Povestea cu brăduțul

Să vă explic. De mai bine de zece ani, de când stau la capitală, n-am mai făcut brad. Că era cămin, că plecam de Crăciun, că aia, că ailaltă. La un moment-dat m-au luat și trăirile ecologiste și chiar că n-am mai avut brăduț. Ai mei, la Pitești, au luat un brad artificial sublim, un pin de doi metri și ceva, juri că-i viu. Suspectez că din trăiri practice și nu ecologice au făcut gestul, dar e bine și așa. Aproape că i-am învățat să recicleze, deci ușor-ușor îi aduc pe calea cea bună.
Dar să revenim la brazii noștri. Bon. Din 2000 până în 2011 ac de brad organic sau anorganic nu mi-a călcat pragul locuinței. Anul trecut am miorlăit eu puțin cum că aș cam vrea unul, aș fi optat pentru unul artificial, dar la Cora erau oribili și în altă parte ne-a fost lene să mergem.
Dar a venit și vremea faptelor. Ha! Anul ăsta am citit totul despre îngrijirea brazilor în ghiveci. M-am documentat. M-am dat peste cap de trei ori. Doxă m-am făcut. Prin noiembrie puteam să-mi dau doctoratul în brazi și ghivece.

Și abia după aia am plecat după brad.

Deși se anunța o misiune impresionantă, ne-am limitat în a merge la Praktiker și a alege un amărășteam în ghivecel, nici măcar nu l-am rugat pe nenea să-l desfacă să vedem cum arată. Toți păreau urâței, degerați acolo, în fața magazinului. Niște bieți pui de molid, românești get-beget. Am luat și niște beteli și gloabe și gata. Acasă am uitat subit toata materia tocită în sesiune și am instalat bradul direct în casă și nu pe balcon, sperând că s-a adaptat treptat la mediu în cele trei ore în care ne așteptase în mașină, în parcarea de la Afi (oprirea noastră intermediară). L-am cocoțat pe un dulăpior (are cam un metru), l-am împodobit cu ce am avut prin pungă și ne-am declarat mulțumiți. Așa frumăsețe de brad n-am mai văzut eu de mult…
Și am trăit fericiți până un pic după sfântu Ion. Când am făcut operațiunea inversă, dezbrăcarea și hai pe balcon. Nu înainte de a-i înfofoli ghiveciul în cârpe și plastice, cică ar ajuta dacă dă îngheț. Să vedem… Până una-alta drăguțul de el e plin de mugurași verde-crud, nici el nu mai știe ce anotimp e…
În martie intenționăm să-l ducem la țară la ai mei și să-l plantăm a la carte, la umbră, printre alți copaci, pământ de conifere, stropire, dansul recunoștinței, rugăciunea recoltei etc.
Eu sper să supraviețuiască și să-l văd mare mare.
Și în cinstea acestui gând, să mai ascultăm și niște muzică, că parcă merge…

Teoria bretonului

Bretonul a apărut în viața mea într-o perioadă în care eram prea mică ca să am păreri despre așa ceva. Țineți minte copiii tunși castron, ca așa era moda, nu? Ei, am trecut și eu prin asta. Iar castron fără breton zău că n-am văzut, fie că era farfurie de ciorbă, strachină sau bol de salată. La insistențele mele, apoi, maica-mea a trebuit să mă lase să port plete. N-am avut niciodată părul ăla drept, lins, și nici bucle diafane. Părul meu lung semăna mai ales cu o mătură mare și stufoasă, fără o formă anume. Iar pre când mă făceam adolescentă am luat la rând crizele de identitate, marcate mai ales de tunsul scurt, cel pe care-l uram atât de tare în copilărie. Am alunecat din scurt în și mai scurt (băiețesc, cum îi zicea). Inițial mă tundea bunică-mea (care era coafeză), după aia am început să merg singură la coafor, ba mai experimentam și de una singură cu foarfeca-n baie lăsând în urma-mi măcel de păr pe jos, chiuvetă și alte periuțe de dinți.

Alta tragedie era ca prin liceu eram obsedată să-mi schimb culoarea părului, sigur, a mea era complet neinteresantă (degeaba încerca bunică-mea să mă vrăjească cu așa zisa nuanță Nisip ud atât de rară etc etc). Cum maică-mea nu mă lăsa să mă vopsesc – așa cum făceau alte mame care erau desigur mult mai îngăduitoare și mai înțelegătoare, că așa pare totul de la propriul geam – am băgat mare nuanțatoare. Cu spumă. Ieșeau după câteva spălări, nu aveau cine știe ce impact, dar lăsau, așa cum și promiteau, niște nuanțe. Movulii, castanii, ciocolatii. Totuși, nu era ce voiam eu, adică păr colorat, măh!

În facultate s-a dat liber la vopsea, așa că am experimentat aproape tot ce se putea experimenta, roșu, galben, mov, negru, morcoviu, iar roșu, de multe ori cu rezultate dramatice și pestrițe ca nah, nu aveam bani de aruncat pe coafor. De la lună la lună treceam prin faza aia în care treci prin fața oglinzii și nu știi cine-i acolo. Dar fără breton, niciodată breton. Mergeam pe bulevardul schimbărilor de la o zi la alta și nu mă putea opri nimeni, indiferent cât de rău ar fi arătat. Și a fost frumos, într-un fel…

Prin 2005 am făcut-o și pe aia nefăcută. Eram blondă. Măh, dar blondă. Era acum și meritul unui salon, mai ridicasem standardele – cred că cu ocazia pozelor pentru diploma de licență. Și mă chinuisem ceva să obțin blondul ăla. Uniform, drăguț, nuanța mai varia ea dupa fiecare vopsire, dar în mare era ce voisem. Și merg într-o seară în club (pi vremea aia eram abonată la Cabaret, prietenii știu de ce) și mi se pare mie așa, subit, între două melodii, că toate tipesele interesante de la A la Z sunt brunete. Brunetul era brusc noul blond. M-a luat cu amețeală de la revelație și atât de tare m-a marcat senzația, că mi-am jurat în sticla de bere că mă fac brunetă și a doua zi de dimineață m-am și executat. Deci de la blond pai la brunet pana corbului în doar câteva minute. Luni la serviciu am creat un șoc imens, cu tot cu băsmăluța purtată pentru o obișnuire cât mai blândă. Nu mă recunoștea nimeni, m-am ales și cu ceva porecle.

Aventura asta cu brunetul a durat ceva, până pe la începutul lui 2007, când am avut un curaj fenomenal, și anume să-mi las rădăcini. Părul meu natural e destul de deschis la culoare, deși pare șaten e un blond închis, iar contrastul cu negrul de rigoare era măricel. Deci cresc ele rădăcinile și prin 2007 mă duc la Focșangeles, la Luciana, care printre altele avea și programare la coafor. Eu eram pe atunci – cum altfel decât – într-o criză existențială. Într-o relație care nu funcționa dar eu voiam să funcționeze orice-ar fi pentru că aveam nevoie de puțină stabilitate și mai ales normalitate, încercând să mă maturizez dar fără să fac ceva pe bune în sensul ăsta, în fine…Și cum eram eu la Focșangeles, merg cu Luciana la coafor. Nu știu exact cum, dar am ajuns pe scaunul de tortura, și mi-au făcut fetili alea o coloare și o tunsoare de numa. Culoarea foarte frumoasă (un șaten deschis de tot cu tentă roșcăție) și mult mai apropiată de culoarea mea naturală. Culoare cu care mă găseam încă în cap în august 2007 (aveam părul lung) când am trecut prin niște freze revoluționare. Începusem să mă împrietenesc bine de tot cu coaforul. Am căutat o poză să vă arăt freza cu care am speriat Bucureștiul la întoarcerea din vacanța în Spania, dar nu am găsit nimic. Era un bob foarte bine executat, geometric, cu parul de la ceafă lăsat lung pe sub el. Creația unui băiat de la Egoist, nu mai știu care, excelentă de altfel. Prin octombrie mi s-a luat și de revoluții și am fost să tai codița și să las bobul. Și am mers așa cu bobul ăla clasic până prin februarie, când, aflată în altă criză existențială determinată de neadaptarea la un nou loc de muncă și bulversarea determinată de o relație care din amicală degenerase în non-amicală ca să se vrea iar brusc amicală, am constatat că eu nu sunt deloc clasică precum bobul ăla și că am nevoie de o schimbare. Mare. Nu doar în ceea ce priveste coafura, dar era și ăsta un punct de pornire.

Și așa am ajuns la Mari și la breton, precum și înapoi la părul colorat natural. Care Mari m-a tot tuns până astă vară în august, în toate chipurile posibile. Din februarie 2008 și până în august 2011. Bretonul și-a făcut din nou intrarea triumfală în viața mea, ocupând un loc așa important de nici nu vă puteți imagina. Lung, scurt, asimetric, pe-o parte, îl schimb și fac din el ce vreau eu. Și totul pe culoarea naturală, niciun pic de vopsea, none, iei!
Relația asta a fost singura pe care am avut-o cu un hair stylist. Și a fost una de succes, marcată, evident, de breton. De fiecare dată când mergeam la Mari să-mi tund bretonul sau să fac altceva cu capul meu (de obicei o lăsam să facă cam ce vrea, eram clientul ideal- și mai plecam și mulțumită) aveam numai grozăvii să-i povestesc. Ultima a fost aia că mă mărit, de exemplu :)).
Și tragedia s-a întâmplat. În august 2011, chiar după nuntă, după ce a executat cele două coafuri regulamentare pentru civilă și big party (fără breton, el a lipsit de la nuntă), Mari s-a mutat la Londra. A apucat, înainte să plece, să-mi facă la loc bretonul de după nuntă. Poate cel mai reușit breton din viața mea. După aia a plecat. Și eu am rămas iar cu părul nepieptănat și trist, numărând zilele până la păr alb și reîntoarcerea la vopsea. Am primit de la ea recomandări pentru cineva, am și numărul lui de telefon, dar parcă tot nu îndrăznesc să accept că trebuie să …îmi las bretonul pe mâinile altcuiva.
În chip de protest, mi l-am ciopârțit singură în seara de 31 decembrie. A ieșit bine, dar nu prea.
Deci – tânără proaspăt căsătorită, păr natural, caut hair stylist pentru relație de lungă durată, în care bretonul ocupă un loc vital. Mă poate ajuta cineva? Să-mi fac curaj și să-l sun pe Lucian? (așa îl cheamă pe domnul recomandat de Mari).

În final, uite ce am redescoperit eu prin foldere de foldere, căutând muzică să-mi umplu cadoul de Crăciun. Ie frumos rău, rău de tot, dați play. De dragul bretonului meu…

Azi, 2 ianuarie 2012

…încerc să mă țin de probabil singura rezoluție pentru anul ăsta. Să scriu din nou pe blog, adică. Am o grămadă de câteva subiecte restante, să văd cum și în ce ordine le atac. Lista e cam asta:
-Zimbrăria neagră
-Puss’n’boots
-Xbox 360
-Lasertag
-unde și cum ne mai tundem
-braduț artificial vs brăduț în ghiveci (ăla tăiat nu e o variantă).

Zic să începem cu zimbrăria că e cel mai restant. Se făcea, așadar, că era 10 decembrie (sâmbătă) și noi ne adunam oasele de prin pat și ne hotăram să o pornim către o rezervație de zimbri de care aflaserăm cu o săptămână înainte. Zimbrăria este în Bucșani, undeva între Târgoviște și Ploiești. Drumul e ok până în punctul în care faci dreapta (ieși de pe DN), undeva prin satul Adânca, parcă. După aia e o porțiune de zici că-i rezervație de obuze, trebuie să fii taare atent, mai ales dacă ai mașină cu gardă joasă. Se merge se tot merge (dacă vă interesează pot da mai multe detalii privat, acum mi-i lene să povestesc așa mult) și se intră pe un drum forestier. Deși e forestier, e mult mai ok decât cel prin Bucșani. Și se tot merge de zici că ajungi la capătul lumii (nu există nici semnal pe telefon) și dai în cele din urmă de zimbrărie.
Când am ajuns noi nu mai era nimeni (am senzația că oricum nu prea e lume, în general vorbind, iar atunci era și frig). Am dat peste un băiat care părea a fi in charge, mi-am pus urechile pufoase și am purces. Băi oamenilor, era așa o liniște de auzeam fiecare sunețel pe care-l făceau bocancii pe frunzele uscate. Și aveam urechile astupate cu ceea ce eu numesc urechile pufoase…

Dupa câteva minute de mers prin liniștea aia am ajuns în foișorul de observație – un foișor situat foarte aproape de locul în care sunt hrăniți zimbrii. Ei, zimbrii, erau acasă, dar destul de departe de foișor. Bătea un vânt rece de numa și noroc cu camera care are zoom sănătos, că i-am văzut și de aproape. Zice-se că sunt 39 cu tot cu pui (noi am văzut sub 20, restul erau pitiți prin pădure). N-am stat foarte mult, că tocmai ce v-am zis de crivăț și îmi înghețaseră mâinile pe cameră (mănușile erau în mașină, la ce să le car și pe dânsele?). Plus că atâta liniște deodată mă cam dăduse pe spate.

Cred că-i tare, tare frumos de mers acolo primăvara, când e verde. Numai drumul ăla până la foișor cred că face cei 4 lei (taxa de intrare de persoană).

Deci vă invit să vă duceți să dați o tură, de preferat când e soare și frumos.

Și începem anul cu melodia asta care se pare că a dat lovitura. Nu de alta, dar daca tot facem adunări și scăderi și tragem linii…

Hai cu 2012

Știu, n-am mai scris demult. E probabil cea mai mare pauză pe care am luat-o de când am blogul, și să tot fie vreo aproape 6 ani… N-am pățit nimic, nu s-a întâmplat nicio tragedie, pur și simplu… am obosit. Am obosit psihic, că fizic sunt bine-mersi. De la făcut aia, de la făcut cealaltă, hai să mă apuc și de chestia asta, hai să încerc și pe dincolo… și am obosit.
Am vrut de multe ori să încep și să scriu, despre cum e la Zimbrăria Neagră, despre filmele pe care le-am mai văzut, despre locurile pe unde am mai umblat și despre viață în general. Dar n-am mai simțit. Am vrut să iau o pauză de la așezat cuvinte unul lângă celălalt, măcar aici dacă prin alte părți n-am putut.
De vreo săptămână sunt în vacanță adevărată, acasă, în pat. După marele circuit al sarmalei în natură pe ruta bucurești-sinaia-pitești-bucurești am reușit în sfârșit să îmi cazez fundul în pat timp de câteva zile (că noaptea m-am cam jucat pe xbox și am făcut la puzzle).
Care puzzle?
Uite ăsta:



Și n-aș fi avut energie să îl fac dacă n-aș fi stat în umbra oxigenului emanat de brăduțul de Crăciun – care brăduț e viu, în ghiveci, pare a rezista cu bine. Molid românesc pur sânge, adoptat de la Praktiker. Pe luni îl despodobesc și-l pun în balcon, iar în martie o să încercam să-l plantăm.

Tot la umbra molidului împodobit am organizat anul ăsta și prima reuniune de Crăciun, cam de Sf Ștefan, așa, când ne-am adunat și noi de pe drumuri. Cu vin fiert, cozonaci, gustărele, porcărele (adică mâncăruri de porc) și filmul tradițional de Crăciun, pentru a treia oară pe anul ăsta The Great Dictator al lui Chaplin.

Pentru că tot am ajuns aici, hai să încheiem anul în notă pozitivă, cu discursul din finalul filmului, și să ne citim la anul mai cu spor ca în decembrie 2011.

Scrisoare deschisă (pentru Bibi)

Bibi are nevoie de ajutor Textul este luat de aici. Motivul pentru care dau copy-paste, preluând astfel textul integral, este că știu că oamenii preferă să citească de pe prima pagină pe care ajung, în loc sa dea încă un click și să citească de pe pagina originală. Cu alte cuvinte, dacă exercițiul de imaginație pe care vi l-am propus ieri vi se pare prea complicat, citiți rândurile următoare. Poate acum o să înțelegeți. Aveți timp până pe 16 să donați cei doi euro prin SMS la 848, asta dacă nu ați făcut-o deja. Tic, tac…

,,Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.
În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.
Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat încă de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.
Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile (iar cele din urma acționează mult mai perfid, pe nesimțite, fiind extrem de periculoase)
Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine însămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.
Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpățânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!
Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.
Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.
M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.
Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678
Pe pagina lui găsiți conturile în euro și Paypal.
http://viatacudba.blogspot.com/
Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.
Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.
Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.”

Rugăminte pentru Bibi

Încep cu rugămintea. Nu uitați, vă rog, să dați un SMS săptămâna asta la 848, pentru Bibi.. SMS-ul vostru înseamnă o donație de 2 euro. Poate nu e mult, dar dacă suntem mulți, va fi foarte mult. Donați și povestiți și altora. Gândiți-vă că uneori votați pentru nu știu ce concurenți din nu știu ce concurs televizat. Gândiți-vă că cu doi euro nu cumpărați nici măcar o cartelă de zece călătorii la metrou. Iar efortul necesar pentru un asemenea gest e minim. Și simplu. Luați telefonul, dați sms gol la 848. Atât și nimic mai mult.

Au apărut recent discuții despre așa-zisa situație materială confortabilă a părinților lui Bibi. Mi-a tremurat stomacul de silă. De ce să faci bine, dacă poți să faci rău, cam așa s-ar traduce. Să facem un exercițiu. Gândește-te la tine, imaginează-ți că ai un salariu de vreo 2500-3000 de lei pe lună, o soție cu un copil mic, o șalupă mică, cât să te dai cu ea (cam ca alea din headerul meu, dar cu motor) și o treime dintr-o casă veche în Deltă. Bun. Și mai imaginează-ți că stai într-un oraș obișnuit din România, într-un apartament la bloc cu trei camere de vreo 70.000 de metri pătrați. Sună ok, nu? Nu e foarte mult, dar e bine. Alții o duc rău, tu ai barcă, casă, nevastă, copil frumos. Boooon. E, și imaginează-ți acum că copilul se îmbolnăvește grav, de ceva ce mai au doar alți 600 de copii din lume – respectiv măduva lui nu mai produce globule roșii. Și ca e foarte posibil să moară dacă nu se întâmplă o intervenție care costa vreo 150.000 de euro, în mare. Doar intervenția, nu vorbim de tot ce înseamna servicii medicale pentru copilul tău. Dacă le pui și pe alea ți se face rău, așa că mai bine nu le pui, le rezolvi tu cumva pe alea. Așa cum ai dat banii până acum pe tot felul de prostii (gen haine, mâncare, cărți), poți să dai acum pe spitale și transfuzii. Poți să-ți imaginezi asta? Știu, e destul de greu, dar fă un efort. Ții minte? Ai un copil mic, abia născut, te seceră și afli că e pe moarte. Deci, ce faci? Îți mai las cinci minute? Îți zic eu ce faci – încerci să vinzi tot ce ai, barcă, teren, bijuterii, tablouri, haine (și constați că nimeni nu le vrea sau nu dă cine știe cât pe ele) începi să îl duci prin spitale cu costuri enorme, să ai grijă mare cu ce îl speli, îl îmbraci și îi dai de mâncare (pentru că boala lui e așa dificilă încât el este acum un copil extrem de sensibil) și între timp, pentru că el trece, faci TOT POSIBILUL să strângi banii pentru intervenție. Trăiești cu senzația că brusc ți s-a luat tot, toată liniștea aia de care vorbeam acum câteva rânduri. În toată bezna asta clipocesc și două-trei luminițe, asta pentru că sunt câțiva oameni care se implică și vor să ajute. Donează cât pot, popularizează cazul, fac campanii, în fine, fiecare face ce poate. Ești recunoscător că sunt oameni pe lume care vor să te ajute, că nu te-a abandonat toată lumea. Te gândești că deși nu înțelegi de ce treci printr-o asemenea tragedie, e totuși bine că nu trebuie să treci singur prin ea.

La un moment-dat se întâmplă ceva destul de important. O fundație renumită analizează cazul (cu tot ce înseamnă el – costuri, posibilități materiale proprii, fonduri deja strânse, caracteristici ale bolii) și, datorită gravității și urgenței lui (să zicem că ești cam undeva pe locul 1, așa, disperat e deja un cuvânt blând), hotărăște să atribuie numărul ei scurt, 848, pentru o săptămână cazului copilului tău. Ție nu prea-ți vine să crezi că viața copilului tău se rezumă la UN CAZ, dar te bucuri totuși, pentru că în felul ăsta, mulți oameni se pot aduna și cu un efort minim pot strânge banii ăia de care depinde viața copilului tău. Toată lumea știe că cel mai simplu e să strângi bani prin SMS. Nici cel mai comod om din lume nu mai are acum scuza că n-a ajuns la bancă, nu știe, n-a auzit, n-are romtelecom nu pricepe ce-i ăla paypal. Între timp te gândești că, cine știe, poate se vinde totuși la un moment-dat și șalupa aia de pe okazii (care costă 5000 de euro), poate dau câți mai mulți oameni SMS, poate copilul tău chiar are o șansă adevărată.

Bun, și după ce ți-ai imaginat toate astea, imaginează-ți că vine un țăran deloc imaginar din păcate, cu care n-ai schimbat o vorbă în viața ta și zice (nu în față, că țăranul nu e unul d-ăla din povestiri eroice, e mai degrabă unul d-ăla din reclama la Cavadoro) – bre, lasă-mă. Tu ai bani, nu vezi? Ai barcă, ai case, ai salarii. Ce cicat ne bați la cap cu copilul tău, bogatule? Politicianule! Sunt unii de n-au ce mânca și tu nu vrei să vinzi iahtu, ba cerșești pe la alții să-ți țină copilul în spital. Du-te și plimbă barca. Nesimțitule care ești, cu tot cu copilul tău care e. O să te dau și la televizor, să te știe toată lumea că minți și o duci bine și huzurești și ne furi. Huo.

E, și acum că ai terminat de imaginat, cam ce (i-)ai face în situația asta?

Exact.

Dacă stai prost cu imaginația, scurtătura e aici. Și mai e una aici.

Deci, bottom line, SMS la 848 (aveți timp până pe 16 decembrie să donați și să spuneți câtor mai mulți oameni să doneze).

Săptămâna lui Bibi

Acum ceva timp vă invitam la un concert organizat pentru o fată pe moarte, călcată de o mașină pe trecerea de pietoni. Foarte puțină lume a venit, chestie care m-a uimit complet – era sâmbătă, locul era frumos, trupele erau bune (iar eu aveam mai mult trafic decât acum din motiv de mai mult timp liber și mai multe șosete spălate în public). Nu din motivul ăsta, dar fata aceea a murit. Apoi v-am povestit despre o fetiță care se luptă cu leucemia. Din nou – nu m-ați ascultat, însă ați ascultat pe alții. Efortul a fost mai mare. Din păcate, micuța a murit și ea. În ambele cazuri mi-am zis că nu mă mai implic, că nu ,,mai pot”. Băi, și după aia am stat și m-am gândit. Cine naiba mă cred? Ce dracului nu mai pot? Am stat cu curul meu cel mare pe scaunul de la birou și am apăsat câteva taste, lumea m-a ignorat pentru că e bombardată de mesaje din toate părțile. Trebuie salvată și Roșia Montană, și maidanezii, și clădirile de pe Berzei și câteva mii de bebeluși. Întotdeauna e fratele cuiva, e surioara cea mică a cuiva, e singurul copil al altcuiva. Și doare, și e foarte rau. Și se cer a fi strânse, de fiecare dată, sume mari de bani. Și lumea e copleșită de avalanșa asta de suferință și de cifrele halucinante. Da, oamenii preferă să nu se mai gândească la asta. Să nu încerce să afle ce cred ei despre asta. Să treacă mai departe și să spere că nu li se întâmplă și lor. Știu asta pentru că și eu o fac de atâtea ori…Iar pentru asta am cumva senzația că am dreptul să mă plâng? Că vezi doamne mi-am petrecut niște minute gândindu-mă la tragedia oamenilor ălora și am rugat și pe alții să se gândească la asta și ăia nu m-au ascultat pentru că aveau chestii mai mișto de făcut în ziua aia? Fleoșc. Fix fleoșc.

Și așa ajung la discuția de azi. Pe Bogdana o știu de pe un grup de pe Facebook. Ne-am întâlnit și față în față marți, de Moș Nicolae, la Mandala, când mi-a adus și o cremă de față pe care am comandat-o pe blogul ei. Pe care mi-a dăruit-o pe blogul ei, în schimbul unei donații în contul unui copilaș care are nevoie de ajutor și pentru care Bogdana face campanie de foarte multă vreme. Exact cum ați auzit. În fiecare zi ea convinge oameni și firme să-i doneze lucruri (cosmetice, haine, accesorii – nou nouțe – și alte chestii care nu-mi vin acum în minte) pe care le poate apoi ,,vinde” pe bani care intră direct în contul lui Bibi. Mi se pare un efort enorm și mă bucur când, for a change, mai aud și de oameni care fac lucruri de genul ăsta.
Bun. Ați înțeles despre ce e vorba.
Și aici vine rândul meu. Bogdana a inițiat astăzi o mișcare de proporții mari. O mișcare prin care trebuie să donăm fiecare câte doi euro în contul lui Bibi ca să îl facem bine, totul în doar o săptămână. Aveți, așadar, timp de pe 10 (sâmbătă) până pe 16 decembrie să dați un sms pentru Bibi, că tot s-a terminat Dansez pentru tine și nu mai aveți pentru cine vota.
Nu doar sms-ul este mecanismul, vă dau copy paste mai jos cu variantele pe care le aveți la îndemână:

Săptămâna aceasta, 10 – 16 decembrie, donând 2 Eur prin sms trimis la 848 (număr gratuit) în rețelele VODAFONE, ORANGE ȘI COSMOTE, îi vom strânge cei 100.000 de eur care îl despart pe Bibi de momentul transplantului. Invităm pe cei 518.000 de OAMENI adevărați din țara aceasta să trimită sms-ul salvator! Moș Crăciun vine anul acesta cu darul VIEȚII, ascuns special pentru BIBI, în desaga lui magică!
De asemenea, puteți dona prin Romtelecom, formând :
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.
Sau direct, în contul Fundației Mereu Aproape, cu mențiunea “pentru Filip Tudor Daniel” :
CIF 18212553:
în lei: RO 05 BRDE 450 SV 0729 533 4500,
în Euro: RO 31 BRDE 450 SV 2376 153 4500
deschise la BRD GSG SMCC, cod SWIFT BRDEROBU

Eu dau sms chiar acum (numărul e activ și în afara campaniei pentru Bibi, contează la donații pentru altcineva) și o sa mai dau unul și pe 10, cand încep să se strângă bani pentru Bibi, și vă rog din suflet, faceți la fel. Și nu faceți doar atât. Povestiți, spuneți și altora, dați povestea mai departe. Convingeți și alți oameni să dea SMS-ul. Ok? Spread the love! Make it happen! Nu mă stârniți, că încep și cu miracolul de crăciun și altele…

Deci… SMS!

GO! GO! GO! (taman ce m-am întors de la Laser Tag, am sânge militar în vine, nu mă supărați, că vă dau cu laser. Dați sms între 10 și 16 decembrie).

Eseu despre metoda extragerii metalelor prețioase în mine de suprafață cu ajutorul tehnologiilor care utilizeaza cianurile

Cred că ăsta e cel mai TARE argument pe care îl tot aud. Că suntem proști. Că asta se face în toată lumea, că e modern și bun și noi suntem săraci și fraieri și trebuie să deschidem ochii și să vedem că e total nepericulos. Ca să nu mai vorbim că acolo va fi raiul pe pământ odată ce se termină cu exploatarea.

Dar ce ne așteptăm oare să zică? Adevărul? Da, ok, e posibil să secăm niște râuri și să poluăm altele, dar nu se știe sigur. Și nah, o boală-două de piele apare la fiecare exploatare, ce vreți acum, aur gratis? Pe bune, adică chiar vă așteptați ca o corporație de genul ăsta să spuna altceva decât că totul e ok? Minele din Honduras și Guatemala, din filmuleț, sunt operate de Gold Corporation. Mi se întoarce stomacul pe dos dacă îmi zice careva că acolo era tehnologia mai veche. Pariu că atunci când a fost prezentată, ea era tehnologie de ultimă oră, ultra safe, aducătoare de fericire și ochi strălucitori?

Pentru toți postacii care dau din gură (nu-s mulți, doar par) pe toate site-urile cu metoda internațională modernă și fericirea mondială a extragerii aurului care doar pe noi ne va ocoli din cauza ignoranței naționale, play pe filmulețul de mai jos.

De la Zumba la Mandala

…e doar un pas. De fapt sunt mai mulți, e implicat și un tramvai, dar în sine practic e doar un pas.

Ieri am trecut în fugă pe la Zumba (la Salsafit). Pre când aterizam în sală, tocmai se termina ora de Zumba pentru copii! Măi, ce veselie și chirăială era acolo! Mirela trăgea de noi (mai ales de mine :S) să țopăim ca pinguinii (!!!ironic, nu?) împreună cu copiii, însă senzația că aș fi arătat ca un elefănțel bej care face pe pinguinul – adica come on, cât de bizar ar fi asta? (aveam tricou bej, da) printre copiii ăia m-a oprit. Deeeeeci!! Omenilor, dacă aveți copii și nu știti ce să faceți cu ei, duceți-i la Salsafit la Zumba, că e distracție maximă! Pe bune, dacă aș fi copil (well, adica dacă nu aș fi copil de 30 de ani si 1,75) mi-ar plăcea la nebunie să mă ducă mama la așa ceva. Și Gabi (instructoarea de Zumba) e foarte tare, cred că minicursanții sunt topiți după ea! (nu pricep cum fac oamenii ăștia care știu să se înțeleagă cu copiii, pe mine minioamenii mă sperie ceva de speriat).

De la Zumba am fugeat ceva mai devreme, ca să ajung la Mandala , să mă văd cu niște fete (pe care de altfel nu le știam decât virtual), să o punem de-un ceai și de un Secret Santa (Misteriosu’ Nicolae, cum ar veni). Toate bune și frumoase, am nimerit și Mandala (chiar ușor, damn I’m good), le-am găsit și pe fete și seara n-ar fi fost suficient de interesantă dacă nu ne-ar fi pândit de prin tocul ușii la fiecare cinci minute un Înger al Iubirii trimis de Moș Nicolae. Moa, nu că sună tare? Eh. N-aș vrea să insist prea mult pe tema asta (poate citește Îngerul treaba asta și recunosc că mi-e puțin frică de el), dar pot să vă zic că mi-a dat să trag un bilețel, ceea ce am și făcut (fiind un copil cuminte și așa…). Și partea tare (în afară de Înger care se zgâia în bilet peste umărul meu în timp ce făcea piruete) e că în el scria: ,,Moș Nicolae îți spune: De îți vine să cânți, fredonează încet tot ce îți trece prin cap. În felul acesta te vei echilibra și te vei elibera de stress.” Meh? Ce ziceți? Nu că e tare Moș Nicolae și le știe pe toate? După ce mi-a dat o husă de Kindle de unde nu știu de unde naiba știa că am nevoie și mi-a lăsat un Kinder Bueno în agendă de m-am speriat maxim când l-am găsit acolo (știu, penibil, cum să te sperii de un Kinder Bueno? Well, era roșu și lucios și nu mă așteptam să fie acolo), acum îmi zice și de cântat. Ca să nu mai zic că de la Secret Santa m-am căptușit cu niște cercei fuaaaaaarte drăguți și asortați cu mine. Deeeeci? M?

Dupe aceea, adică când am ajuns acasă și fără nicio legătură cu Zumba sau Mandala, dar așa, ca de final de Nicolae, am reușit să văd și a doua jumătate de la Vocea României – respectiv pe echipele Brenciului și pe Zâmbitorului. E bătălie mare pe acolo, vă zic. Mie mi-a plăcut maxim Robert ochelaristul, cel eliminat de Brenciul. Irina cântă bine dar cântă bine fix ce nu îmi place mie (nu mă refer la melo de aseară, că am căutat-o pe youtube, da?). Adicătelea miorlăieli din astea de e peste tot. E talentată, nimic de zis, dar, conform pinguinometrului, Robert era mai mișto. Well.

Că de când nu ne-am văzut, multă vreme a trecut

Da, știu, n-am mai scris de mult. Nu știu să explic exact de ce. Lucruri mi se întâmplă la fel de mult ca și până acum. Probabil mi s-a topit inspirația sau a înghețat… Asta sună foarte trist și eu de fapt am o stare mai degrabă bună.
Ok, uite, o să vă povestesc că am participat la un eveniment foarte frumos de 1 Decembrie, împreună cu Sound și Subcarpați, la Atelierul de Producție. Știți, locul ăla în care am petrecut un Waldeck destul de nesatisfăcător. Ei, locul s-a mai transformat între timp, arată mai drăguț, l-au încălzit iar toaletele arată mai mult decât decent (și sunt foarte multe!!!). În mijlocul sălii se există un cub în interiorul căruia poate intra o persoană, care cub e căptușit cu oglinzi pe la toate încheieturile de arăți ca Angela Similea în clipurile din 85. E genial. Nu vreau să știu ce se întâmplă dacă intri acolo sub influența diverselor substanțe, eu eram trează și m-a luat amețeala. Băutura a fost ok, în sensul că n-am simțit nici cea mai vagă urmă de mahmureală. Vodka Skyy rulează. Sunetul a fost be-ton, muzica la fel. Probleme au intervenit pe ici-colo, respectiv la cantitatea de fum (băieți, trebe să faceți ceva cu asta, nu se poate). Când am ajuns acasă, pe lângă mucii de miner din batistă am mai constatat că îmi puțea sutienul ca șunca pusă la afumat. Cred că nici în cele mai crunte bodegi în care mă afundam prin liceu nu se era fumul ăla, tată. Deci – rezolvați cu fumul și totul va fi bi-ne-he!

Apoi să vă mai povestesc că am văzut veverițe, în parc la Sinaia. Băteau turiștii din nuci mai ceva ca la Govora 86 (am ceva cu anii ăștia azi) și nebunele țopăiau cu coada roșie, mare prin copaci și pe jos. Mi-au plăcut, cum să nu-mi placă! O veverița la casa omului nu strică niciodată.

Tot în weekend s-a filmat ,,Micile Vedete la bibliotecă”, un scurt metraj pentru copii semnat Școala Micile Vedete la care am cotizat cu scenariul :). Abia aștept să văd ce a ieșit! Weekendul viitor urmează filmarea altui scurt-metraj, ,,Micile Vedete duc un stil de viața sănătos”. Treaba cu scenariile a fost complicată, pentru că am un job full time de la care nu pot lipsi, am repetiții la cor, am avut turneul din Elveția, mai bag și o zumba și acum repetiții pentru concertele de colinde (poate de asta mi s-a topit și inspirația, cum ziceam). Și printre toate astea ar fi trebuit să ajung să asist și la repetițiile micuților (care sunt geniali, m-am distrat copios cu ei) – lucru care mi-a ieșit doar parțial, din păcate. Apropo, dacă aveți copii talentați puteți să-i înscrieți la preselecții pentru cursurile care încep în ianuarie, ele se întâmplă începând cu 12 decembrie (click pentru mai multe detalii).

P.S.: A, da! Să nu uit. Duminică e concert de colinde cu Corul de copii radio, la Sala Radio, ora 19.00. E de mers și de văzut (dar mai ales ascultat), scoateți pixul și notați la agendă. Sau faceți un reminder dacă nu mai merge cu agenda.

Prin București, cu bune și cu rele