ringtones-uri de prost gust au zdranganit prin gentile mamitelor si mamiticilor, rar mi-a fost dat sa constientizez la un loc. Si de ce? Pentru ca a fost gratis. Daca minunatul auditoriu ar fi platit 350 ron pentru biletul de la spectacolul de maine, sunt convinsa ca ar fi sezut in admiratie blocati in scaun de la inceput pana la sfarsit, isterizandu-se in aplauze furtunoase la final precum si pe parcursul demostratiei.
Exemplul cel mai bun este concertul lui Hulio, de asta vara, sa ne amintim. Cata mizerie… and yet, nici un pensionar n-a parasit scaunelul de plastic carat cu truda cumva pe sub mana badigarzilor si spp-istilor ce o pazeau pe Elena Basescu. De ce? Pentru ca biletul cela i-a costat 500 ron…
Ergo. Gadjo de gadjo. De vazut. Lumini, sunet, muzica, dans. Dar numai daca chiar va doriti sa il vedeti, nu doar pentru ca Adevarul v-a dat o invitatie gratis pentru care n-ati facut nimic… decat misto de voi si de cei din jur.
Dansul de mai jos a fost si in seara asta. Cu o alta costumatie, par mai scurt si parca lumini mai frumoase, dar… pe acolo.
Later edit: da, scuze pentru ignoranta. Am avut banuiala ca e fiul ei, dar nu eram convinsa. Si lenea – deh – de ce sa caut pe google cand pot sa nu? 🙂 da, tudor istodor si mama lui – maia morgernsten. Pe scurt, el mi-a placut mai mult decat ea.
> Seara, tramvaiul 41. Ascult Amalia Rodrigues, o singura melodie am in playlist. Se termina, si dau sa caut altceva cand niste sunete bizare imi atrag atentia. Intorc capul usor in dreapta. Un cuplu de pigmei (adica ambii sub 1,70) se pupa scarbos cu zgomot. Par a avea in jur de 28-30 de ani. Amandoi impielitati (Adica in haine de piele). Si hainele miros…a piele. Dar rau. El cu aspect pregnant de meltean si aromat de bere, ea vopsita roscat inchis, gene lungi, machiata cu un pic de mov. Si se pupa… si se pupa… el ii zice:
“Imi esti draga rau. Mai, dar imi esti draga rau”.
Si iar se pupa, si se pupa si se pupa si se pupaa…
El: “Acum esti calda, dar sa vezi ce o sa te racesti tu… faci asa acum, ca suntem la inceput, dar dupa aia sa vezi ce nu ma mai pupi. “
Ea (cu accent de tata – a se citi tzatza): “Nici nu ma cunosti.”
El:”Uite, sunt curios sa te vad cum faci dupa o perioada de timp.”
Ea: “O sa fac si mai rau.”
El: “Chiar sunt curios sa vad daca ma mai pupi asa dupa 10 ani. “
Ea: “E, pai mai rezistam pana atunci? Poate mor. Poate mori tu. Poate murim. Poate murim maine”
El: “Haide, termina cu d-astea…”
Ea: “Poate maine facem accident de masina si murim amandoi.”
El: “Lasa-ma, ma, cu d-alde d-astea…”
Ea (cu un aer filosof-profund):”Nu prea iti place sa vorbesti de astea… “
El: “Oricum eu am pus de mult ochii pe tine. “
Ea (vizibil flatata, dar vrand sa para intrigata): “E… zau! De cand?”
El:”E… demult, nu mai stiu, prin vada… Pai veneam sa ma tund la Cristina…”
Ea: “Si la aia te-ai tuns?”
El:” Pai da, si te atunci te stiu. Da’atunci eram indragostit. Cateodata veneam si cu Oana, da’ statea pe canapea acolosa in spate. “
Ea: “Pai si de cand vii tu la noi?”
El: “Cred ca dinainte sa lucrezi tu acolo. Acu’ vreo 2 ani veneam sa ma tund la Mihaela.”
Ea: “Si la janghina aia te-ai tuns?”
El: “Da, ti-am zis, cred ca ma tund acolo dinainte sa fii tu. “
Ea: “Nu… ca am 3 ani acolo eu.”
El: “Coboram? “
Ea: “Nu, la a doua. De cate ori am facut eu drumu’ asta… de 3 ani de cand sunt aici… “
Si se pupa… si se pupa… si se pupa… Eu imi fac loc sa cobor.
> “Viata e nasoala. Daca te astepti sa ai vreo revelatie, trezeste-te! N-o s-o ai.” Asta e. Ce vezi, ce mirosi, ce auzi, exact asta e. Asta ceri, asta primesti. Cauti un substrat valoros degeaba, ca o cartita nebuna. Sapi de dement, asta faci. Daca-ti place sa sapi, atunci distractie placuta. Daca nu… asculta in continuare.
Mai tin inca langa mine chibriturile din Praga. Caut inca omul care e poate sa vada acoperisurile din Praga in acelasi fel in care le vad eu. Omul care respira Barcelona in acelasi ritm pe care il am eu in vene. OMUL care vede lumea in aceleasi nuante pe care le percep eu.
Si e pentru prima data cand sufar pentru altul. Cand imi dau seama cat are el de pierdut si sufar pentru el. Sufar inaintea lui, plang pentru pierderea lui. Nu-i genul meu… Nu-i nimic egoist in asta, pentru prima data. Ca o premiera, eu nu-s in centru. Wow. Presupun ca ar trebui sa sarbatoresc asta.
Ce se oglindeste in noi nu-i nimic. Pe bune. E un sentiment de-o secunda. Nu crezi? Esti ratatul zilei de azi. E sarbatoare.
Eu am sa dispar. O sa plec cu cineva de brat, sau o sa fiu ingropata, sau pur si simplu… o sa merg spre vest, est, sau spre alta directie pe care o sa o inventez spontan din simt de auto-aparare. In cautarea ta, in cautarea cuiva ca tine, dar o sa plec. Asta e singurul lucru de care sunt sigura pe lumea asta.