Category Archives: rasu’-plansu’

Pentru astazi, o analogie si o carte

Incep cu o glumita. Stiti bancu’ cu “mama, mama, uite, merg pe bicicleta fara maini! mama, mama, uite merg pe bicicleta fara picioare! MAMA, MAMA, UITE, MERG PE BICICLETA FARA DINTI!” ?

Dupa introducerea sugestiva, sa intram in primul subiect. Analogia. Toata lumea stie ca analogia e a doua natura a mea. Si nu servesc DOAR o analogie, ci doua, trei, cinci, douazeci – cum se zice, mai bine sa ai decat sa n-ai. Presupun ca de aia am si capatat jobul pe care l-am capatat atunci cand l-am capatat. Fac conexiuni instantaneu si nu doar ca le fac, dar le si transform in povesti. Ei, cand mi se intampla asta in cadrul unui dialog amical, dau impresia ca imi consider auditoriul usor retardat. Pentru ca repet aceeasi chestiune in hainute noi de 20 de ori, pana sunt ferm convinsa ca m-am facut inteleasa pana in cele mai obscure detalii. Fac o paranteza si spun oricui a trecut vreodata prin asa ceva din cauza mea ca imi pare rau, si ca n-am intentionat sa-i pun la indoiala intelectul. E vina analogiilor. Imi plac. Nu ma pot abtine. Le iubesc.

Si uite asa ajung la tema de azi – adica sa mai vorbim putin despre mine ca n-am facut-o destul, vorba aia.  Si va povestesc eu azi despre copilul care trece pe rosu – exact ca cel din banc, care merge pe bicicleta fara maini. Eu sunt un copil prost. Un copil prost care face lucruri prostesti si dupa ce ca le face, se mai si lauda cu ele. In speta, trec mereu pe rosu. Imi place sa trec pe rosu, sa ma plimb pe zebra, sa defilez nepermis, si sa ma si laud cu asta. Cum prind un om la cotitura cum ii zic -” baaai, deci eu sunt atat de tare incat trec MEREU pe rosu. Uite, de exemplu maine mi-am ales semaforul ala tare de la romana si vreau sa trec de vreo 30 de ori dus-intors PE ROSU. Nu-i asa ca-s cool?”. Si oamenii, saracii ce sa zica. Unii zic “da, tu, esti foarte misto, mi-as dori sa am si eu tupeul tau”. Altii zic “mda, ma rog, fa ce vrei”. Altii pe care tind sa ii ignor zic “you’re gonna die”.

Ma rog.

E destul de clar in circumstantele date ca a dat masina peste mine de cam multe ori. E la fel de clar ca ma si doare de fiecare data. Nu e ca si cum daca iti rupi mana de 5 ori a 6-a oara n-o sa mai doara.  Doare si inca destul de tare. Iar eu fiind un copil, si inca unu’ destul de prost,  ma vait si plang de 10 ori pe cat ar fi cazul. Si atunci toti oamenii se aduna, ma duc la spital, dau spaga la asistente, ma rog, din astea. Uneori capat si cate-o acadea, ceva, sa nu mai plang.

Dupa care urmeaza etapa “ti-am zis sa nu mai treci pe rosu”. Insotita de etapa “sa-l dam in judecata, avea 300 la ora, e plina strada de inconstienti” etc.

Problema e ca tot pe rosu o sa trec. Si probabil, ca un copil prost ce sunt, o sa ma laud cu asta in continuare.

Asa, analogia zilei a luat sfarsit, asa ca trecem la carte.

Aseara am luat contact cu carticica Povestind Bucurestiul. E foarte frumoasa, e lucioasa si are niste ilustratii …cum sa zic. Nu stiu cum sa zic. Adica daca zic “foarte frumoase” e neoriginal si nu o sa intelegeti la ce ma refer. Sunt… perfecte, sa zicem.  Pentru bancile care spun povesti, pentru cele doua regine, pentru amintirea cu cainele…pentru taximetristi. Exista chiar un desen cu Camelia din Galati…

Nu stiu inca daca o puteti vedea / procura / admira undeva. Aseara eram destul de “in my corner” asa ca n-am pus asa multe intrebari. M-am agatat doar de primul meu exemplar, l-am citit si am rontait niste placinta cu dovleac asezonata cu niste vin fiert. Si am uitat sa pun intrebari logistice.

It made me kind of… warm and fuzzy inside. Cartea, adica.

Goodies de Bruxelles

Well. Pentru ca de vreo juma’ de an sau ceva sunt pe genu’ sa ne uitam la partea pozitiva a cacatului”, iata ca in ultima zi “activa” de brasalz (adica in afara de azi, cand am fost mainly ocupata cu decolari si aterizari), m-am dus sa vanez partea pozitiva a cacatului de care va povesteam.

Si se facea ca era soareeee. Si frumooos. Si pinguinul a zis sa iasa sa se invarta ca c..l in caldare prin cartierul in care se afla, sa vada ce si cum. De fapt, ca sa fim sinceri pana la capat, a iesit la soare intr-un acces de superstitiozitate, cautand un “semn” ca vorba lu’ haichiu -“tohotu’ vaha fihi bihineeee!”. Si dupa invarteli si suceli regulamentare, pinguinul a dat peste ceea ce se numeste Ambasada Romaniei. Bah, daca nici asta nu e semn… Adica era o cladire urata, dar e singura ambasada peste care am dat in ziua despre care vorbim. Asadar, dupa ce am gasit SEMNUL, m-am hotarat ca acum pot merge sa cumpar unt de arahide. Baietii cu care imparte Crina frigiderul aveau UNT DE ARAHIDE. Adica ceva de ce eu stau departe pentru ca pot da gata un borcan odata ceea ce nu e bine (mai ales daca stam sa ne gandim ca mi s-a trantit ca trebuie sa slabesc, acum 2 zile, cand eram in cautarea unor raspunsuri filozofice. Se pare ca filozofia era a cantarului. In fine).  Asa, si baietii astia care erau niste bunaciuni (Crina, iarta-ma) aveau unt de arahide, de care nu m-am atins pentru ca sunt persoana cu principii. Totul pana la borcanele oamenilor! Si am intrat la un carrefour express sa ma aprovizionez.

Dupa care mi-am dat seama ca-s pe strada cu BISERICA (singurul meu punct de reper) si ca sunt in paradisul CHESTIILOR DRAGUTE. Completate seara la peregrinarea catre cartierul african (unde am vrut sa probam peruci dar nu s-a putut. Am aranjat insa un breton de peruca, cu tandrete).

Si iata lucrurile dragute despre care vorbeaaaaaaam. Tan tan tan…

Cute, cute, cute
DSC07467

DSC07468

DSC07469

DSC07470

DSC07471

DSC07472

DSC07473

DSC07475

DSC07476

DSC07478

Sosetele mov veneau cu scrisorica atasata. De undeva din Irlanda (de unde e baiatu’ ala draguuuut de la Crina din casa…Crina… ce face baiatu’ ala dragut?? Sa-mi zici daca ii e dor de mine…). Si in scrisorica scria “The Best way to make your dreams come true is to Wake Up” :))) Daca nici asta nu e semn… Ce naiba mai e.

Siiii, the cutest stuff in Brussels (scuze Crina, nu, nu esti tu, e dansa):
DSC07458

Si mai avem la numaratoare ceva superb:
DSC07479DSC07480

Si iata ce ma astepta in AEROPOOOORT. O, da, noua carte a lui Nick Hornby.
DSC07481

“A fi” for dummies

teacher-doris-day

Dragilor. Am constatat cu parere de rau ca nu stiti care e treaba cu verbul “a fi”. Tocmai cu verbul “a fi!”. Unii dintre voi imi sunteti cunoscuti, nu v-am spus-o niciodata direct si nici n-o s-o fac pentru ca nu am balls (ca Alexandra Svet). Sper totusi ca veti citi asta pana la capat si ca veti pune in aplicare cele ce urmeaza, ca nu va invata fata de rau. Pasiunea mea e…morfologia. NOT!

Asadar, iubitii mei, “a fii sau a nu fii” se scrie cu 2 i DOAR in urmatoarele cazuri:

CAZU’ 1 = CONJUNCTIILE SUNT SAREA SI PIPERUL

1) cand e la modu’ conjunctiv (timpul prezent, dar astea sunt detalii si va povestesc eu alta data cum e cu timpurile. N-are rost sa va incarcati memoria cu asa ceva). “Modu’ ” in acest caz nu e doar asa un fel de a spune, chiar ii zice “mod”. Si are “timpuri” (asa cum unii dintre noi avem figuri).

Da, stiu e nasol cu conjunctivul asta (ptiu, imi tot vine sa-i zic subjonctif), ca nu stiti exact care e. Da’ exista un trick ca sa-l recunoasteti. Incepe INTOTDEAUNA cu “sa”. “Sa” asta este o…CONJUNCTIE. Stiu, sneaky, dar cu putina atentie o sa incepeti sa-l recunosteti. Asadar, “SA FII PLIN DE BANI” – e ok.” SA FI PROST” – nu e ok. Boon.

Mentiune: nu confundati conditional-optativul cu conjunctivul. Stiu, e al dracu’ de greu. Mai ales ca atunci cand n-ai diacritice in text “as” seamana  IZBITOR cu “sa”. Adica “as fi mancat toata noaptea, ca un porc“-  e in regula. “As fii bagat si eu ceva in vena” – NU E OK. Ati inteles ceva?

A doua capcana este cand se schimba timpul – adica cand modu’ face figuri, cum va ziceam mai devreme, si intram prin  alte alea, si ne bagam in “sa fi fost”si atunci ne limitam la un singur “iisor”. Dar trag nadejde ca e o chestiune prea pretentioasa pentru discutia noastra. MACAR sa ramana ASTA problema…

CAZU’ 2 – TUTUROR NE PLACE SA FACEM PE SEFII

2) Imperativ. Stiu ca nici asta nu e tocmai cel mai usor lucru din lume, dar  cand incercati sa recunoasteti un imperativ, ganditi-va la un …imparat. Adica ce fac astia? Pai sunt agitati si se cred destepti (asa, ca mine) si DAU PORUNCI. Ahaa…incepem sa ne apropiem. Deci, cand va supara careva si va vine sa-i ziceti “FII BAIAT GIGEL!” – E!! Acu’ e acu’, bagati smenu’ cu 2 x i. Atentie insa… aici exista o capcana. Inventatorul limbii straine, mosul ala pervers, v-a pregatit o capcana in care veti pica siiiigur. Dupa ce v-ati prins in sfarsit care e faza, adica dupa cateva luni de repetitii, ca e greu, intr-o zi o sa va enervati sigur si o sa ziceti: “NU FII CACANAR!” . Ca doar e imperatiiiiv! Si asa ati citit voi pe blogu’ uneia, ca daca e imperativ adica suna a imparat adica e un om nervos care vrea ceva, e cu 2 x  i. Ntz. DACA E NEGATIV SI E IMPERATIV, E CU UN SINGUR I. Adicatelea daca incepe cu “nu”, chestia asta ii ia din elan, si taiem un i. Bine? Da, stiu ca e o treaba complexa, mai ales daca esti femeie si stii ca “nu” nu inseamna chiar mereu “nu”, si atunci chestia asta e confuzanta. Adica daca zici “nu” dar de fapt vrei sa zici “da” si esti intr-un context in care e musai sa folosesti imperativul (gen dam un sms-“NU FI MITOCAN, DU-TE LA NEVASTA-TA!”), poate ca e mai bine sa folosim cei 2 x  i ca sa transmitem de fapt ca “nu” inseamna “da”.

Tin sa va atrag atentia ca  din motive dubioase si de mine neintelese, acest imperativ tinde sa fie confundat cu infinitivul. Adicaaaaa, mai pe romaneste, cu “a fi” ala, formatul “standard”. Fratica, cum vedeti pe “a” in fata, cum o dati cu doi de “i”. Nu! “A” IN FATA = UN SINGUR “I”.  A + I = LOVE.

Ia sa vedem ati retinut ceva?

Hai, cu rabdare si pasi mici mici ca de furnica ne facem noi mari intr-o zi.

Poate ma tin nervii si va explic intr-o zi si cum e cu “stii” ala. (bah, e simplu, daca vorbesti cu un om, nu cu un bou, ii bagi doi de i. Daca vorbesti la modul mai teoretic asa,si mai mult despre tine, ramai la 1). Dar dezvoltam altadata.

Madonna o sa ne ingroape pe toti sau – e-magic, ti s-a suit prafu’ la cap

Sunt ferm convinsa. Daca nu pica victima vreunul atentat sau nu ii pica vreun meteorit in cap ne ingroapa cu siguranta. O sa fie ultimul dinozaur.

Despre Madonna insa mai incolo. Mai intai sa-mi scuip tot praful din plamani si sa ma calmez. Bai fratilor, voua chiar vi s-a suit vedetismu’ la cap? Ce dracu’ a fost asta?? Cu Bestfestu’ am inteles – nu stiati cu ploaia, nu e voie cu umbrele, n-am stiut de pelerine etc etc. Da’ ce-a fost fratica asta?! Cum ati vandut voi bilete la de 3 ori numarul de oameni care incapeau in mod normal in spatiu?? Si cum dracului ati lasat voi oamenii aia direct pe iarba ca la hipodrom? Si daca dadea o ploicica ce dracului faceati cu mlastina? Mi-am suflat acum 10 minute nasul. Mucii mei arata a muci de miner. Ar trebui sa-i duc la laborator si apoi sa va dau in judecata.

In fine, a fost o experienta absolut ingrozitoare. Absolut ingrozitoare. N-am inspirat atata praf in viata vietilor mele. Era infernul. Nu se putea cumpara NIMIC. Mai, cum dracului ati lasat momaile alea sa vanda bauturi?! Cum?? De ce dracului ati mai dat jetoane daca ati angajat narcoleptici in cataplexie pe post de plimbatori de pahare? Ma, stiti care era treaba alora? Sa ia un pahar de pe masa si sa-l puna pe tejghea. Cam ca aia de la Bestfest,asa, ca idee. Nu sa sprijine frigidere si sa se intrebe ca niste ciori bete “aoleu fata ce ne facem ca se termina berea”. Am stat o jumatate de ora la o coada incerta in forma de movila in fata celor x umbrelute cu bauturi. Probabil serveau doar 2 oameni. Dupa jumatate de ora eram in acelasi loc. Mi-am bagat picioru’, am vrut sa-mi iau jucariile si sa plec. Dar am ramas eroic, savurand o inghetata de caramel, singura la care am reusit sa ajung in mai putin de 15 minute.

Cum dracului ati vandut voi bilete de o caruta de bani unor oameni care n-aveau NICIO sansa sa auda sau sa vada ceva, stand 10 pe un loc?

Mai baieti, voi mai aveti vreun pic de spatiu pentru creier? Sau e plin de e-uri de la euroi?

Bine ca mi-a dat mama mie creier si am stat intre pomisori ca s-o vad pe old lady. Adica langa scena. Stiti locul ala? Tribuna colt cu scena? E – acolo.

Si aici vine partea a doua a povestii. Bai, sa mor io daca inteleg pe astia de ziceti ca n-are voce. Mie mi s-a parut ca are voce de…Madonna. Pe bune, si sunt impresionata. N-am crezut ever ca cineva poate sa danseze atat si sa cante in acelasi timp.

Nepotrivita faza cu discriminarea. Am inteles perfect intentia, e laudabila, dar cumva contextul nu a fost tocmai bun. In fine, desi nu mi-a placut cum a picat momentul apreciez in continuare intentiile (chiar daca usor ipocrite) ale superstarurilor de a face un pic de educatie. In spatele meu un baiat zice ‘dutenferentari”. Mda. Ce sa mai adaug.

In continuare sunt usor debusolata. Nu stiu daca mi-e rusine de oamenii aia care huiduiau (pentru ca nu era absolut nimic de huiduit) sau doar casc a lene la discursuri de genul asta – fie ca sunt fuck bush, sau homsexuals and gypsies should be treated with respect. Nu ca n-as fi de acord. Doar ca nu prea cred …pasiunea. Miros a cliseu si ipocrizie – gen – sunt un star, dau un concert, tre sa zic ceva de bine, cam cum zic alea de la miss cu “world peace”. 🙂 In fine. E foarte mult de discutat pe tema asta.

In afara de asta, ce-aveti fratilor? Show-ul a fost foarte tare. Intr-un mediu de cacat. Ca aia e. Mi s-a luat si mie de tot hau-haul asta cu “organizare proasta lalala”. Da’ de data asta n-a fost organizare proasta. A fost… o gluma infecta.

Si concluzia e aceeasi pe care am zis-o la concert, sprijinita de tuia de langa tribuna vip cu gura cascata – bah nene, asta o sa ne ingroape pe toti.

Toto, we’re not in Kansas anymore

Nush ce-mi veni cu titlul asta 🙂 Poate pentru ca am stat iar o ora si ceva in Carturesti in cautarea cartii perfecte.

Oricum.

Avem cateva treburi de comunicat pentru seara in cauza. Adica aceasta.

1) oamenii care ajung in statii de autobuz se uita pe geam de parca ar astepta ca la statia respectiva sa fie raspunsul tuturor intrebarilor lor existentiale

2) in locul in care acum vreo 4 ani si ceva mi-am vazut mandra primul OOH (era vorba de un mirobolant Cesarom), zaceau azi doo si anume panouri publicitare, unul mai lame ca altul. In coltul de…sus:  “Fructele iubesc Granini”. In coltul de…jos:  ” Banii tai prefera Reiffeisen Bank”. Autobuzul era la semafor, si eu analizam operele colegilor mei (cu contributia indubitabila a clientilor patrunsi de talent in ale vorbelor). Si m-a lovit. Da’ cu tine? Cu tine, omule care stai la semafor, ce dracului se mai intampla? Fructele vrea una, banii vrea alta, da’ oamenii ce vrea? Mda. S-a taiat maioneza, este cam clar.

3) mai era ceva, dar am uitat. Oricum, frumoasa plimbarea prin oras. A, da, sunt din ce in ce mai multe cladiri renovate. Maybe it’s just me, maybe it’s just me being pms free, maybe it’s just me today, dar imi place orasul asta la nebunie.

4) Mi-am adus aminte care era chestia. Nu e asa ca si voi credeti in vise premonitorii? Nu e asaaaa? Hai ziceti ca e asa… Trebuie sa fie asa… 🙂

>"Ultima declaraţie (de dragoste), ultima declaraţie (de război)"

>De pe CATAVENCU:

“Subsemnata Pătraşcu (Moţoc) Gabriela-Victoria declar în deplină cunoştinţă de cauză şi nesilită de nimeni că aceasta este ultima mea declaraţie despre cele ce mi s-au întâmplat în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990. Da, recunosc că în vara anului 1990 eram studentă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi da, recunosc din nou, am participat la aşa-zisa manifestaţie din Piaţa Universităţii cam din luna aprilie.

După cum am mai declarat anterior, în cele şase interogatorii ale Procuraturii Militare şi în cele patru declaraţii scrise (din care nu mai există decât una la dosar), am participat de bunăvoie, pentru că aşa am vrut, pentru că aveam 19 ani, eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe.
Pentru că acolo, în Piaţa Universităţii, am exersat lângă cunoscuţi şi necunoscuţi cum e să râzi, să plângi şi să fii liber.

Evenimentele despre care voi relata mai jos şi-au avut punctul de plecare în noaptea de 12 spre 13 iunie, când Poliţia a intrat în forţă în corturile celor care refuzaseră să părăsească Piaţa după alegerile din mai 1990. Potrivit presupunerilor mele, aceşti “rezistenţi”, care nu erau violenţi, mai “întârziaseră” şi ei puţin pe acolo, ameţiţi fiind încă de atmosfera de carnaval a Pieţei Universităţii şi de neaşteptatul şi superbul exerciţiu al libertăţii care se desfăşurase acolo.

Declar că nu am putut explica termenul de “exer­ciţiu al libertăţii” angajaţilor Procuraturii Militare, dar o voi face, ulterior, în instanţă, dacă mi se va cere.

“Rezistenţii” din Piaţa Universităţii au fost “curăţaţi”, aşadar, în noaptea de 12 spre 13 iunie de către “curăţătorii” regimului Iliescu, obsedaţi atunci şi acum de “imaginea României în lume”. În activitatea de curăţire au fost folosite bastoane de cauciuc, scuturi şi pumni ai unor aşa-zişi angajaţi ai Ministerului de Interne, iar spre dimineaţă Piaţa Universităţii, cu excepţia unor mici băltoace de sânge pe ici, pe colo, era curată, gata să se prezinte Europei drept buric al României.

Întreaga zi de 13 iunie mi-am petrecut-o în inte­rio­rul Universităţii împreună cu alţi membri ai Ligii Studenţilor încercând să înţelegem ce se întâmplă. Spre seară am ieşit împreună cu Mugur Vasiliu, coleg în anul al treilea al aceleiaşi Facultăţi de Litere, până la Calea Victoriei, unde am urmărit şi filmat luptele dintre civili şi persoane îmbrăcate în uniforme ale Ministerului de Interne, despre care cred că ar fi fost poliţişti. Declar că sus-amintitul coleg al meu a filmat oameni morţi şi cartuşe adevărate. Elicoptere cu însemne militare survolau zona, Ministerul de Interne era incendiat şi fuseseră împrăştiate gaze lacrimogene.

Declar că, din cauza unui sentiment de frică, ­inerent, cred eu, într-o asemenea situaţie, m-am întors în sediul Universităţii, unde am plănuit să stau până la orele 5,00 a.m., ora la care de obicei pleca prima garnitură de metrou cu care urma să ajung la domiciliul meu de flotant din căminul A al Complexului Studenţesc Grozăveşti.

Declar în deplină cunoştinţă de cauză şi fără urmă de îndoială că la orele 3,00 a.m. ale zilei de 14 iunie 1990 luptele de stradă luaseră sfârşit, se înstăpânise liniştea în centrul oraşului Bucureşti, iar clădirea Universităţii era înconjurată de mai multe şiruri de oameni îmbrăcaţi în uniforme închise la culoare, despre care bănuiesc că ar fi fost soldaţi antitero.

Nu am putut preciza cu certitudine în declaraţiile anterioare şi nici în cadrul interogatoriilor cărei instituţii îi aparţineau acei soldaţi. Fiind un simplu soldat neinstruit, nu cunosc uniformele şi gradele militare, dar, întorcându-ne la evenimentele relatate, nişte oameni în uniforme despre care bănuiesc că ar fi fost jandarmi păzeau perimetrul Universităţii.

Cer pe această cale cadrelor Procuraturii să nu mă mai întrebe de ce era păzită Universitatea pentru că nu cunosc răspunsul la această întrebare.

În jurul orelor 4,00 a.m., vreo cinci autobuze, ­estimez eu, au oprit în perimetrul Pieţei Universităţii, iar bărbaţii în uniformă pe care îi bănuiesc a fi parte jandarmi, parte foşti securişti au părăsit în mare grabă dispozitivul.

Peste o jumătate de oră, cam pe la orele 4,30 a.m., în aceeaşi zi de 14 iunie 1990, au năvălit în Piaţa Universităţii aproximativ 200 de bărbaţi îmbrăcaţi în haine de lucrători minieri despre care bănuiesc, în lumina evenimentelor ulterioare, că ar fi fost parte mineri adevăraţi, parte angajaţi ai Ministerului de Interne şi parte foşti securişti. Aceştia erau foarte agresivi, fiind înarmaţi cu bâte, bastoane de cauciuc, securi şi târnăcoape. Au lovit cu bâtele, bănuiesc până la moarte, un tânăr care tocmai ieşise din gura de metrou Universităţii în faţa Teatrului Naţional. Bănuiesc că fără viaţă, dar în mod cert fără suflare, tânărul însângerat a fost aruncat cu capul într-un coş de gunoi care se afla în acele zile lângă primul stâlp de iluminare de lângă gura de metrou Universităţii, pe stânga. Înfricoşată de cele văzute şi temându-mă pentru integritatea mea fizică şi chiar pentru viaţa mea, am fugit de la geamul de la etajul doi al Facultăţii de Geologie, unde mă aflam, la etajul al treilea împreună cu doi colegi şi o tânără care a spus despre ea cum că s-ar numi Maria. După ce am alergat o vreme pe holuri în încercarea de a găsi un loc unde să ne putem ascunde, fata care pretindea că se numeşte Maria ne-a indicat un amfiteatru al cărui nume nu mi-l mai aduc bine aminte şi ne-am ascuns toţi patru sub un podium pe care erau aşezate băncile şi pupitrele, mai exact sub o podea. Cam după 10 minute, unul dintre băieţii alături de care mă ascunsesem, al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte, a urinat, deşi eu bănuiesc că “s-a pişat pe el de frică”.

Cam de trei ori până când am fost găsiţi am auzit deasupra mea paşi, bănuiesc eu, ai acelor bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner. Aceştia foloseau un limbaj injurios la adresa studenţilor şi intelectualilor, cu expresii ca: “vă omorâm pe toţi, băi căcănarilor”, “morţii mamelor voastre”, “futu-vă muma-n cur”. La un moment dat am auzit o voce pe care o bănuiesc ca aparţinând lui Miron Cozma cerând o ambulanţă pentru a-l duce pe Marian Munteanu la Spitalul Colţea.

În jurul orei 9,00 a.m. am fost descoperiţi de patru bărbaţi îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc că erau securişti pentru că erau tunşi regulamentar şi nu puţeau. Aceştia ne-au adresat cuvinte injurioase din familia semantică a celor amintite mai sus şi ne-au lovit cu pumnii şi picioarele. Un bărbat mic şi îndesat, brunet, cu ochi căprui, fără barbă, dar cu o guşă mare s-a ridicat pe vârfuri şi mi-a tras un pumn în ochi, apoi alţi doi care mă ţineau de braţul stâng, respectiv drept, m-au lovit cu picioarele şi m-au îmbrâncit pe scări. M-am rostogolit de la etajul trei la etajul doi unde, în patru labe fiind, un alt bărbat m-a apucat de coadă şi le-a spus celorlalţi cum că aş fi drogată pentru că îmi joacă ochii în cap. Precizez că nu consumasem substanţe din cele clasate în categoria drogurilor, iar ochii îmi jucau în cap doar pentru că eram ameţită de atâta rostogolit pe scări. Până la parter am trecut printr-o ploaie de lovituri diverse: palme, pumni, bastoane de cauciuc pe spate şi şuturi în fund.

Ajunsă la parter, un domn înalt cu ochelari metalici care afirma despre el că este profesor la Facultatea de Geologie a încercat să inducă în eroare pe cei îmbrăcaţi în miner spunându-le să mă elibereze pentru că mă cunoaşte şi sunt una dintre studentele lui. Bărbatul cel mic şi îndesat nu a ascultat de spusele acestuia şi l-a lovit cu o bâtă peste faţă adresându-i următoarele cuvinte: “Taci, porcule!”.

Nu-l cunoşteam pe acest aşa-zis profesor căruia i s-au spart în acea zi nasul, capul şi ochelarii, dar presupun că doar grija pentru viaţa mea l-a îndemnat să mintă asupra relaţiilor dintre noi.

Bărbatul m-a împins în Piaţa Universităţii strigând: “Moarte studenţilor şi intelectualilor!”.

În Piaţa Universităţii, grupuri de oameni îmbrăcaţi în haine de miner despre care bănuiesc cum că ar fi fost mineri, poliţişti şi securişti alegeau, după nişte criterii pe care nu le-am înţeles, oameni cărora le aplicau corecţii fizice, fie cu pumnii şi cu picioarele, fie cu bâte, securi sau bastoane de cauciuc.

S-au aruncat şi asupra mea vreo şase, lovindu-mă la întâmplare peste cap, spate, mâini şi picioare. Unul dintre ei a încercat să mă lovească în picior cu o secure, dar nu a reuşit decât să-mi taie pantalonii. Am fost deposedată de geantă, ochelari de citit, brăţară din piele şi geacă.
La un moment dat, am fost apucată de braţe de doi bărbaţi tineri îmbrăcaţi în uniforme care s-au recomandat a fi ofiţeri de poliţie şi care m-au îndemnat să fug alături de ei pentru că nu mai stăpânesc situaţia. Am alergat înspre Piaţa Unirii şi am fost pusă cu faţa la zid undeva în zona Strada Doamnei. În acea zonă se afla populaţie civilă. Cam o sută de oameni, care pretindeau a fi susţinători ai acţiunilor bărbaţilor îmbrăcaţi în mineri, ai lui Ion Iliescu (pe atunci preşedinte al României) şi ai Frontului Salvării Naţionale, m-au pus în genunchi, m-au numit “curvă din Piaţa Universităţii” şi mi-au turnat lapte în cap. Menţionez că nici înainte, nici în timpul şi nici după aceste evenimente nu am prestat favoruri sexuale pentru bani sau alte beneficii.

Am remarcat eforturile unui bătrânel scund şi foarte zbârcit care, fiind împiedicat să ajungă la mine, striga: “Vreau să dau şi eu, vreau şi eu, lăsaţi-mă şi pe mine”. Menţionez că a ajuns la un moment dat şi m-a scuipat între ochi.

Am ajuns în jurul prânzului, cu o dubă de Poliţie, la o unitate militară despre care am aflat ulterior că se numea Măgurele. Am fost întâmpinată de un şir de elevi militari care mi-au tras şuturi în fund. În hangar eram cam 400 de oameni bătuţi şi răniţi. Nu ni s-au acordat îngrijiri medicale, hrană sau apă până în dimineaţa zilei de 15 iunie 1990.

Am stat pe colţul unei saltele alături de mai multe femei aparţinând etniei rome care, deşi deposedate de bunuri, mai păstraseră, în locuri despre care nu am cunoştinţă, nişte pachete de ţigări Carpaţi pe care le-au împărţit cu mine.

În dimineaţa zilei de 15 iunie 1990 au sosit nişte domni îmbrăcaţi în haine civile care s-au recomandat a fi procurori militari. Nu am îndrăznit să-i întreb mai mult, pentru că teama pentru viaţa mea nu mă părăsise încă, aşa că nu pot furniza date privitoare la numele persoanei care m-a anchetat şi care mi-a luat declaraţia.

Apoi am fost fotografiată faţă-profil şi acolo l-am recunoscut pe Nica Leon care avea faţa tumefiată. Mi s-au luat amprentele şi mi s-a spus că cea care pretindea a fi Maria nu era Maria, ci o proxenetă din Brăila pe nume Laura. Menţionez că la ultima întâlnire cu procurorii am găsit într-un album foto al celor arestaţi în acele zile fotografia acestei femei, care se pare că se numea totuşi Maria, aşa cum ne spusese şi ea.

În jurul orelor 13,00 a apărut în hangarul unde eram cazată un bărbat îmbrăcat în uniformă, despre care bănuiesc că era securist, care avea actele mele de identitate introduse într-un portofel care nu era al meu. M-a întrebat dacă acelea sunt actele mele şi mi-a spus că sunt liberă şi că, în cazul meu, se făcuse o regretabilă eroare. Am fost lăsată să mă spăl, mi s-a pus la dispoziţie un pieptăn şi am fost pansată de către medicul unităţii despre care am aflat că era din Drăgăşani, oraş apropiat de Râmnicu Vâlcea, locul naşterii mele.

Doi bărbaţi îmbrăcaţi civil, pe care-i bănuiesc a fi fost securişti, m-au condus cu o maşină neagră până în Grozăveşti sugerându-mi să nu povestesc chiar tot ce mi s-a întâmplat.

Declar, susţin şi semnez declaraţia de mai sus pretinzând daune morale şi materiale după cum urmează:

Cer ca pentru cele pătimite în acele zile, Ion Iliescu, fost preşedinte al României, pe care îl consider vinovat moral pentru linşajul din Piaţa Universităţii, să fie judecat şi, după părerea mea, condamnat.

Tot Ion Iliescu, fost preşedinte al României, să-mi ceară scuze publice pe un post naţional de televiziune la o oră de maximă audienţă pentru faptul că în cadrul unei emisiuni televizate a spus că aparţin istoriei (istorie este el!).

Să-mi fie înapoiate bunurile de care am fost deposedată în data de 14 iunie 1990 – geanta, ochelarii, un pachet de ţigări BT, 1.000 de lei trimişi de mama, permisul de la BCU, o brăţară de piele făcută de Uleia, geaca, un cercel de argint şi, la sugestia avocatului meu, cei nouăsprezece ani pe care i-am avut atunci.

Pentru conformitate,
Victoria Pătraşcu

(Text extras din Almanahul “Senzaţii tari”, A.C. 2008)”


>Din capitolul "Barfe si alte rautati"

>Pe Catavencu exista un articol despre teapa de proportii (ca deh, cre’ ca d-aia a pus numele firmei “Bigger”) de care ati auzit cu to(n)tii saptamana trecuta.

Cum si-a facut Straut bagaju’ si cum n-au mai putut intra angajatii in firma.

Filmuletul este asta:


Bigger Group – Better Ţeap’

Singurul comentariu pe care il am la aceasta chestiune este ca inca o data “instinctu’ meu de fata mare nu ma-nseaaaala..”. Am avut mereu o aversiune complet nejustificata vizavi de Starlink. Chiar si cand era in grupul Leo, simpatizam Starcom, uram de moarte Starlink. Nu stiu de ce, repet. Chestiune de instinct.

Sanatate si virtute, va anunt daca se inchide si pe la noi… 😛

>Nu orice casuta poate sa fie Dolce

>De exemplu, a mea nu e eligibila.


De vreo luna am luat marea decizie ca gata cu RCS-ul and we go digital. Asa ca ma gandisem eu la Dolce din simplul motiv ca imi place brandul… (deah… stiu ca e tot Romtelecom afterall…)

Dupa ce am asteptat o luna, iata ca vin voinicii sa instaleze. Azi dimineata. Inarmati cu o busola, imi spun ca balconul nu corespunde si ca antena trebuie instalata pe terasa blocului. Care terasa e incuiata. A ramas ca incerc eu sa fac rost de cheie +acordul administratiei si ca ma suna intr-o ora. N-am reusit sa fac rost de cheie, pentru ca toti nenii aia “responsabili” care o freaca de obicei jos la scara n-au fost de gasit. In plus, ceva imi spune ca nu imi vor da voie.

Si nu, n-am de gand sa umblu cu jalba-n protap sa adun semnaturi de la 51% din vecini… Plus ca ma ingrozeste ideea ca la cea mai mica problema cu antena trebuie sa umblu din nou dupa chei, sa bat din nou pe la usi, sa sincronizez asta cu venirea vajnicilor depanatori…

De aici, doua motive de nervi.

1. Domnii de la Dolce ar fi putut cere detalii despre amplasarea apartamentului, anuntandu-ma ca in cazul in care balconul nu e orientat corespunzator, ar trebui sa ma interesez din timp de faza cu terasa blocului.

2. Astia cu blocul lor cu tot.

So – no. Nu mai vreau niciun Dolce. Back to RCS, bagam DIGI prin cablu… (adica o strutocamila intre cablu si digital.

>ma mir

>Cum oamenii pot sa preia si cele mai stupide chestii gen “deschide cartea la pagina x si citeste ce scrie pe randul 10”, pot scrie despre 20 de melodii pe care le-a dat ipod-ul pe shuffle (fara ca asta sa-i oboseasca), sau pot enumera cele mai prostesti lucruri pentru ca “au primit o leapsa”, dar cand vine vorba de promovarea unui site fie se feresc, fie o dau mai departe cu frica sau deloc (sa nu cumva sa se supere ceilalti ca li s-a propus asa ceva) – e ca un fel de test de pe Facebook pe care il dai mai departe doar celor pe care nici nu-i stii bine, nu cumva sa te judece ca iti pierzi vremea cu asa ceva si ca ii inoportunezi cu cereri :). Nici nu vor sa se informeze ce e cu site-ul, care e treaba. In mod sigur daca suntem in Romania cineva isi trage bani buni din asta, de ce sa pun eu linkuri, nu am timp, nu am chef, nu vreau sa fiu folosit. De ce sa fac eu reclama? (imi amintesc doar de concursul pc news in care participantii – inclusiv eu – n-au avut prea multe greturi sa bata campii cu tot cu linkuri catre diverse magazine, doar in ideea ca poate le iese ceva material din asta). 


Deaaah, vorbesc despre Charity Gift again. 

Am lansat o leapsa. Aici. In incercarea de a face cat mai multi oameni sa se informeze despre ce inseamna, ce idee are, ca e o platforma oferita comerciantilor si nu un intermediar, ca nu exista comisioane, ca lucrurile alea nu costa mai mult decat in alta parte, ca se ofera rapoarte despre banii aia donati etc etc etc. In plus, leapsa asta e una chiar amuzanta si poate oferi idei de cadouri, poate spune ceva despre dorintele voastre (mai mult decat niste nenorocite de melodii dintr-un ipod…).

Daca e cineva care intra pe blogul asta care vrea sa ma ajute s-o raspandesc, please do so. 

Eu raman sa ma mir…