s-a țopăit la greu, acolo în mizeria aia de sală comunistă, deși a fost fără basist (?!), sunetul n-a fost tocmai cel mai bun, dar nah, lumea l-a așteptat, l-a vrut, l-a dorit, l-a avut, a țopăit. Altfel, nu sufăr, deși era programată. Io l-am văzut la Bestfest, nah! Eu am stat cuminte acasă, că am avut de făcut curățenie, de mers pe la magazinul ăla mare de mobilă, de aranjat pantofii, chestii foarte importante, mă-nțelegeți. Altfel, am băgat iar niște Risc, și că tot am ajuns la subiectul ăsta, rogu-vă recomandați-mi niște alte board games, că de ăsta a început să mi se ia rău și am început să ne și certăm din cauza lui, ceea ce e cam dubios. Altceva nu prea am ce zice, fac și eu ca Lola și îmi rânjesc în barbă la ideea că deși nu prea am mari chestii de povestit, trăiesc cât să-mi ajungă să am și de rezervă. Asta e așa, pentru toți ai mei, ăștia care n-au ajuns la concert:
Una din puținele chestii interesante cu care am rămas de la master este o poveste despre un studiu efectuat într-un campus universitar, în felul următor: s-a organizat o proiecție a unui film extrem de greoi și lung. Adica prost. S-au vândut câteva bilete la un preț destul de mare, iar în ziua filmului unii studenți au fost lăsați să vizioneze capodopera gratuit.
Rezultatul? Cei care plătiseră un preț măricel pentru bilet au afirmat la ieșire că filmul a fost foarte interesant, puțin greoi dar cu siguranță le-a oferit informații prețioase. Cei care au intrat gratis au spus că a fost o mare porcărie, unii dintre ei plecând chiar pe la jumătatea proiecției. De ce? Pentru că atunci când plătești cât nu face încerci să te convingi că de fapt a făcut, ca să nu accepți că ai fost păcălit.
Cred că asta e cea mai bună modalitate să afli părerea sinceră a cuiva despre ceva – îl lași să vadă spectacolul for free.
Așa a fost și aseară. Am ajuns la mult trâmbițatul concert cu revenirea lui Damian Drăghici cu o invitație (ca mai mult din jumătatea sălii, de altfel, nu, biletele nu s-au vândut și era de așteptat să se întâmple așa). Știți sigur care, că a fost pe toate gardurile. Sala goală pe jumătate, câte invitații să dai până la urmă…? Cred că un eveniment de genul ăsta trebuia organizat într-un club de jazz, sau măcar într-o sală mai mică, gen Silver Church. E jazz, nu e muzică pentru mase. Și, cu tot respectul, Damian nu e și nu va fi Nina Simone sau John Coltrane ca să facă un sold-out la Sala Palatului cu jazz.
Spectacolul a fost fad și plictisitor până la momentul Dianei Schurr, deși instrumentiștii erau foarte ok. Filmulețele în care Damian era elogiat de muzicieni de jazz american nu-și aveau rostul. Lauda de sine… chiar și camuflată în *uite ce mă laudă alții* chiar nu miroase a bine. Plus – cred că trebuia să lase publicul să ajungă singur la concluzia că e un geniu al muzicii. Nu să bage asta pe gât ca și cum cei din sală ar trebui să fie recunoscători că au șansa să vadă live un asemenea spectacol. N-am văzut niciodată un mare artist să facă asta, nici măcar în glumă.
Diane Schurr a emoționat sala. Era și normal s-o facă. O voce bună a unei femei oarbe din naștere care se bucură ca un copil de cinci ani atunci când cântă nu are cum să nu te emoționeze, deși în primă instanță părea ușor ridicolă. Recunosc, am râs puțin, după care mi-a fost rușine de râsul meu. Poate noi suntem de fapt de râs, că am uitat să ne bucurăm din tot sufletul și să ne jucăm. Plus melodiile frumoase. Și Eddie Daniels la clarinet, care i-a ținut isonul cântăreței până în pânzele albe. Dupa Diane Schurr am plecat. Diana – cu care am venit – avea o aniversare, iar eu am preferat să dau o tură prin centrul vechi în loc să mai stau la jazz-ul pe bază de nai, care, sincer, m-a lăsat rece.
Lumea pleca la greu prin sală, semn că invitațiile și-au făcut efectul. Dacă toți oamenii ar fi plătit biletul cred că s-ar fi cerut și bis. Înțeleg că la final lumea a aplaudat un pic și a plecat fără să ceară bis, fără nimic.
Pentru cine nu ştie, Mariza e o tipa mişto, înaltă şi foarte slabă, blondă, tunsă scurt, îmbrăcată în rochii ample de culoare închisă, aproximativ 37 de ani, care cântă fado şi nu numai. Dar în principiu cântă chestii portugheze. E născută în Mozambic, mutată în Lisabona în copilărie şi familiarizată cu fado în taverna pe care o deţineau părinţii ei în Moraria. Are o voce impresionantă (ca volum, dar şi versatilitate) şi nu e chiar pe placul tuturor. Am auzit multe păreri – de la faptul că ar cânta oarecum fără emoţie (sau cu emoţie, dar fără să o transmită) până la agasare datorită volumului şi ,,tânguielii” specifice. Am fost în Lisabona pentru prima oară în 2008, vara. A doua oară s-a întâmplat în aprilie 2010. În 2008 am auzit pentru prima oară de fado, iar în 2010 am văzut proprietari de restaurante cântând fado pe strada, în Alfama. Nu e ceva ce aş putea asculta continuu. Poate deveni obositor, iar melodiile de multe ori seamănă între ele. Sunt concentrate în jurul acelui saudade (se citeşte
ceva de genul saudadî), ce – conform spuselor portughezilor nu are traducere în alte limbi. În română s-ar traduce dor (că tot susţin românii că nu există dor în alte limbi). Există şi ritmuri vesele în fado, dar tenta vocală e tot aceeaşi, cu amar şi foc, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. În fine, nu ceva ce aş asculta în mod normal, mai ales după descriere. Brazilienii fac chiar mişto de portughezi (era ceva legat de ,,da, dar ei au festivaluri de fado”) – bine, asta în contextul în care brazilienii au bancuri cu portughezi cam cum avem noi cu poliţisti (unele sunt chiar aceleaşi). Cu alte cuvinte, fado poate fi considerat ceva lame. Dar îmi place :). Şi m-am aruncat la bilete pentru Mariza. Şi a fost frumos de tot. Sala arhiplină. Cu siguranţă live n-are legătură cu youtube. Femeia ne-a cântat mult, cam două ore. Cu microfon şi fără (da, poate, chiar în Sala Palatului, se aude chiar mai bine decât cu microfon, e mai autentic dacă ne gândim că fado aşa cum l-a lăsat mama lui se cântă noaptea în taverne). În portugheză şi creolă, despre Tejo, Camoes, Lisboa, saudade şi toate cele. Nu mi-a cântat preferatele, adica Vielas de Alfama şi Cavaleiro Monge, dar a dat bine, bine de tot. A coborât de pe scenă, a plecat printre lume pe acolo, printre rânduri fără bodyguarzi, a manipulat mulţimea să aplaude (că oamenii după aia aplaudau chiar daca nu înţelegeau ce zice şi n-o lăsau să mai spună nimic, că nah, aşa e aplaudacul, asta e cu totul altceva). A dat şi vreo două piese de pe următorul album,deşi susţine ea că nu avea voie, şi că nu le-a mai auzit nimeni. Frumoase. Tare frumos a mai fost. Mai mergem :). (Clipul ăsta e filmat în curtea de la Palacio De Le Pena, din Sintra. Am fost exact în locul ăsta de 2 ori, e sublim.)
Ieri am primit o invitaţie la concertul lui Brendan Perry, de la Ioana (tks).. Ce ştiam eu despre Brendan Perry? Mai nimic. Ştiam despre Dead Can Dance, de la care mai ascult una-alta. Îmi plac. Dar ce face el, şi anume Brendan Perry, cu viaţa lui, pe cont propriu… nimic. Însă faptul că aveam chef de o ieşire din peisaj m-a făcut să îmi doresc invitaţia respectivă.
Am fost şi-am ridicat invitaţia, m-am întâlnit cu una bucată Mădălună însoţitoare şi am purces. Sala Palatului era cam goală, drept urmare am abandonat locurile de pe bilete şi am mers undeva pe centru, destul de în faţă. Lumea toată în picioare, toţi aşteptau să vadă care locuri nu se ocupă, din acelaşi motiv. Dintre figuri cunoscute, toată Propaganda-n păr şi Mona. Şi cam atât.
După foiala de rigoare începe şi cântarea. Ce să vezi – intră pe scenă un nene ras în cap, cu urechi foarte mari şi barbă. Geacă de piele, tricou negru. Jeanşi. Figură ameninţătoare. Restul trupei – doi geekşi la chitară şi clape şi o fătucă cu statură de copil, păr foarte scurt, alura androgină, la bas. Pe baterist nu-l vedeam prea bine. Hmz. Mai să-mi iau jucăriile şi să plec.
Nenea care părea să-şi fi parcat Harley-ul undeva în spatele scenei deschide gura şi începe să cânte. De fapt începe să tune cu o voce foarte caldă (dacă are sens ce spun). M-a prins. M-a prins bine de tot. Restul spectacolului am stat ca Mowgli hipnotizat de Kaa. Încă nu-mi vine să cred. Ce discrepanţă între esenţă şi aparenţă!
Tot spectacolul Brendan Perry n-a mişcat aproape deloc din faţa microfonului. Ca un copil de grădiniţă care spune o poezie. Vocea lui însa a mişcat toţi oamenii din sală, deşi nu erau foarte, foarte mulţi. Au existat două bis-uri. Şi eu am plecat foarte bucuroasă de acolo. Sniff.
De aseară ascult asta:
