Category Archives: me and my friends

Fugit irreparabile tempus

A trecut seara de pe terasa de la Fabrica (btw, recomand din tot sufletul – e loc, e comod, e ieftin, e de tras la tir, dat cu tiroliana, facut tatuaje sau jucat biliard). Da, am primit şi cadourile mult-dorite :D. Mulţumesc tuturor celor care au venit. Am strâns din nou oameni dragi din patru zări şi mări. Adunaţi cu grijă pe-o sprânceană din toate etapele vieţii. Ce noroc că şi ei m-au adunat pe mine!

Am avut casa plină de flori toată săptămâna.

A trecut şi seara de joi, când am fost în sfârşit să văd Oscar şi Tanti Roz. Am citit cartea acum 3 ani, am rămas iremediabil îndrăgostită de ea, aşa că vă imaginaţi entuziasmul când am aflat de spectacol. În sală a fost cald – din ce în ce mai cald. Lângă mine se afla o doamnă însărcinată în destule luni (cam şapte, aş zice), care a suportat cu greu căldura şi atmosfera apăsătoare. Recunosc că mi-a fost greu să-l cred pe Manole că are 10 ani. Hai, un 17. Poate 15. Dar 10 nu. L-au ajutat pe traseu detaliile de scenografie (uşile gigantice, costumul de om mare, supradimensionat) şi Oana Pellea, pardon – Tanti Roz – care l-a tratat întocmai ca pe un copil de 10 ani pe care îl tratezi ca pe un om matur.
No comment pentru Cristina Cassian în rolul Bacon. Nu vreau să comit blasfemii, însă cred (o opinie profană) că ar fi făcut un rol mai bun în chip de Oscar decât Manole. Am fost convinsă pe tot parcursul piesei că are 10 ani şi că e un băieţel într-un spital.
Frumos spectacol. De văzut neapărat dacă reuşiţi să prindeţi bilete.
După spectacol am dat fuga-fuguţa la Cărtureşti, unde am înşfăcat Jurnalul Oanei Pellea şi bilete la Massive Attack. De data asta nu-mi mai scapă! Cât despre Jurnal, sunt deja la jumătate. De luat, de citit, e foarte frumos.

A trecut şi seara de vineri, când am fost să-l văd pe Eric Clapton din rândul 9 (da, da, lista de cadouri şi-a făcut din nou treaba). N-am nimic de comentat. Foarte frumos. L-am sunat pe tata să asculte şi el Layla, Cocaine şi Voodoo Child (tribut Jimi Hendrix). Singurele regrete – că n-au vrut să presteze decât un bis şi că n-am auzit Wonderful Tonight şi Tears in Heaven.
Devoraţi de căldură, alergii şi insecte de tot felul am bântuit apoi jumătate de oraş. La Baraka era plin. În centrul vechi – furnicar. Am băut un mojito foarte prost şi am plecat acasă, moleşită complet.
Ieri aveam în plan Street Delivery, însă căldura a învins. Au rămas în plan patul, îngheţata, coca cola rece şi Je vais bien, ne t’en fais pas plus Adaptation al lui Spike Jonze şi Charlie Kaufman.

În seara asta urmează some lebanese food, un Toy Story 3 la IMax (tks Ioana) şi apoi poate un pic de Street Delivery (sau ce-o mai fi rămas din…).

May Day

De fapt June Day.

It’s the day.

Întotdeauna am făcut caz de ziua mea. Cu mai mult sau mai puţin zgomot. Cu mai mult sau mai puţin tămbălău. Dar niciodata n-am susţinut altfel. Nu m-am prefăcut că nu-mi pasă, că e doar o zi ca toate celelalte, doar ca să plâng apoi în pernă că nu m-a sunat nu ştiu cine. Subliniez – e foarte important pentru mine. Mi se pare că e ziua aia din an care mi s-a dăruit mie. Bine, mie şi celorlalţi născuţi în ziua asta. Până una-alta, mie. Şi atunci tot universul se mobilizează şi îmi organizează numai lucruri plăcute. Universul şi prietenii. Cât despre lista aceea din postul anterior, are o importanţă prea mică. Am tot ce îmi doresc în momentul asta. Well…aproape tot (ar fi nişte pantofi… :))) ).

Să trecem peste asta şi să vă povestesc despre weekend, că n-am mult timp la dispoziţie. În weekend s-a organizat petrecerea de reuniune după 10 ani a generaţiei mele. La liceu. Generaţia 2000. Ştiu din povestirile altora că în general se adună 3-5 oameni, se pupă, merg pe la cancelarie, beau o bere şi cam aia e. Nu, tati. La mine se organizează ăştia de astă iarnă. Grup pe facebook, mobilizare 17 clase (atâtea am fost, până la R), strâns bani, adus catering, alcool, formaţie şi alte alea, vorbit la liceu să ne lase în curtea interioară.
Băi, deci a fost foarte tare. Ne-am strâns foarte mulţi (în medie 15 pe clasă, înmulţiţi cu 17 şi vedeţi ce iese). Petrecere de petrecere. Au sunat clopoţei, au furat cranii şi tablouri cu Eminescu, dans, alcooale, amintiri, nebunii. Multe lucruri s-au schimbat, altele sunt identice.

Iacătă:

Cât despre mine, eu am simţit ăştia 10 ani. Au zburat, aşa cum zboară timpul în general, dar eu am simţit fieşce ziulică bună sau rea din tot toată perioada asta. Mi s-au întamplat lucruri. N-am avut impresia că lumea a încremenit preţ de un deceniu şi ne aflăm în acelaşi punct. Vedeam locul ăla, oamenii ăia, cu alţi ochi.

Acum gata, că mă duc la prezentare. Da, de ziua mea 🙂

Ce imi doresc de ziua mea

MENŢIUNE POST-EVENT: am realizat acum că n-am zis o chestie foarte importantă. Când aveţi de făcut cadouri, în general, luaţi în calcul bine de tot pe www.charitygift.ro . Pentru orice cadouri, oricând, pentru oricine. Sunt lucruri foarte frumoase acolo, pentru toata lumea. Şi – ştiţi – conţin donaţii! 🙂

Am văzut la Carmen o listă de genul ăsta. Şi m-am gândit să uşurez misiunea celor care şi-au adus recent aminte că se apropie deadline-ul. Şi să fac o listă cu ce îmi doresc eu de ziua meaaa.

Aşaaa. Păi. Din lumea materială îmi doresc aşa:

– una bucată (cât mai mare) parfumul meu preferat (începe cu r şi se termină cu ush şi e de la gucci)
-una bucată abonament la ceva sport (aş prefera pilates/yogilates) plus una bucată persoană care să vină cu mine la sportul respectiv, altfel nu se pune, plus ceva abonamente la masaj anticelulitic şi de relaxare şi de toate în general :)))
– un obiect de iluminat de atârnat în tavan super uber cute pentru pus în bucătărie (referinta aici) şi încă unul pentru în cameră (ceva de genul ăsta), dar la treaba asta trebuie să mă consult şi cu Vlăduţ-
-lots of flowers
-câte şi ce cărţi vreţi voi
-câte şi ce cosmeticale vreţi voi (dacă aflaţi şi unde se mai găsesc korres sunteţi supertari)
– wii
-bilete la massive attack, cranberries, aerosmith si eric clapton (hai, ca nu-s multe :))) ) – eventual cu tot cu insotitor voluntar 😀

Ca să completam, îmi mai doresc aşa:
– să fie la fel de bine în tot restul anului pe cât e acum (nu, nu mă refer la economia mondiala şi nici la aia a României)
– să învăţ să merg pe bicicleta aia pe care am câştigat-o şi care de atunci zace în balcon (da, da, ruşine mie)
– linişte când vreau linişte
– agitaţie când vreau agitaţie
– un art director ok (pliiiz)
– să-mi treacă alergia la pisici (dupa care puteţi să-mi luaţi şi un pui de pisoi cuminte şi pufos)

Gata. This should do it 😀

Am un fix

what's on your mind?
Creative Commons License photo credit: DW212

Recunosc. Am un fix, un mare fix. Am mai multe, unele se nasc spontan pentru a stărui o perioadă în mintea mea, pe unele le recunosc drept inutile şi reuşesc să mă scutur de ele, însa fixul asta e mare de tot şi nu cred că va pleca vreodată la el acasă. Şi nici nu vreau să o facă. Convieţuiesc cu fixul din pruncie. Atunci chiar se confunda cu un instinct. Cu bunul-simţ.

Unii ar putea-o numi ,,intuiţie”. Dar nu e decât deducţie, simplă deducţie. Matching the pieces. And when they don’t match, then the red light with ,,WRONG”   lights on.

To cut the long story short – nu-mi pot apropia persoanele pe care le simt inferioare intelectual. ,,Inferioare” e un termen generic. Să zicem că am pe lista de valori şi non-valori gruparea ,,Imbecili”. Asta nu înseamnă că umblu cu un termometru de IQ după mine, sau că dacă ieşim la o cafea o să aduc cu mine un test grilă. Nu. Nu-i vorba aici de vreo diplomă sau vreo şcoală înaltă. Sunt perfect de acord că există posibilitatea destul de mare ca nea Ghiţă de pe schelă să fie mult mai dotat intelectual decât nush ce imbecil de la vreo înaltă firmă de audit. De altfel tind să mă subapreciez în cadrul unei prime întâlniri cu cineva – ăsta fiind un defect pe care mi-l asum. Aşadar şansele de a-mi face o impresie ok sunt destul de mari în primă instanţă. Ofer circumstanţe atenuante cu generozitate.

După care urmează filtrele. Non-conştiente. Dar existente. Fiecare dintre oamenii pe care i-am ţinut aproape au un quelque chose intelectual care mă ţine în joc. Şi dacă aţi fost pe fază cred că aţi văzut că lista este foarte lungă. De oameni pe care îi ţin aproape mai mult sau mai puţin pe criterii geografice.

Dar atunci când cineva pe care îl simt cu toţi ochii văzuţi şi nevăzuţi destul de jos pe scara evoluţiei, ca posibilităţi şi nu ca educaţie sau circumstanţe, încearcă să mă convingă că ştie foarte multe despre mersul lucrurilor, despre sensul vieţii şi despre istoria religiilor, mai ales utilizând un aer fals înţelept şi o privire pătrunzătoare prinsă de prin filme, atunci mă cam ia cu greaţă. În fine, greaţa trece repede şi urmează frica. Pentru că eu cred că oamenii aştia cu un intelect inferior, care pot convinge pe alţii să-i ia drept mentori, lideri sau chiar şi prieteni sinceri, sunt periculoşi.

Da, da, ştiu, judec. Pun ştampile în frunte.  Şi mai sunt şi arogantă. Ştiu lucrurile astea. Acţionez cu mintea limpede.

Sunt o persoană cu limite şi nu văd în asta un lucru rău. Depinde unde
ţi le plasezi şi cât de rău le bagi altora pe gât (e un spaţiu personal, chiar dacă exprimat public, nimeni nu-i obligat să subscrie opiniilor mele). Am, spre exemplu, o limită clară atunci când simt promiscuitate ascunsă sub declaraţia de minte descuiată (da, sunt în mod clar lucruri diferite).

Atunci când minţi extraordinar de dotate reuşesc să manevreze oamenii în interesul lor, asta se numeşte Machiavelli.
Dar când minţi frumoase se asociază cu altele de-a dreptul imbecile întru formularea unor idei…să le zicem naive, asta se numeşte fugă de realitate. Scuză pentru a face lucruri pe care altfel nu le-ai face. Ever.  Şi nu le-ai face tocmai pentru că nu eşti convins de valabilitatea lor. Te asociezi cu alţii pentru care lucrurile astea sunt fireşti. Care te asigură la fiecare 5 minute că eşti mirobolant în prostie. Şi atunci e ok! Dacă sunt oameni care te aprobă, e ok! But it’s not right. It’s right doar atunci când o simţi.

Mda, până la urmă fiecare face ce vrea. Corect.

Tocmai de aia eu o să aleg să nu fiu ipocrită. Şi să spun când hainele noi ale împăratului nu există de fapt. Cel puţin o să încerc.

Ah, staţi, cred că am avut o revelaţie! Spontan, în timp ce scriam! Aţi citit ,,M-am hotărât să devin prost”? OK, m-am liniştit. E vorba de reţeta Martin Page. Te înhăitezi cu nişte nulităţi şi vei ajunge să fii ca ei. După care urmează fericirea.

Ignorance is bliss. Not. Părerea mea…

P.S.: În încheierea emisiunii ţin să vă asigur că sunt foarte ok, am avut o seară liniştită şi starea mea de spirit este pe cai mari. Nu m-a călcat nimeni pe bătături, nu mi-a aruncat nimeni uitături şi nici vorbă de deochi.  Îmi pileam şi eu unghiile şi vorbeam prostii…

Bom dia

Am păcălit norul, am ajuns la Lisboa şi ne-am şi întors.

Impresii de călătorie – foarte multe. Lisabona e aşa cum mi s-a părut şi prima oară. E de descoperit. Nu te cucereşte la prima vedere. Mai întâi observi că au şi ei blocuri urâte la periferii. Când mergi cu trenul către nord vezi orăşele urâţele pe de-a-ntregul. Sărăcie pe ici-colo. Lumea îşi usucă rufele la fereastră, chiar daca au sau nu balcon. Pur şi simplu aşa se usucă hainele – se atârna de funie, la fereastră, de la chiloţi la rochie de seară. Uneori asta arată boem, alteori arată urât şi atât. Urci şi cobori foarte, foarte mult. Mersul pe jos e aproape sport extrem. Tramvaiele galbene sunt frumoase. Vintage. Oamenii sunt zen (puţin prea zen, mai ales dacă ai nevoie de ceva imediat). Nu e aglomerat, deşi am văzut şi maşini în coloană seara. Coloane foarte lungi chiar. Autobuzele şerpuiesc pe drumuri înguste, ca de munte, printre case, unde cu greu încape o maşină de dimensiuni normale. Şi şerpuiesc cu viteză. În caz de ambuteiaj se claxonează. Da, aţi citit corect. Se claxonează. Tiit-tiiiiiiiiit. Lung şi nervos. Din fericire ambuteiajele sunt rare. Sau n-am mers eu cu maşina suficient.

Casele vechi stau să cadă pe ici pe colo. Printre ele răsar, în spirit asemănător celui deja cunoscut, clădiri moderne, de sticlă şi metal. Casele vechi, dar şi cele noi, sunt acoperite de faianţa aia a lor, azulejos. Interesant, dar poate deveni agasant la un moment-dat :).

Oraşul are, însă un aer aparte. Cu tot cu ruine şi faianţă. Îţi intră pe sub piele mult mai greu decăt surorile din alte ţări, dar are şanse mari să rămână acolo.

Dat târcoale în Alfama şi pus piciorul în sfărşit în castelul pe care l-am ochit şi data trecută. Urcat în turnul în care închideau pesemne virginele, văzut păuni printre oameni. Băut bere.

(Există şi cocalarul de Lisabona, şi nu cred că are origini mioritice)

Seara toată lumea se îngrămădeşte în Bairro Alto and around, unde se stă pe strada, în faţa birturilor. Atmosfera e genială, sunt hoarde întregi de oameni, chestie pe care nu cred că o s-o mai vezi vreodată în alt oraş european, noaptea. Dacă intri în club e posibil să dai de o grămadă de oameni care se distrează fericiţi într-o căldură infernală pe o muzică pe care n-o poţi digera ORICE ar fi. Poate eşti altfel decât mine şi muzica nu e atât de importantă, cât atmosfera. Dacă eşti genul dirty dancing, raggaeton etc. În fine, la capitolul ăsta aproape că am regretat Expiratul, ce să mai zic de Control. Din toate punctele de vedere. Probabil era mai bine dacă rămâneam pe stradă.
In cluburi, alcoolul e destul de scump, însă la jumătate de preţ faţă de Barcelona sau – say – Paris.

Am salutat din nou confraţii pinguini din Oceanarium.

La Sintra e frumos, dar după ploile abundente din iarna asta toată vopseaua de pe palatul Pena e străbătută de dâre urâte cenuşii. N-am mai găsit florile de care era plin vara.

La Cascais mi-am luat nişte arsuri solare de toată frumuseţea, mergând pe stradă cu fetele, de la plajă şi pâna la locul cu suc de portocale. Cred ca n-am păţit aşa ceva nici când am stat la plajă fără cremă de protecţie. Da, sunt în continuare albă, dar am nas roşu, guler roşu, antebraţe roşii, labuţele posterioare roşii cu urme de balerini. Dorm chinuit.
Seara ne-am văzut cu Miguel, fostul CD de la Tempo plus soţia din dotare. O întâlnire foarte plăcută, de altfel. Am stat pe stradă, în faţa unui bar din Chiado şi am dat peste gât multe beri. Ne-am întors ameţiţi pe la 2 la hotel, unde am terminat şi sticla de Vinho Verde cumpărată cu o zi înainte.

Ultima zi a fost în Belem unde dacă ajungeţi e musai să daţi pe la Centrul Cultural – e o chestie imensă de piatră, ca o cetate, dar nouă. N-aveţi cum s-o rataţi. Am zăcut apoi în parcul mare din spatele Marchizului Pombal. Am băut cafele la terasă, am vorbit cu lebedele şi am urmărit avioanele decolând.

Târziu, în avionul către băneasa, am descoperit ceva mult mai cumplit decât cocalarul de Bucureşti. Se numeşte cocalarul de Chişinău. Are lanţuri mari, groase, la gât – care ar face să pălească de invidie orice wannabe de Ferentari. Vorbeşte de câteva ori mai tare decât confraţii mitici, iar gradul de nesimţire e net superior. Încă nu ştie să aplaude la aterizare, poate pentru că n-a zburat prea des cu avionul. De aceea, probabil, nici nu ştie cum vin bagajele, şi de aceea hărţuieşte personalul de pe aeroport, cerându-şi genţile înapoi. Urlă, în schimb, pe tot parcursul zborului, chiar dacă e 4 dimineaţa şi toata lumea din avion doarme sau încearcă. Nu se manifestă asemănător specimenelor concetăţene deja studiate, prin comentarii deplasate şi glume nepotrivite la adresa însoţitoarelor de bord, ci are un comportament aproape sălbatic, onomatopeic, depăşind cu mult performanţele speciei de Dâmboviţa.
Cum mi s-a părut Bucureştiul la întoarcere? Aglomerat, dar nu foarte (era 7 dimineaţa). Sunt lalele peste tot, aţi văzut? Şi e foarte verde. Curat (era 7 dimineaţa). Acasă. Bine. Foarte bine.

Miercuri

Ieri a fost o zi cum nu sunt multe. Multă foială, alergătură. De dimineaţă m-am trezit ca să-mi vând sufletul, am fost apoi în centru unde am luat bilete la teatru, ochelari de soare noi, o eşarfă colorată tare şi apoi m-am văzut cu Radu, la o cafea. Destinaţia – Casa Oamenilor de Ştiinţă. Weirdest experience lately. De la intrare, chelnerii ca nişte ciocli pe scări, ceremonioşi. Intrăm, interiorul impresionant dar prăfuit, în nişa înconjurată de vitralii un bătrân cântă la pian. Ce? Psalmi. Da, psalmi. În afară de noi, un singur client de aprox. 60 de ani, în costum.

Chelnerul: – O cafeluţă?
Noi (încurcaţi) – …da…
Chelnerul: – Mică, mare?
Noi (la unison): – Mare.
Chelnerul: – Espresso, ibric?
Noi (bucuroşi, tot la unison): – Ibric!

Tataie de la pian cântă psalmi, lumina intră prin ferestrele mari, iar noi stăm la o masă mai mult lungă decât lată, aşa că e ca şi cum am sta în cele două capete ale unei mese de familie. O familie mai mică, aşa…

Celalalt client pleacă. Cei 4-5 ospătari apar înşiraţi şi durează cel puţin 5 minute până când schimbă faţa de masă curată cu una tot curată.

Apar încă 4 clienţi. Tot costum, tot în etate. Se aşează la masa cu faţa de masă schimbată.

Plătim, plecam. Pianistul trage de o Ave Maria, ospătarii sunt tot aliniaţi pe trepte.

Din centru, fuga la Plaza, după telefonul nou. Daaa, avem telefon nou. Frumuşel tare, mi luuuuvs it.

După care lene de voie.

Noutăţi

Pe rând – Shutter Island, Casablanca,Interbelico, Control, Sâmbătă-Duminică-Luni, An Education, Hurt Locker.

Shutter Island – recomand. Clasic, but still alive. Tocmai am citit un tweet care spunea despre film că e ,,cel mai prost din viaţa mea”. Nu a mea, a celui de pe twitter. Hm. Asta nu face decât să întărească afirmaţia mea, trust me… :D. M-am prins care-i şpilu’ de pe la sfert şi restul filmului n-am făcut decât să torn spoilere în urechea însoţitorului. Ehz… totuşi asta nu mi-a stricat distracţia – am stat cu ochii mari să văd dacă am avut dreptate. Damn I’m good…
Casablanca – locul cu ceaiul la 3 lei şi prăjituri d-alea de care ne e dor tuturor. Am fost acolo vineri, cu fetele de la Charity Gift. Ah, btw, de vă doriţi voluntar, de credeţi că puteţi ajuta cu ceva, nu pregetaţi să mă anunţaţi, wherever you are. Treaba merge mostly online, aşadar geografia nu se va pune în calea fericirii noastre. 😀
După Casablanca am dat o tură prin Interbelico şi mai apoi Control, să turnăm nişte pizza dar şi alcool peste prăjiturele.
Duminică – teatru. ,,Sâmbătă, Duminică, Luni” – la Amfiteatrul Naţionalului. Piesa uşurică, cu distribuţie grea. Numai bine pentru un sfârşit de weekend. Acasă am stat să mă holbez la Hurt Locker, pe ProTV. Call me stupid, dar nu înţeleg why so many Oscars. Aproape că îmi pare rău că l-a luat pe Avatar. And – FOR THE RECORD – eu am ţinut cu Inglorious Basterds.
Uitasem de ..An Education” – film uşurel englezesc, dulce-amărui, cu muzică franţuzească şi suspine. De văzut neapărat neapărat. Frumos, frumos, I tell you.

Azi – o problemă de principiu. De coloană vertebrală. Zic că am făcut alegerea corectă. Rămâne de văzut.

Am înaintea mea o săptămână complicată. Intense activităţi muncitoreşti azi şi mâine, şedinţă importantă miercuri, întâlnire cu pisicile cu guler de dantelă miercuri seara, o vizită la medic joi (I’m ok, just checking).

Şi agenda rămâne deschisă…

Mărţişor, mărţişor!

În afară de ce vedeţi în poză, am mai bucătărit două marţişoare speciale, pentru Luciana şi Mădăluna, pe care din păcate n-am apucat să le fotografiez corespunzător.
Mărţişorul pe care îl ofer aici, însă, este acesta:

Plus ştirea că pe site-ul Bob Dylan la 2 iunie scrie Bucureşti. Dar asta probabil că ştiaţi deja.
Pe doamna cu mărţişorul – adicătelea Maria Răducanu – o găsim în concert cu Maxim Belciug pe 14 martie la Gyuri’s Pub – undeva prin zona Nerva Traian (o stradă oarecum paralelă, Antastasie Panu).

S-aveţi primăvară frumoasă!

Nu ştiu ce mi-a venit

Dar îmi vine aşa, să inşir mulţumiri către o grămadă de oameni. Îmi vine greu să cred că alţi oameni au prieteni aşa cum am eu. Poate că şi alţi oameni au, însă lăsaţi-mă să-mi fac damblaua.

Nimeni nu are prieteni cum e Luciana, care de fiecare dată când dau de belea încearcă să mă scoată. Care de fiecare dată când am complexe mofturoase încearcă să-mi explice că-s aşa o femeie nemaipomenită. Şi care ar încasa mai orice papară în locul meu, numai să mă vadă liniştită.

Cum e Radu, care îmi înţelege toate ieşirile necuvenite. Care a ţinut să mă păstreze prietenă, deşi eu n-am făcut decât să-i critic toate mişcările şi alegerile.

Cum e Nicu, care mă suportă EXACT aşa cum sunt de muuuulţi ani. Mai exact vreo 21.

Cum e Clara, care îmi e încă prietenă după atâta vreme, deşi ar fi fost atâta timp la mijloc care să ne despartă. Şi atâtea lucruri în ne-comun.

Cum sunt Gabi şi Alexandra, care m-au susţinut şi ca client service, şi ca prietene în orice nebunie pe care am întreprins-o. Oricât de absurd ar fi sunat.

Cum e Mădă care, deşi e foarte pragmatică şi înfiptă în realitate, a încercat mereu să mă înţeleagă şi să mă susţină, deşi probabil multe idei ale mele par (şi chiar sunt)  nerealiste. (nu uit seara aia în care ai dormit cu mine, precedată de ziua în care practic m-ai convins să mănânc).

Cum e Andrei, cu care am umblat într-un început de toamnă după cumpărături. In Carrefour. Şi Ikea. În maşina-balon.

Cum e Lili, pe care o ştiu de atâta vreme. Cu care aparent nu am nimic în comun, şi care totuşi m-a ajutat de atatea ori cât nu pot număra pe degetele de la multe mâini.

Cum e Bogdănel, care a mers cu mine in Ikea într-o dumincă, deşi nu avea nimic de cumpărat. Care m-ar ajuta, dacă ar putea, la orice oră din zi sau din noapte.

Cum e Raluca, care a venit iarna cu maşina plină de zăpadă ca să-mi aduca cadou nişte ciorăpei.

Cum e vară-mea cu care am copilărit, şi care ştiu că deşi mă consideră nebună, m-ar susţine oricând, în orice.

Cum e Irina, cu care am schimbat mii de vorbe pe messenger, pe care am învaţat-o să facă pui cu parmezan, şi pe care o consider prietenă dragă. Pentru că merită, chiar mai mult decât ar crede.

Cum sunt Graţiela şi Cristina. Şi a lor Portugalie, şi a lor casă, plus seara din Control cu full menu de la McDonalds. Şi cele 3 şiraguri de mărgele.

Şi problema e că numărătoarea poate duce până foarte departe. Şi mi-e tare teama că uit oameni importanţi. Cum e Ioana care mi-a oferit o mânuţă de ajutor când aveam mai multă nevoie, plus un împrumut substanţial complet nemeritat. Sau Alina, a cărei prietenie a apărut din senin 🙂 . Cum e Vero, la a cărei nuntă m-am dus deşi n-am schimbat o vorbă în facultate. Care mi-a adus alţi prieteni valoroşi. Cum e Silvia, din Dusseldorf şi cum e Silvia din al ei New York, care e cea mai tare parteneră de distracţie, în compania căreia am trecut din agonie în extaz (şi invers) de pe tereasa de la Spitalul Universitar şi pâna la terasa de la MNAC.  Şi Tea, şi sunteţti mulţi, măi, mulţi tare. Cum să vă adun eu pe toţi?!

Tocmai asta e problema…

Leti, pe care o preţuiesc mult, şi cu care am împărţit multe seri triste şi vesele, aşteptate şi neaşteptate. Cu care am învăţat cum e să nu-i judeci pe cei din jur.

Miruna, despre care pot spune multe şi în acelaşi timp nu pot spune multe. Miruna e aparte. Mi-a făcut onoare prânzul din Cişmigiu, doamnă, cu tot cu vânătorul de raţe.

Crina, care m-a găzduit în Bruxelles, şi care mi-a suportat smiorcăielile de nerealistă nebună.

Ce să mai zic de Nicoleta, care abia mă cunoaşte după câteva tastări de messenger, şi deja mi-a dăruit o listă de cosmeticale glamour, plus o carte pe care am cedat-o la rândul meu noului culturist – Nicu?

Am multe, multe nume pe care ar trebui să le înşir acum aici, în mulţumirile astea ca de Oscar. Bogdan, Ioana, Adinuţa-Albinuţa, Octav şi Bianca, Pedro, Elena, Alina, şi nu îmi vin acum în minte toţi cei care mi-au îmbogăţit existenţa cu o bucăţică din personalitatea lor.

Evident că cel mai mult din lume îmi vine să mulţumesc omului de lângă mine, care mă iubeşte complet, cu tot ce sunt şi nu sunt.

Revin cu date mai concrete.
Până atunci, aveţi cu toţii melodia asta de la mine:

Machinarium Frenzy

A început aseară, pe când aveam o indispoziţie cel puţin neplăcută. Îmi trimite Vlad un joc cu gâşte, oi şi vaci – numit Farm Frenzy (neah, nu-i ala de pe facebook) – ca să mă scoată din lumea lui bot-pus. Şi m-a scos. De tot. Băi nene, şi de n-am butonat de nebună până la 5 dimineaţa, nu m-am lăsat până n-am omorât toţi urşii, n-am făcut tot caşcavalul şi n-am terminat toate fermele.

Azi, povestind despre aventura mea nocturnă în ţara vacilor, primesc un upgrade de la Clara, Machinarium pe numele lui. E crimă. Îmi fac păcat cu voi şi pun trailerul. Recunosc, am trişat puţin. Destul. Da’ nu mai puteam, băi frate, mă căţăram pe faianţă.