Tag Archives: romania

Stejărel și prietenii lui

Dacă nu știți cine e Stejărel, vă invit să aruncați un ochi pe fotografia de alături. Ei bine, da, el e Stejărel, mascota echipei naționale de rugby.
Pe Stejărel l-am văzut sâmbătă în persoană, din tribuna stadionului de rugby Arcul de Triumf, unde m-am instalat să urmăresc meciul România- Spania. Am aflat recent că treaba asta cu rugby-ul e la mare modă printre bloggeri și mai ales twitteriști. Ei, la mine circumstanțele-s altele, n-a fost peer pressure și nici coolness – de altfel chiar n-am avut habar că e așa mare chestie cul să mergi la rugby până n-am spus câtorva ce am de gând să întreprind – , chiar am vrut să merg să văd care e treaba. Prea se zicea că la sportul ăsta deși violent atmosfera este una foarte pacifistă. Până nu văd, nu cred!
Bon, și am ajuns acolo. În public, mare uimire mare, plin de bătrânei simpatici și șic, femei de toate felurile (și moțate, și băiețoaice, și tanti, avem di tăti), copii de toate vârstele, familiști, nefamiliști și așa mai departe. Tribunele erau pline, peluza cam o treime. Înțeleg că au fost 2000 și ceva de oameni. Ne-am așezat ca la teatru și am ascultat imnurile (ăla autohton fiind interpretat de o copchilă de 9 ani, frumos). Tot pe teren, dar mai ales pe margine, se vântura și Stejărel ăsta de v-am povestit de el. Haios, nu vreau încă să știu ce e vara de capul lui, cu blana aia pe el.
Nu știam mare lucru despre regulile jocului, decât că trebuie să se ajungă cu mingea aia în formă de ghiulea dublă în fundul terenului și că ăla se cheamă eseu. În fine, am învățat din mers ce se înâmplă pe acolo.
Mă jur, n-am auzit o înjurătură, dar s-a strigat, s-au făcut valuri (multe, și da- am participat și eu :D), s-a tropăit (eram mai mult ca la hipodrom, așa). Atmosfera a fost foarte frumoasă, iar de căsăpit i-am căsăpit pe spanioli cu 64-8. Nu vă mai plictisesc cu detalii, poate știți deja cu ce se mănâncă un meci de rugby sau poate nu știți, dar nici nu vă interesează.
Când s-a terminat meciul ne-am ridicat frumos, am coborât din tribună și am ieșit pe poartă. Cam atât.
Ideea e ca dacă aveți chef de ceva spectacole sportive dar vă deranjează mitocănia și violența de pe stadioane, chestia cu rugby-ul e mare chestie. Plus că se întâmplă destul de des să și câștigăm, spre diferență de alt sport minunat și adulat, nu dăm nume, se știe el.

Și niște blues mișto, să începem săptămâna bine.

Trăim în România…

Astă-seară mi-am amintit că n-am ceapă și lămâie pentru o salată de ton la care poftesc de ceva vreme. Am trecut, așadar, pe la supermarketul din piață să cumpăr așa ceva.

Am intrat. Ceapa era chiar la ușă, așa că am vrut să iau o punguță de plastic (aveam de gând să iau vreo 4 bucăți). Cum mă aplecam spre sulul de pungi, o fată de lângă mine îmi întinde o pungă. Rupsese, din greșeală, două. Am luat punga, am adunat cepele și o lămâie pentru care n-am mai luat pungă (am lipit eticheta direct pe ea) și m-am îndreptat către casă. Pe drum am mai colectat niște iaurturi, niște brânză, o sticlă de apă, un ou Kinder (slăbiciunea mea), o pâine și niște ciocolată d-aia cu lapte End-Ibo, ca de casă, făcută la Harghita (observați imaginea), yam, de când n-am mai văzut.

La casă constat cu stupoare că am reusit să strivesc minunăția de ou, plasându-l extrem de prost și de nepăsător în coș. Evident că mi-a scăpat un ah, l-am făcut praf chiar în fața casierei. Am adăugat mai apoi eh, aia e…, pregătită să-mi asum deteriorarea produsului și i l-am întins să-l scaneze. Casiera îmi ia oul, îl pune undeva pe acolo pe lângă casă, și zice – lăsați, luați altul! Eu – oarecum uimită de turnura evenimentelor – …ehm…nicio problemă, oricum nu mai știu de unde l-am luat. Ea zice – acolo sunt – arătând într-o anumită direcție. Mă uitam cumva pierdută în direcția respectivă (emanam, cred, niște aromă de disperare), când tipa din spatele meu, de la coadă, zice – lăsați că mă duc eu să iau. Hm. Am mulțumit frumos, zâmbind, și am continuat să pun produsele în sacoșa textilă pe care o car în permanență în geantă. Tipa s-a întors cu oul cel nou, dar a fugit din nou când a văzut ciocolata mea harghiteană. Cum cineva tocmai se așezase la coadă, iar produsele mele se terminaseră, persoana cea nouă a luat locul tipei care fugise după ciocolată. N-a durat mult și tipa s-a întors. Tanti care îi luase locul zice – îmi cer scuze, am trecut în fața dumneavoastră. Tipa – care luase ciocolată ca a mea între timp- zice – nu-i nimic, foarte bine. .

Vă așteptați, probabil la altceva. Deh, doar trăim în România…

Și muzica zilei: