…încerc să mă țin de probabil singura rezoluție pentru anul ăsta. Să scriu din nou pe blog, adică. Am o grămadă de câteva subiecte restante, să văd cum și în ce ordine le atac. Lista e cam asta: -Zimbrăria neagră
-Puss’n’boots
-Xbox 360
-Lasertag
-unde și cum ne mai tundem
-braduț artificial vs brăduț în ghiveci (ăla tăiat nu e o variantă).
Zic să începem cu zimbrăria că e cel mai restant. Se făcea, așadar, că era 10 decembrie (sâmbătă) și noi ne adunam oasele de prin pat și ne hotăram să o pornim către o rezervație de zimbri de care aflaserăm cu o săptămână înainte. Zimbrăria este în Bucșani, undeva între Târgoviște și Ploiești. Drumul e ok până în punctul în care faci dreapta (ieși de pe DN), undeva prin satul Adânca, parcă. După aia e o porțiune de zici că-i rezervație de obuze, trebuie să fii taare atent, mai ales dacă ai mașină cu gardă joasă. Se merge se tot merge (dacă vă interesează pot da mai multe detalii privat, acum mi-i lene să povestesc așa mult) și se intră pe un drum forestier. Deși e forestier, e mult mai ok decât cel prin Bucșani. Și se tot merge de zici că ajungi la capătul lumii (nu există nici semnal pe telefon) și dai în cele din urmă de zimbrărie. Când am ajuns noi nu mai era nimeni (am senzația că oricum nu prea e lume, în general vorbind, iar atunci era și frig). Am dat peste un băiat care părea a fi in charge, mi-am pus urechile pufoase și am purces. Băi oamenilor, era așa o liniște de auzeam fiecare sunețel pe care-l făceau bocancii pe frunzele uscate. Și aveam urechile astupate cu ceea ce eu numesc urechile pufoase…
Dupa câteva minute de mers prin liniștea aia am ajuns în foișorul de observație – un foișor situat foarte aproape de locul în care sunt hrăniți zimbrii. Ei, zimbrii, erau acasă, dar destul de departe de foișor. Bătea un vânt rece de numa și noroc cu camera care are zoom sănătos, că i-am văzut și de aproape. Zice-se că sunt 39 cu tot cu pui (noi am văzut sub 20, restul erau pitiți prin pădure). N-am stat foarte mult, că tocmai ce v-am zis de crivăț și îmi înghețaseră mâinile pe cameră (mănușile erau în mașină, la ce să le car și pe dânsele?). Plus că atâta liniște deodată mă cam dăduse pe spate.
Cred că-i tare, tare frumos de mers acolo primăvara, când e verde. Numai drumul ăla până la foișor cred că face cei 4 lei (taxa de intrare de persoană).
Deci vă invit să vă duceți să dați o tură, de preferat când e soare și frumos.
Și începem anul cu melodia asta care se pare că a dat lovitura. Nu de alta, dar daca tot facem adunări și scăderi și tragem linii…
Știu, n-am mai scris demult. E probabil cea mai mare pauză pe care am luat-o de când am blogul, și să tot fie vreo aproape 6 ani… N-am pățit nimic, nu s-a întâmplat nicio tragedie, pur și simplu… am obosit. Am obosit psihic, că fizic sunt bine-mersi. De la făcut aia, de la făcut cealaltă, hai să mă apuc și de chestia asta, hai să încerc și pe dincolo… și am obosit.
Am vrut de multe ori să încep și să scriu, despre cum e la Zimbrăria Neagră, despre filmele pe care le-am mai văzut, despre locurile pe unde am mai umblat și despre viață în general. Dar n-am mai simțit. Am vrut să iau o pauză de la așezat cuvinte unul lângă celălalt, măcar aici dacă prin alte părți n-am putut.
De vreo săptămână sunt în vacanță adevărată, acasă, în pat. După marele circuit al sarmalei în natură pe ruta bucurești-sinaia-pitești-bucurești am reușit în sfârșit să îmi cazez fundul în pat timp de câteva zile (că noaptea m-am cam jucat pe xbox și am făcut la puzzle).
Care puzzle?
Uite ăsta:
Și n-aș fi avut energie să îl fac dacă n-aș fi stat în umbra oxigenului emanat de brăduțul de Crăciun – care brăduț e viu, în ghiveci, pare a rezista cu bine. Molid românesc pur sânge, adoptat de la Praktiker. Pe luni îl despodobesc și-l pun în balcon, iar în martie o să încercam să-l plantăm.
Tot la umbra molidului împodobit am organizat anul ăsta și prima reuniune de Crăciun, cam de Sf Ștefan, așa, când ne-am adunat și noi de pe drumuri. Cu vin fiert, cozonaci, gustărele, porcărele (adică mâncăruri de porc) și filmul tradițional de Crăciun, pentru a treia oară pe anul ăsta The Great Dictator al lui Chaplin.
Pentru că tot am ajuns aici, hai să încheiem anul în notă pozitivă, cu discursul din finalul filmului, și să ne citim la anul mai cu spor ca în decembrie 2011.
Textul este luat de aici. Motivul pentru care dau copy-paste, preluând astfel textul integral, este că știu că oamenii preferă să citească de pe prima pagină pe care ajung, în loc sa dea încă un click și să citească de pe pagina originală. Cu alte cuvinte, dacă exercițiul de imaginație pe care vi l-am propus ieri vi se pare prea complicat, citiți rândurile următoare. Poate acum o să înțelegeți. Aveți timp până pe 16 să donați cei doi euro prin SMS la 848, asta dacă nu ați făcut-o deja. Tic, tac…
,,Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.
În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.
Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat încă de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.
Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile (iar cele din urma acționează mult mai perfid, pe nesimțite, fiind extrem de periculoase)
Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine însămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.
Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpățânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!
Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.
Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.
M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.
Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678
Pe pagina lui găsiți conturile în euro și Paypal. http://viatacudba.blogspot.com/
Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.
Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.
Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.”
Încep cu rugămintea. Nu uitați, vă rog, să dați un SMS săptămâna asta la 848, pentru Bibi.. SMS-ul vostru înseamnă o donație de 2 euro. Poate nu e mult, dar dacă suntem mulți, va fi foarte mult. Donați și povestiți și altora. Gândiți-vă că uneori votați pentru nu știu ce concurenți din nu știu ce concurs televizat. Gândiți-vă că cu doi euro nu cumpărați nici măcar o cartelă de zece călătorii la metrou. Iar efortul necesar pentru un asemenea gest e minim. Și simplu. Luați telefonul, dați sms gol la 848. Atât și nimic mai mult.
Au apărut recent discuții despre așa-zisa situație materială confortabilă a părinților lui Bibi. Mi-a tremurat stomacul de silă. De ce să faci bine, dacă poți să faci rău, cam așa s-ar traduce. Să facem un exercițiu. Gândește-te la tine, imaginează-ți că ai un salariu de vreo 2500-3000 de lei pe lună, o soție cu un copil mic, o șalupă mică, cât să te dai cu ea (cam ca alea din headerul meu, dar cu motor) și o treime dintr-o casă veche în Deltă. Bun. Și mai imaginează-ți că stai într-un oraș obișnuit din România, într-un apartament la bloc cu trei camere de vreo 70.000 de metri pătrați. Sună ok, nu? Nu e foarte mult, dar e bine. Alții o duc rău, tu ai barcă, casă, nevastă, copil frumos. Boooon. E, și imaginează-ți acum că copilul se îmbolnăvește grav, de ceva ce mai au doar alți 600 de copii din lume – respectiv măduva lui nu mai produce globule roșii. Și ca e foarte posibil să moară dacă nu se întâmplă o intervenție care costa vreo 150.000 de euro, în mare. Doar intervenția, nu vorbim de tot ce înseamna servicii medicale pentru copilul tău. Dacă le pui și pe alea ți se face rău, așa că mai bine nu le pui, le rezolvi tu cumva pe alea. Așa cum ai dat banii până acum pe tot felul de prostii (gen haine, mâncare, cărți), poți să dai acum pe spitale și transfuzii. Poți să-ți imaginezi asta? Știu, e destul de greu, dar fă un efort. Ții minte? Ai un copil mic, abia născut, te seceră și afli că e pe moarte. Deci, ce faci? Îți mai las cinci minute? Îți zic eu ce faci – încerci să vinzi tot ce ai, barcă, teren, bijuterii, tablouri, haine (și constați că nimeni nu le vrea sau nu dă cine știe cât pe ele) începi să îl duci prin spitale cu costuri enorme, să ai grijă mare cu ce îl speli, îl îmbraci și îi dai de mâncare (pentru că boala lui e așa dificilă încât el este acum un copil extrem de sensibil) și între timp, pentru că el trece, faci TOT POSIBILUL să strângi banii pentru intervenție. Trăiești cu senzația că brusc ți s-a luat tot, toată liniștea aia de care vorbeam acum câteva rânduri. În toată bezna asta clipocesc și două-trei luminițe, asta pentru că sunt câțiva oameni care se implică și vor să ajute. Donează cât pot, popularizează cazul, fac campanii, în fine, fiecare face ce poate. Ești recunoscător că sunt oameni pe lume care vor să te ajute, că nu te-a abandonat toată lumea. Te gândești că deși nu înțelegi de ce treci printr-o asemenea tragedie, e totuși bine că nu trebuie să treci singur prin ea.
La un moment-dat se întâmplă ceva destul de important. O fundație renumită analizează cazul (cu tot ce înseamnă el – costuri, posibilități materiale proprii, fonduri deja strânse, caracteristici ale bolii) și, datorită gravității și urgenței lui (să zicem că ești cam undeva pe locul 1, așa, disperat e deja un cuvânt blând), hotărăște să atribuie numărul ei scurt, 848, pentru o săptămână cazului copilului tău. Ție nu prea-ți vine să crezi că viața copilului tău se rezumă la UN CAZ, dar te bucuri totuși, pentru că în felul ăsta, mulți oameni se pot aduna și cu un efort minim pot strânge banii ăia de care depinde viața copilului tău. Toată lumea știe că cel mai simplu e să strângi bani prin SMS. Nici cel mai comod om din lume nu mai are acum scuza că n-a ajuns la bancă, nu știe, n-a auzit, n-are romtelecom nu pricepe ce-i ăla paypal. Între timp te gândești că, cine știe, poate se vinde totuși la un moment-dat și șalupa aia de pe okazii (care costă 5000 de euro), poate dau câți mai mulți oameni SMS, poate copilul tău chiar are o șansă adevărată.
Bun, și după ce ți-ai imaginat toate astea, imaginează-ți că vine un țăran deloc imaginar din păcate, cu care n-ai schimbat o vorbă în viața ta și zice (nu în față, că țăranul nu e unul d-ăla din povestiri eroice, e mai degrabă unul d-ăla din reclama la Cavadoro) – bre, lasă-mă. Tu ai bani, nu vezi? Ai barcă, ai case, ai salarii. Ce cicat ne bați la cap cu copilul tău, bogatule? Politicianule! Sunt unii de n-au ce mânca și tu nu vrei să vinzi iahtu, ba cerșești pe la alții să-ți țină copilul în spital. Du-te și plimbă barca. Nesimțitule care ești, cu tot cu copilul tău care e. O să te dau și la televizor, să te știe toată lumea că minți și o duci bine și huzurești și ne furi. Huo.
E, și acum că ai terminat de imaginat, cam ce (i-)ai face în situația asta?
Acum ceva timp vă invitam la un concert organizat pentru o fată pe moarte, călcată de o mașină pe trecerea de pietoni. Foarte puțină lume a venit, chestie care m-a uimit complet – era sâmbătă, locul era frumos, trupele erau bune (iar eu aveam mai mult trafic decât acum din motiv de mai mult timp liber și mai multe șosete spălate în public). Nu din motivul ăsta, dar fata aceea a murit. Apoi v-am povestit despre o fetiță care se luptă cu leucemia. Din nou – nu m-ați ascultat, însă ați ascultat pe alții. Efortul a fost mai mare. Din păcate, micuța a murit și ea. În ambele cazuri mi-am zis că nu mă mai implic, că nu ,,mai pot”. Băi, și după aia am stat și m-am gândit. Cine naiba mă cred? Ce dracului nu mai pot? Am stat cu curul meu cel mare pe scaunul de la birou și am apăsat câteva taste, lumea m-a ignorat pentru că e bombardată de mesaje din toate părțile. Trebuie salvată și Roșia Montană, și maidanezii, și clădirile de pe Berzei și câteva mii de bebeluși. Întotdeauna e fratele cuiva, e surioara cea mică a cuiva, e singurul copil al altcuiva. Și doare, și e foarte rau. Și se cer a fi strânse, de fiecare dată, sume mari de bani. Și lumea e copleșită de avalanșa asta de suferință și de cifrele halucinante. Da, oamenii preferă să nu se mai gândească la asta. Să nu încerce să afle ce cred ei despre asta. Să treacă mai departe și să spere că nu li se întâmplă și lor. Știu asta pentru că și eu o fac de atâtea ori…Iar pentru asta am cumva senzația că am dreptul să mă plâng? Că vezi doamne mi-am petrecut niște minute gândindu-mă la tragedia oamenilor ălora și am rugat și pe alții să se gândească la asta și ăia nu m-au ascultat pentru că aveau chestii mai mișto de făcut în ziua aia? Fleoșc. Fix fleoșc.
Și așa ajung la discuția de azi. Pe Bogdana o știu de pe un grup de pe Facebook. Ne-am întâlnit și față în față marți, de Moș Nicolae, la Mandala, când mi-a adus și o cremă de față pe care am comandat-o pe blogul ei. Pe care mi-a dăruit-o pe blogul ei, în schimbul unei donații în contul unui copilaș care are nevoie de ajutor și pentru care Bogdana face campanie de foarte multă vreme. Exact cum ați auzit. În fiecare zi ea convinge oameni și firme să-i doneze lucruri (cosmetice, haine, accesorii – nou nouțe – și alte chestii care nu-mi vin acum în minte) pe care le poate apoi ,,vinde” pe bani care intră direct în contul lui Bibi. Mi se pare un efort enorm și mă bucur când, for a change, mai aud și de oameni care fac lucruri de genul ăsta.
Bun. Ați înțeles despre ce e vorba.
Și aici vine rândul meu. Bogdana a inițiat astăzi o mișcare de proporții mari. O mișcare prin care trebuie să donăm fiecare câte doi euro în contul lui Bibi ca să îl facem bine, totul în doar o săptămână. Aveți, așadar, timp de pe 10 (sâmbătă) până pe 16 decembrie să dați un sms pentru Bibi, că tot s-a terminat Dansez pentru tine și nu mai aveți pentru cine vota.
Nu doar sms-ul este mecanismul, vă dau copy paste mai jos cu variantele pe care le aveți la îndemână:
Săptămâna aceasta, 10 – 16 decembrie, donând 2 Eur prin sms trimis la 848 (număr gratuit) în rețelele VODAFONE, ORANGE ȘI COSMOTE, îi vom strânge cei 100.000 de eur care îl despart pe Bibi de momentul transplantului. Invităm pe cei 518.000 de OAMENI adevărați din țara aceasta să trimită sms-ul salvator! Moș Crăciun vine anul acesta cu darul VIEȚII, ascuns special pentru BIBI, în desaga lui magică!
De asemenea, puteți dona prin Romtelecom, formând :
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.
Sau direct, în contul Fundației Mereu Aproape, cu mențiunea “pentru Filip Tudor Daniel” :
CIF 18212553:
în lei: RO 05 BRDE 450 SV 0729 533 4500,
în Euro: RO 31 BRDE 450 SV 2376 153 4500
deschise la BRD GSG SMCC, cod SWIFT BRDEROBU
Eu dau sms chiar acum (numărul e activ și în afara campaniei pentru Bibi, contează la donații pentru altcineva) și o sa mai dau unul și pe 10, cand încep să se strângă bani pentru Bibi, și vă rog din suflet, faceți la fel. Și nu faceți doar atât. Povestiți, spuneți și altora, dați povestea mai departe. Convingeți și alți oameni să dea SMS-ul. Ok? Spread the love! Make it happen! Nu mă stârniți, că încep și cu miracolul de crăciun și altele…
Deci… SMS!
GO! GO! GO! (taman ce m-am întors de la Laser Tag, am sânge militar în vine, nu mă supărați, că vă dau cu laser. Dați sms între 10 și 16 decembrie).
Cred că ăsta e cel mai TARE argument pe care îl tot aud. Că suntem proști. Că asta se face în toată lumea, că e modern și bun și noi suntem săraci și fraieri și trebuie să deschidem ochii și să vedem că e total nepericulos. Ca să nu mai vorbim că acolo va fi raiul pe pământ odată ce se termină cu exploatarea.
Dar ce ne așteptăm oare să zică? Adevărul? Da, ok, e posibil să secăm niște râuri și să poluăm altele, dar nu se știe sigur. Și nah, o boală-două de piele apare la fiecare exploatare, ce vreți acum, aur gratis? Pe bune, adică chiar vă așteptați ca o corporație de genul ăsta să spuna altceva decât că totul e ok? Minele din Honduras și Guatemala, din filmuleț, sunt operate de Gold Corporation. Mi se întoarce stomacul pe dos dacă îmi zice careva că acolo era tehnologia mai veche. Pariu că atunci când a fost prezentată, ea era tehnologie de ultimă oră, ultra safe, aducătoare de fericire și ochi strălucitori?
Pentru toți postacii care dau din gură (nu-s mulți, doar par) pe toate site-urile cu metoda internațională modernă și fericirea mondială a extragerii aurului care doar pe noi ne va ocoli din cauza ignoranței naționale, play pe filmulețul de mai jos.
…e doar un pas. De fapt sunt mai mulți, e implicat și un tramvai, dar în sine practic e doar un pas.
Ieri am trecut în fugă pe la Zumba (la Salsafit). Pre când aterizam în sală, tocmai se termina ora de Zumba pentru copii! Măi, ce veselie și chirăială era acolo! Mirela trăgea de noi (mai ales de mine :S) să țopăim ca pinguinii (!!!ironic, nu?) împreună cu copiii, însă senzația că aș fi arătat ca un elefănțel bej care face pe pinguinul – adica come on, cât de bizar ar fi asta? (aveam tricou bej, da) printre copiii ăia m-a oprit. Deeeeeci!! Omenilor, dacă aveți copii și nu știti ce să faceți cu ei, duceți-i la Salsafit la Zumba, că e distracție maximă! Pe bune, dacă aș fi copil (well, adica dacă nu aș fi copil de 30 de ani si 1,75) mi-ar plăcea la nebunie să mă ducă mama la așa ceva. Și Gabi (instructoarea de Zumba) e foarte tare, cred că minicursanții sunt topiți după ea! (nu pricep cum fac oamenii ăștia care știu să se înțeleagă cu copiii, pe mine minioamenii mă sperie ceva de speriat).
De la Zumba am fugeat ceva mai devreme, ca să ajung la Mandala , să mă văd cu niște fete (pe care de altfel nu le știam decât virtual), să o punem de-un ceai și de un Secret Santa (Misteriosu’ Nicolae, cum ar veni). Toate bune și frumoase, am nimerit și Mandala (chiar ușor, damn I’m good), le-am găsit și pe fete și seara n-ar fi fost suficient de interesantă dacă nu ne-ar fi pândit de prin tocul ușii la fiecare cinci minute un Înger al Iubirii trimis de Moș Nicolae. Moa, nu că sună tare? Eh. N-aș vrea să insist prea mult pe tema asta (poate citește Îngerul treaba asta și recunosc că mi-e puțin frică de el), dar pot să vă zic că mi-a dat să trag un bilețel, ceea ce am și făcut (fiind un copil cuminte și așa…). Și partea tare (în afară de Înger care se zgâia în bilet peste umărul meu în timp ce făcea piruete) e că în el scria: ,,Moș Nicolae îți spune: De îți vine să cânți, fredonează încet tot ce îți trece prin cap. În felul acesta te vei echilibra și te vei elibera de stress.” Meh? Ce ziceți? Nu că e tare Moș Nicolae și le știe pe toate? După ce mi-a dat o husă de Kindle de unde nu știu de unde naiba știa că am nevoie și mi-a lăsat un Kinder Bueno în agendă de m-am speriat maxim când l-am găsit acolo (știu, penibil, cum să te sperii de un Kinder Bueno? Well, era roșu și lucios și nu mă așteptam să fie acolo), acum îmi zice și de cântat. Ca să nu mai zic că de la Secret Santa m-am căptușit cu niște cercei fuaaaaaarte drăguți și asortați cu mine. Deeeeci? M?
Dupe aceea, adică când am ajuns acasă și fără nicio legătură cu Zumba sau Mandala, dar așa, ca de final de Nicolae, am reușit să văd și a doua jumătate de la Vocea României – respectiv pe echipele Brenciului și pe Zâmbitorului. E bătălie mare pe acolo, vă zic. Mie mi-a plăcut maxim Robert ochelaristul, cel eliminat de Brenciul. Irina cântă bine dar cântă bine fix ce nu îmi place mie (nu mă refer la melo de aseară, că am căutat-o pe youtube, da?). Adicătelea miorlăieli din astea de e peste tot. E talentată, nimic de zis, dar, conform pinguinometrului, Robert era mai mișto. Well.
Da, știu, n-am mai scris de mult. Nu știu să explic exact de ce. Lucruri mi se întâmplă la fel de mult ca și până acum. Probabil mi s-a topit inspirația sau a înghețat… Asta sună foarte trist și eu de fapt am o stare mai degrabă bună. Ok, uite, o să vă povestesc că am participat la un eveniment foarte frumos de 1 Decembrie, împreună cu Sound și Subcarpați, la Atelierul de Producție. Știți, locul ăla în care am petrecut un Waldeck destul de nesatisfăcător. Ei, locul s-a mai transformat între timp, arată mai drăguț, l-au încălzit iar toaletele arată mai mult decât decent (și sunt foarte multe!!!). În mijlocul sălii se există un cub în interiorul căruia poate intra o persoană, care cub e căptușit cu oglinzi pe la toate încheieturile de arăți ca Angela Similea în clipurile din 85. E genial. Nu vreau să știu ce se întâmplă dacă intri acolo sub influența diverselor substanțe, eu eram trează și m-a luat amețeala. Băutura a fost ok, în sensul că n-am simțit nici cea mai vagă urmă de mahmureală. Vodka Skyy rulează. Sunetul a fost be-ton, muzica la fel. Probleme au intervenit pe ici-colo, respectiv la cantitatea de fum (băieți, trebe să faceți ceva cu asta, nu se poate). Când am ajuns acasă, pe lângă mucii de miner din batistă am mai constatat că îmi puțea sutienul ca șunca pusă la afumat. Cred că nici în cele mai crunte bodegi în care mă afundam prin liceu nu se era fumul ăla, tată. Deci – rezolvați cu fumul și totul va fi bi-ne-he!
Apoi să vă mai povestesc că am văzut veverițe, în parc la Sinaia. Băteau turiștii din nuci mai ceva ca la Govora 86 (am ceva cu anii ăștia azi) și nebunele țopăiau cu coada roșie, mare prin copaci și pe jos. Mi-au plăcut, cum să nu-mi placă! O veverița la casa omului nu strică niciodată.
Tot în weekend s-a filmat ,,Micile Vedete la bibliotecă”, un scurt metraj pentru copii semnat Școala Micile Vedete la care am cotizat cu scenariul :). Abia aștept să văd ce a ieșit! Weekendul viitor urmează filmarea altui scurt-metraj, ,,Micile Vedete duc un stil de viața sănătos”. Treaba cu scenariile a fost complicată, pentru că am un job full time de la care nu pot lipsi, am repetiții la cor, am avut turneul din Elveția, mai bag și o zumba și acum repetiții pentru concertele de colinde (poate de asta mi s-a topit și inspirația, cum ziceam). Și printre toate astea ar fi trebuit să ajung să asist și la repetițiile micuților (care sunt geniali, m-am distrat copios cu ei) – lucru care mi-a ieșit doar parțial, din păcate. Apropo, dacă aveți copii talentați puteți să-i înscrieți la preselecții pentru cursurile care încep în ianuarie, ele se întâmplă începând cu 12 decembrie (click pentru mai multe detalii).
P.S.: A, da! Să nu uit. Duminică e concert de colinde cu Corul de copii radio, la Sala Radio, ora 19.00. E de mers și de văzut (dar mai ales ascultat), scoateți pixul și notați la agendă. Sau faceți un reminder dacă nu mai merge cu agenda.
Stimați reprezentanți ai organizațiilor pentru protecția animalelor,
Sunt „un simplu cetățean”, nu am experiență în domeniul protecției animalelor, am în schimb studii de științe politice și comunicare. Motivația mea de a mă exprima în această problemă este aceea că îmi plac câinii și îmi e frică să nu cumva să ratați trenul acțiunii coordonate pentru salvarea câinilor fără stăpân.
Vă scriu această scrisoare pentru a vă semnala responsabilitatea enormă pe care o aveți în următoarea perioadă. Scopul acțiunilor dumneavoastră trebuie să fie salvarea de la eutanasie a câinilor fără stăpân. Acest scop poate fi atins prin acțiuni pozitive, acțiunile negative (de protest și condamnare) pe care le întreprindeți în aceste zile sunt doar reacții emoționale fără perspectivă strategică, și care nu fac decât să dăuneze imaginii taberei „iubitorilor de animale”.
Faptul că legea aprobată pe 22 noiembrie în Parlament prevede posibilitatea eutanasierii câinilor fără stăpân care au stat în centrele de apăpost ale consiliilor locale timp de 30 de zile, nu înseamnă că eutanasierea lor nu poate fi prevenită. În linii mari, câinii trebuie să fie adoptați (de oameni sau ONG-uri) până expiră termenul de 30 de zile și astfel ei nu vor fi eutanasiați. Acesta este scenariul cel mai grav dintre cele posibile. În celelalte scenarii, în care nu se decide eutanasia, adopțiile nu au presiunea urgenței.
Legea pasează mingea în terenul iubitorilor de animale. Dacă ei acționează coordonat (toți odată și în aceeași direcție), câinii nu sunt omorâți. Ei au puterea de a împiedica oroarea eutanasiilor în masă.
În condițiile de vizibilitate foarte mare în presă, în care vă aflați în calitate de reprezentanți ai organizațiilor pentru protecția animalelor, declarațiile și comportamentul dumneavoastră au o mare influență în structurarea opiniei publice. Dacă veți continua să fiți copleșiți de emoție și să simplificați problema (pro sau contra eutanasiei, criminali vs oameni buni), nu veți face decât să vă radicalizați adversarii și să îi faceți pasivi pe cei care iubesc animalele dar vor alt tip de acțiune pentru salvarea lor.
Eutanasia se referă în lege la două categorii de câini: pe de o parte cei bolnavi sau/și agresivi, pe de altă parte cei sănătoși, blânzi și sterilizați. Atenție: aici există mai multe poziții posibile, unii dintre cei care spun că sunt pro eutanasie se referă doar la prima categorie. E nevoie să explicați populației care sunt prevederile exacte ale legii, care este procesul de gestionare a câinilor, ca în loc să intre în panică, oamenii să înțeleagă că este „acum ori niciodată” nevoie de implicarea lor la nivel de acțiune, nu doar declarativ.
Printre cei care vor eutanasierea tuturor câinilor, sunt unii care pur și simplu nu mai au încredere că alte soluții de gestionare pot funcționa, pentru că de-a lungul timpului necoordonarea acțiunilor a dus la perpetuarea situației. Acești oameni sunt doar sceptici, dacă le arătați o strategie rațională și națională solidă, ei nu vor mai susține eutanasia, sau cel puțin vor rămâne neutri.
Tot printre cei care susțin eutanasia pentru toți câinii, sunt și oameni care au fost mușcați de câini. Singura atitudine normală față de ei este empatia și recunoașterea gravității situației.
Între cele două tabere (sau poate pur și simplu nu știu eu în care să-i plasez), sunt și cei care abandonează pui în stradă, și care astfel cresc permanent numărul maidanezilor. Ei sunt o categorie foarte importantă, cu care trebuie să vorbiți separat.
Pe de altă parte, între iubitorii de animale sunt și oameni care susțin întoarcerea în stradă a câinilor după cele 30 de zile de stat în adăposturi. Trebuie să înțelegeți că aceasta nu este o soluție care merge în același sens cu progresul civilizației. Este soluția care presupune cel mai scăzut grad de implicare al iubitorilor de animale. Haideți să facem mai mult.
Ce am vrut să arăt până acum este că nu ne împărțim în îngeri și demoni în această problemă. Este nevoie de un efort de analiză rațională a actorilor implicați, ceea ce în lobby se numește stakeholders mapping. E vorba de o cartare a actorilor, în funcție de apropierea punctelor lor de vedere cu cel propriu și în funcție de puterea lor de influență. Interesul dumneavoastră este să vă aliați cu actorii puternici și să nu iritați adversarii. Desigur, cum decizia despre ce se va întâmpla cu maidanezii după cele 30 de zile aparține consiliilor locale, ele devin ținta dumneavoastră capitală și trebuie să îi convingeți că aveți competențele și resursele să susțineți alternativele la eutanasie.
În acțiunile dumneavoastră de până acum (în acești ani de când activați în acest sector) nu ați avut o viziune comună și un efort coordonat. Lipsește leadershipul, viziunea strategică. În această problemă, trebuie să acționați ca o singură forță. Trebuie să transmiteți aceleași mesaje. Să faceți o analiză a dimensiunii problemei, a resurselor de care aveți nevoie, a direcțiilor de acțiune, a etapelor de implementare.
Există enorm de mulți oameni care vor să vă ajute. În prezent, ei trebuie să vă caute și să aleagă între dumneavoastră. Dacă vreți susținerea lor, trebuie să faceți așa încât lor să le fie ușor să vă ajute. Puteți facilita acest ajutor creând un singur „centru de comandă” și punând la dispoziția oamenilor o paletă foarte largă de opțiuni de susținere. Unii pot adopta, alții pot dona bani, alții pot dona altceva, alții pot face voluntariat șamd. Și companiile pot susține activitatea dumneavoastră în multe feluri, e nevoie ca și pentru ele să fie clar cu cine trebuie să discute. Și, la fel de important, să le fie clar că acțiunile dumneavoastră nu le pun în pericol reputația.
După cum știți, eutanasia este practicată în multe țări civilizate atunci când câinele este bolnav sau agresiv sau nu a fost adoptat într-un anumit interval de timp. Dar câinele de acolo are mult mai multe șanse de a fi adoptat, în principal pentru că acolo sunt muuuult mai puțini câini oferiți spre adopție în raport cu populația. În România, în schimb, raportul câini de adoptat / populație va fi unul foarte problematic, mai ales că darea spre adopție nu se va întâmpla prea eșalonat.
E nevoie de un mesaj pozitiv. N-aveți nevoie ca oamenii să plesnească de ură în proteste consumatoare de energie. Ei trebuie să vă ajute să dați o șansă la o viață „sedentară” câinilor sănătoși, blânzi, sterilizați – fie că își găsesc un stăpân, fie că își găsesc un adăpost permanent.
Îmi pun toate speranțele și încrederea în calmul și gândirea strategică de care veți da dovadă!
Când am ajuns noi nu mai era nimeni (am senzația că oricum nu prea e lume, în general vorbind, iar atunci era și frig). Am dat peste un băiat care părea a fi in charge, mi-am pus urechile pufoase și am purces. Băi oamenilor, era așa o liniște de auzeam fiecare sunețel pe care-l făceau bocancii pe frunzele uscate. Și aveam urechile astupate cu ceea ce eu numesc urechile pufoase…
Dupa câteva minute de mers prin liniștea aia am ajuns în foișorul de observație – un foișor situat foarte aproape de locul în care sunt hrăniți zimbrii. Ei, zimbrii, erau acasă, dar destul de departe de foișor. Bătea un vânt rece de numa și noroc cu camera care are zoom sănătos, că i-am văzut și de aproape. Zice-se că sunt 39 cu tot cu pui (noi am văzut sub 20, restul erau pitiți prin pădure). N-am stat foarte mult, că tocmai ce v-am zis de crivăț și îmi înghețaseră mâinile pe cameră (mănușile erau în mașină, la ce să le car și pe dânsele?). Plus că atâta liniște deodată mă cam dăduse pe spate. 
