Food coaching? Food Coach?! Ana Naie?

56f08989b1df0c1fb28b6677a8f7a487Nu știu dacă sunteți la curent cu subiectul. Avem așa:

a) Sunteți la curent cu subiectul foodcoachingananaieeasypeasyetc. În acest caz, treceți peste pasajul următor.

b) Habar nu aveți despre ce vorbesc.
În acest caz, trebuie să vă fac un scurt intro – Ana Naie e coach pe teme de mâncare. Adică cam așa cum încerc eu să fiu coach pe teme de petreceri private (wow, chiar, asta încerc să fac?!), ea e coach pe chestiuni de alimentație. Face planuri alimentare pentru oamenii care:
– vor sa slabească
-vor să se îngrașe (yeah, right)
– vor să mănânce mai organizat/sănătos etc
– vor să își eficientizeze cumpărăturile în zona alimentară
– au orice alt obiectiv legat de alimentație, de preferat unul care să nu le dăuneze.

Ok, acum că suntem cu toții în temă, putem merge mai departe.

În septembrie m-am văzut cu Ana Naie. Nu e un secret că am niște kilograme în plus. Nu e un secret că din când în când mă apucă pandaliile și încerc să dau jos din ce acumulez pe parcurs. Nu e un secret nici că în general, dacă chiar îmi doresc, reușesc. Nici că după 2-3 ani le pun la loc (da, știu, sunt norocoasă). De asemenea nu e un secret că n-am fost vreodată disperată în legătură cu asta – nici măcar când m-am măritat – de fapt MAI ALES când m-am măritat, pentru că n-am vrut un subiect artificial de stress în plus într-o perioadă stresantă prin definiție.

Acum traversez una dintre perioadele în care am ajuns din nou în vârful piramidei trofice și încerc să mă scutur de un 5-6 kg. Nu mă jeluiesc nici nu cer rețete de diete, sunt în regulă, jur! Doar că voiam să vă povestesc puțin din contextul în care m-am văzut eu cu Ana Naie, să n-o dau chiar din pod așa.

Bon. M-am văzut cu Ana Naie. Pentru că pe lângă toate cele enumerate mai sus, am o pasiune avidă pentru noutate. Și din secunda în care am aflat despre ce e vorba și ce vrea ea să facă, mi-am zis că TREBUIE să aflu mai multe.

Așadar am trecut de întâlnirea preliminară cu Ana, unde am aflat mai multe despre cum vede ea chestiunea asta cu food coachingul, care îi sunt principiile, obiectivele, ce ține de mine, ce ține de ea. Ea a aflat mai multe despre mine, istoric, pofte, plăceri vinovate, obiceiuri bune și proaste (mai ales proaste). Și per total am aflat amândouă mai multe despre viitorul nostru împreună. Ca să aflați și voi mai multe – ce face Ana e o combinație de plan alimentar zilnic personalizat dar și benefic pentru scopul tău și suport psihologic, safety net, shoulder to cry on, soluții de urgență etc. Îți face un plan cu ce trebuie să mănânci ca să fie bine, dar să-ți și placă și stă cu tine de vorbă și încearcă să te ajute când o iei pe arătură din varii motive.

După care am intrat în prima săptămână de plan alimentar. Mi-a plăcut ce s-a întâmplat, așa că am mers mai departe.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt?

Păi am petrecut o lună întreagă de gătit cu plăcere. Mers la cumpărături la început de săptămână cu ditamai lista, dar una foarte eficientă așa și logică. Am învățat să fac niște chestii pe care jur că nu-mi dădea prin cap că-s în stare să le fac și am aflat că chestia cu salatele bune chiar nu e vrăjeală, doar că trebuie să ți le faci singur ca să le nimerești fix pe gustul tău. Nicio treabă cu salatele de restaurant.

Dacă am slăbit? Am slăbit, vreo doua kilograme și un pic. Adică destul dacă punem în calcul că n-am respectat ore de mâncare,ca n-am făcut deloc mișcare, n-am prea respectat nici planurile. Am mâncat cam multă ciocolată pe lângă și mult mai multe ,,nuts” decât ar fi trebuit. Am mai dat-o și total prin bălării pe ici pe colo (și când zic total vreau să zic total) și m-am îmbătat grav, grav de tot la două nunți la care am fost invitată. Asta cu repercusiuni a doua zi pe front alimentar, ca și cum treaba cu găleata de alcool cu suc n-ar fi fost deajuns. Privind situația de ansamblu, eu am fost foarte mulțumită de rezultat. Ana, fire autocritică, și-ar fi dorit să facă cu mine miracole – therefore nu a fost așa încântată ca mine, deși am încercat s-o conving că sunt dracu’ gol și mai mult n-ar fi putut face oricum…:).

După o lună am renunțat. M-am hotărât că nu-i momentul să fac asta – între timp o dădusem în tot felul de boli dubioase despre care nu prea vreau să vă povestesc (și care nu au legătură cu alimentația, do not even try to go there), am intrat în perioada de repaos după sezon, care în ,,filmul” meu înseamnă complete hedonism. Zac cât vreau, dorm cât vreau, mă joc cât vreau, mănânc cât vreau etc. Nu tocmai potrivit cu disciplina alimentară, ce ziceți?

Ce am pierdut în luna asta? Păi v-am zis, alea două kile. Vai, ce-am mai plâns după ele.

Ce-am câștigat? Pfff. Am câștigat o percepție complet nouă asupra mâncării. Sigur, nu trebuia să vină cineva din afară să-mi zică că poți să gătești chestii super yum și nu neapărat nocive. Wait… ba da, se pare că trebuia să vină cineva din afară să-mi zică chestia asta și după aia să mă ia de mână și să mi le arate – uite-le bre, uite-le. Ia fă chestia asta. Ia gătește asta AȘA, și nu așa. Ia încearcă și un cartof dulce (puii mei, eu credeam că un cartof dulce e mai rău decât un cartof regular… there is a naming issue there!!!). Ia fă un plan, gândește-te ce vei găti pe niște zile înainte. (cine, eeeu? eeeeeeuuu?).

Cum sunt acum? Nu, n-o să vă mint că mi s-a schimbat viața complet și că am continuat să slăbesc ca nebuna. Viața mea e similară, dar e mult mai bogată în materie de idei culinare. În luna aia în care ,,m-am vorbit” cu Ana pe mail nu am mâncat de două ori aceeași chestie (decât dacă vorbim de un iaurt, ceva, ca gustare, ok?). O lună întreagă! De salate, fripturi de toate felurile, hamburgeri, supe, paste, chilli con carne și mic dejunuri care sună de îți vine apă-n gură. Hell, am mâncat până și nachos cu guacamole! Să zicem că văd diferit ingredientele din magazine. Știu ce aș putea face cu ele. Încă n-am epuizat lista de rețete de la Ana, în sensul că nu m-am plictisit de ele – dar am învățat una-alta despre ce-mi place, să recunosc potențialul dintr-o rețetă, ce să pun într-o salată să o transform în ceva ce-mi place foarte mult…

De ce n-am slăbit ca nebuna 30  kile într-o lună? În primul rând pentru că nu e normal să slăbești 30 kile într-o lună, ok? Glumesc, glumesc… N-am putut să-mi ating obiectivul pentru că sunt o persoană căreia îi vine foarte greu să ceară sfaturi și mai ales să le accepte atunci când vin. Sunt ca un bărbat, dacă vă e mai de ajutor comparația. Da, eu sunt aia care nu cere NICIODATĂ indicații dacă se rătăcește. Mereu știu ce e mai bine ce e de făcut, știu exact unde mă aflu și pe ce străduță trebuie să fac stânga. Greșesc, mi le asum, trec mai departe și tot nu cer ajutor. Sunt foarte ,,my way-ish” așa. Pot să urmez un plan până când nu mai vreau să-l urmez. Și atunci nu prea ai ce să-mi mai faci, pentru că dacă nu vreau, nu vreau. Nu e vorba de neputință, disperare, nevoia să mi mângâi pe cap și să-mi spui că va fi bine. Nu plâng în pernă că am mâncat juma de ciocolată și nici nu fug la baie s-o vomit. Pur și simplu când nu vreau să fac ceva, nu vreau. Și cu o persoană ca mine – în acest subiect – e foarte greu să lucrezi. Nu sunt un client dificil, sunt pur si simplu un client care nu se lasă condus.

Dar sunt un client mulțumit! Mie experiența asta chiar mi-a pus viața alimentară într-o nouă lumină – și pentru asta consider că a meritat fiecare boabă de năut.

Și de asta eu v-o recomand din tot sufletul pe Ana! Dacă vreți să învățați o grămadă de chestii despre mâncare și feluri de mâncare, dacă vreți să mâncați ce și cum vă place, dar să slăbiți sau să nu vă îngrășați sau eu mai știu… dați-i un mail (ana la easypeasy punct ro ) și întrebați-o de vorbă. Nu e vorba de diete, nici de restricții, ci e vorba despre cum să înveți să controlezi ce mănânci și să folosești ingredientele în folosul tău, dar și pe gustul tău. Ana, am zis bine? Mă iei copywriter? :P :P :P

Dacă aveți și alte întrebări…shoot.

V-am pupat,

Eu.

Revin? Revin

Pfff, ce viață pe blogul ăsta… Din 2006, trecut prin toți nervii mei de adolescent întârziat. Poticnit oficial în 2013… resuscitat pe final de 2014?

Ce ziceți? Să mai scriu? Că de subiecte aș avea câteva…De exemplu să vă povestesc cum m-am apucat de dans scoțian (că vorba aia, numai de asta nu mă mai apucasem). Cum tot plănuiesc să mă întorc la cor. Peste ce tot felul de oameni dau. Peste cum trăiesc visul în fiecare zi, chiar dacă asta înseamnă din când în gând să mai dau și prin coșmaruri mici, așa.

Ce filme mai văd. Sau seriale, că acum e mai tare asta cu serialele decât aia cu filmele.

Că mă joc Fallout. V-ar interesa asta, cu Falloutul?

Știu, da, da, bat câmpii. Ce naiba altceva aș putea face pe un blog care se cheamă Verzi și uscate?

Doamne-ajută că nu m-am reapucat să scriu pe el în campanie electorală, voi vă dați seama cam ce ar fi fost la gura și degetele mele?!

Deci… ce să fac. Să mai scriu? O să mai scriu…

Vă las cu un cântecel care mă bântuie zilele astea din cauză de Fallout New Vegas, de care vă povesteam că joc, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. De preferat de pe canapea și pe un ecran mare.

Despre plaje, virgine, relaxare, aventură, ipocrizie, educație, ecologie și mai multe pahare de Mojito

Pe modelul mai răruț ca e mai drăguț vă scriu abia acum, patru luni mai târziu. Am în draft subiecte despre Castelul Electric, Padina Fest și câte și mai câte, dar uite că abia acum mi-a captat un anume subiect atenția atât de mult încât să duc până la capăt un articol.

Vreau să vă povestesc câte ceva despre tainele actuale ale litoralului românesc. Despre ce găsiți și unde și despre cum să vă comportați atunci când ajungeți acolo. Cu bune, cu rele și mai ales pe directelea.

O să vă povestesc mai întâi că anul ăsta am mers la Vadu. Da, pe plaja aia secretă despre care nu știe nimeni și unde ți se șterg automat urmele după ce te întorci acasă. NOT. Vedeți voi, Vadu și Corbu ERAU două plaje aproximativ virgine acum vreo să zicem 7 ani (probabil și înainte, dar acum 7 ani mi s-a povestit mie prima oara despre cât de dificil e să ajungi acolo și cât de puțini oameni vei găsi). Acolo mergeau campiștii (știu, nu există cuvântul ăsta) adevărați, cu cort adevărat care se montează din multe piese. Acolo se făcea nudism, basically pentru că chiar nu prea avea cine să te vadă. Era greu de ajuns, greu de rezistat și pare-se făcea minuni cu psihicul umanoidului intrat în comuniune directă cu natura.

Recunosc, eu n-aș fi rezistat așa nici 10 minute. Probabil undeva pe la minutul 11 m-ar fi luat alergiile, apoi ar fi apărut turmele în galop de țânțari și eu n-aș fi avut Autan, că nu se găsea chiar așa pe toate tarabele. Apoi m-aș fi deshidratat pentru că n-aș fi avut de unde să beau apă. Apoi aș fi murit probabil în încercarea de a parcurge cei 5 km până în sat. Nu, eu n-am gena aia sportivă și aventuroasă, n-am avut-o niciodată și mă îndoiesc că o să-mi crească acum. Ah, da, și probabil că aș fi stat singură în pustietăți cu sutienul pe mine, pentru că sunt genul de persoană care ar face asta.

Sucker, veți zice. Persoană spălată pe creier, nu vei cunoaște niciodată bucuriile îmbrățișării perfecte cu marea pe care ți le poate oferi doar un skinny dip! Legătura profundă cu supa primordială care își fac auzită vocea doar la fundul gol. Ok, no problem, râdeți cât vreți, nu sunt și n-o să fiu fata de la Laguna Albastră. Sunt plinuță, cu probleme cu coloana, mioapă și îmi plac de mor beneficiile lumii moderne (cum ar fi aerul condiționat, apa rece, saltelele și cocktailurile). Sunt o tocilară într-ale camperelii. Și am mai fost și bolnavă când eram mică!

Cu toate acestea, odată cu apariția campingului modern, a cortului cu aerisire sporită care se așterne în două secunde, cu drumul pe care poți merge cu mașina până la plajă, cu salteaua gonflabilă, cu lada frigorifică și cu – mulțumim, tu, zeule- Autan, spirale și alte torțe anti-țânțari, am început și eu s-o iau ușor-ușor pe calea pseudoaventurii. Mai întâi m-am călit temeinic la Sfântu. Unde a fost frumos, dar nu prea, despre asta puteți citi aici . Atât de hilară a fost experiența mea, că a ajuns până hăt la Dilema Veche, din păcate n-o puteți savura și acolo decât dacă sunteți și anume abonați.
În fine, după trânta din Sfântu, în 2010, tratament intensiv cu caniculă, broaște și țânțari, m-am simțit vitează și am mai băgat două seri la Peninsula 2011 și încă două la Padina, în 2012.

După trei seri dormite în cort la Electric Castle, fără evenimente majore, am zis că e cazul să reîncerc ceva litoral și țânțărime și am purces către Vadu, acest tărâm neatins de suflarea umană. Nu de alta, dar era ziua de naștere a părintelui nostru spiritual, vadu-iot (așa se spune?) cu experiență, iar noi eram dispuși de ceva aventuri și valuri la Marea Neagră.

Experiența a fost până peste poate de frumoasă, nu zic nu. Nu cred că am văzut vreodată atâtea stele – și nu pentru că nu am avut de unde, dar pentru că a fost prima oară când am putut sa privesc cerul dintr-un loc unde poți opri orice lumină artificială, într-o noapte fără lună. Am văzut și licurici de mare (nu știam că există), tot pentru că nu era lună. Prima seară, cel puțin, a fost pentru mine un fel de epifanie, deși a durat puțin, foarte puțin, prea puțin! și a fost ,,piperată” cu roiuri de țânțari, urlete de coioți și alti bărzăuni zburători cât pumnul meu.

Bottom line- dacă eu am ajuns acolo, oricine poate să o facă. Și o va face. Plaja asta a încetat să fie virgină de mult, la fel ca cea din Corbu (care, btw, pentru mine a fost o dezamăgire cumplită, dar nu pentru că am găsit acolo oameni, ci pentru că am găsit multă mizerie, câini vagabonzi și dughene de joasă speță). Deci lumea o să vină, chit că eu scriu acest articol pe blog, chit că nu. Fraților, locurile astea sunt marcate pe Google Maps! Voi ați scos capul pe geam în ultima vreme? Ați văzut în ce hal fuge informația? Hai să nu mai facem pe prețioșii și superiorii cu ,,salvați Vadu” și nu mai povestiți nimănui. Probabil mare parte din voi ați aflat tot de la cineva care fusese mai demult acolo – sigur, era diferit, erați singuri în baie cu lumina stinsă și nu v-a auzit nimeni, plus, amicul stia că ești băiat bun. Hai mai bine să ne dozăm eforturile spre altă direcție și să încercăm să facem educație. Dacă țineți atât de mult la plajele nepoluate, puneți umărul și să dăm drumul la o campanie online și/sau offline despre cum trebuie să te comporți pe o asemenea plajă neamenajată și de ce avem încă nevoie de locuri fără sezlonguri și pahare cu umbreluțe.

Și ca să fiu și mai radicală, înainte să o mai băgați pe aia cu ,,hai să păstrăm secretul”, ce ziceți mai degrabă să încetăm noi primii să mai mergem acolo. Pentru că avem de-a face cu două probleme diferite: 1) oamenii încep să meargă în cantități din ce în ce mai mari pe plaje încă goale de care doar câțiva privilegiați se puteau bucura până de curând și 2) oamenii sunt needucați și se comportă ca giboni abia coborâți din copac, începând cu zgomote și terminând cu ce lasă în urmă. În legătură cu problema 1, îmi pare rău să vă anunț, dar suntem cel puțin până la noi date oferite de cercetătorii britanici egali în drepturi pe pământ. Dacă vreți ca lumea să nu mai mearga acolo, fiți responsabili și începeți cu propria persoană. În legătură cu problema 2 se pot face lucruri, dar pentru asta trebuie vorbit despre asta. E o luptă lungă și soră cu agonia, dar dacă nimeni nu se apucă de ea, mai bine tăcem și lăsăm autodistructivitatea să-și facă treaba în liniște (sau zgomot).

Trec acum la partea a doua, pe care mi-e teamă că n-o s-o mai citeasca nimeni. După atâta epopeea cu Vadu și Corbu, cine să mai citească și despre plaja dinspre Mamaia și Năvodari? Unde, recunosc, n-aș fi călcat nici torturată cu fierul de rufe cu aburi. Nu atâta vreme cât în frază încape cuvântul ,,Mamaia”. Nu, dacă n-aș fi fost atât de obosită de nunți și de aventuri la munte și la mare, mai ales în cort. Nu, dacă n-aș fi avut un moment de slăbiciune în care să zic – fuck it, vreau la piscină, vreau într-un pat moale, vreau un mojito la botul calului, and make it fast! Așa că m-am lăsat dusă de val și am închis de bunăvoie portiera în ziua în care am plecat spre granița infamei Mamăi.
Mai întâi m-au trecut valuri de nostalgie pe la poarta fostei tabere. Apoi m-au trecut valuri de indignare văzând în ce hal arată drumurile și casele neterminate. Un câmp de materiale de construcții fără noimă. Aproape că începusem să scâncesc că vreau acasă, când am intrat în curtea interioară a Villei Pontica. Nu știu alții cum sunt, dar eu când văd un salcâm bine tuns, o canapea de exterior, un șezlong ergonomic și o piscină generoasă și frumoasă, îmi tresaltă inima de bucurie. Mi-a mai tresărit inima și la intrarea în cameră, după ușile frumoase cu obloane de lemn de inspirație mediteraneană. Și înăuntru, la vederea dușumelei și a mobilierului simplu dar ,,în temă”.

Până la plajă am mers pe un podeț de lemn, printre bălării. Dacă n-ai fi văzut vilele, unele draguțe, altele abandonate, altele fără noimă, iar unele de-a dreptul hidoase, ai fi putut chiar crede că mergi spre o plajă ,,virgină”. Gâze, greieri, vânt alunecos, de toate. Pe plajă ne-am aruncat prosopul lângă un bar pe care l-am categorisit instant ,,de fițe” și am început să facem calculul în kilometri până la primul supermarket, pentru că ,,eu nu dau 20 de lei pe o cola”. Am clacat repede și am cerut ceva de la bar, ceva ce am avut maxima surpriză să aflu că are un preț similar cu Bucureștiul accesibil (Control, Panic, Expirat + locațiile hipstărești mai nou deschise). În afară de asta, doamnelor, aveam de-a face cu o Caipirinha practic perfectă, care m-a cucerit de la prima sorbitură. Din punctul ăla gata, eu am fost convinsă.

Seara ne-a mai tratat cu o descoperire de zile mari – Restaurantul/cherhana Rapana. Eu nu mănânc prea des chestii din apă, fac excepții doar când trebuie neapărat, dar aici am avut parte de-o tratație incredibilă. Vin rece la frapieră, porții imense de midii, niște chefali nuuuma buni, icre și salată de vinete cu brânză și roșii și ceapă, stavrizi și alte nebunii. Desertul dar și o porție gigantică de rapane – din partea casei. În plus, cunoștințe noi în persoana lui Cristi, care se ocupă (bine!) de Rapana și care ne-a povestit o grămadă despre zonă și despre locurile în care e ok să mergem.

Și așa am ajuns noi a doua zi la plaja Curacao. Făcută de niște băieți care ne-au mai îmbătat de câteva ori prin București, ea constă într-un bar de lemn cu hamace, masa de fussball și câteva scaune înalte, vreo 50 de sezlonguri DE LEMN grupate câte două lângă o umbrelă de stuf. Prețul sezlongului toată ziua – 10 lei. Când comanzi ceva, o măsuță de cafea apare ca prin minune lângă tine și ești servit cu multă plăcere cu tot felul de bunătățuri și limonade de zici că nu e adevărat. Muzica există, dar e în surdină și e frumoasă de-ți vine să mori.

Foarte important și DELOC de neglijat – TOALETA de la Curacao este impecabilă! E o construcție mai mică, tot din lemn, în spatele barului, cu un duș exterior. Vase de toaleta sclipitor de curate și parfumate, apă, săpun. Nota 10!!! Sigur, exagerez, dar este necesar ca să vă fac să înțelegeți – cred că doar acasă m-am mai simțit atât de în siguranță într-o toaletă.

În ultima zi am fost cadorisiți și cu niste cafele din partea casei și am plecat cum foarte rar plec de undeva -și anume cu promisiunea că mă întorc.

Deci pentru zilele în care nu vreți neapărat să faceți pe aventurierii extremi, în care aveți nevoie să vi se poarte de grijă și să vi se servească un cocktail, chiar dacă poate e sub demnitatea voastră, dacă vă place muzica pe plajă, dar nu la volume insuportabile și nici în ritmuri intolerabile… faceți o vizită la plaja Năvodari-Mamaia Nord. De bifat MUSAI plaja Curacao, Plaja Rapana, restaurantul Rapana și pizzeria care urmează (și care ține tot de ei). Good, good pizza, I tell you.

Așadar, oameni buni, mergeți la Vadu dacă vreți să dormiți în cort cu picioarele direct în apa mării, deocamdată în liniște și pentru niște senzații nepaipomenite. Și mergeți la Năvodari dacă vreți să vă simțiți răsfățați dar totuși, răsfățați cu bun gust și cu prețuri care te lasă să pui motorină și pentru întors. Și spuneți și altora, dar mai spuneți-le și că chiștoacele de țigări se strâng de pe plajă, că sunt niște ratați dacă lasă ceva în urma lor, ca sacii de gunoi încap și în poșetă și apoi în mașină până la cel mai apropiat tomberon și în general încercați să fiți voi ăia mai buni, nu doar să vă credeți așa.

Și vă mulțumesc că m-ați suportat atâta și promit să încerc să scriu mai des :).Ș-am încălecat pe-o șa…

Melodia sezonului (frate, nu pot să mă abțin! :D):

Despre respect

Când m-am gândit să repornesc blogul ăsta, dar și când am hotărât că e cazul să rămân pe propriile picioare, m-am gândit mult care vor fi primele subiecte pe care le voi aborda. Era clar momentul în care urma să dezvolt un punct de vedere legat de publicitate. Cât de mișto e în publicitate, cât de nașpa e. Cât de cool e, versus cât de artificial e. Ce cred eu despre oameni, ce nu cred eu despre oameni.
Nu că aș fi eu vreo mare vedetă, dar era un pas normal. Când se fac schimbări, se emit și opinii. Că așa se cade. Când iei câte o decizie schimbătoare de viață și ai o minusculă audiență, cum încă sper eu că mai am aici, se obișnuiește să scrii despre revelații personale, despre lucruri pe care până acum nu le-ai putut spune- și uite că acum poți da frâu liber nervilor și imaginației și poți elucubra infinit despre ce crezi legat de trecutul tău.

Și plănuisem îndelung un post ca ăsta pe care mă pregătesc să-l scriu. Numai că – nu știu cum – viața m-a luat pe nepregătite (duh, ca zăpada pe Oprescu și Videanu și toți prietenii lor) – și mi-am văzut de altele.

Și de fapt ce voiam eu să spun când am plecat din publicitate, printre altele, era că port un enorm respect ultimului loc de muncă în care am activat. Care conține niște oameni cum industria asta discutabilă nu prea mai are.

Și voiam neapărat să scriu pentru oricine ar fi interesat să afle vreodată cât de mult respect port eu lui Robert Tiderle și celorlalti colegi pe care i-am avut în ultimii doi ani la Papaya Advertising. Că e mult rău și nu prea am cuvinte să exprim asta. Și că nu vreau să transform o postare de gen într-o lamentare dubioasă și vreo odă de prost gust, ci doar voiam să fie public. Că e singurul loc – experimentat de mine -, în care încă se face publicitate ETIC în prispa noastră. Că orice părere aș avea, exprimată în scris sau verbal, despre publicitate în general, despre capitalism, consumerism, oameni și persoane, Papaya e un capitol separat. Pe care nu voi vrea niciodată să-l amestec în discuții vagi sau urâte.

Am lăsat spațiu de paragraf acum și m-am gândit vreo cinci minute. Ce să mai spun. Că la mine scrisul așa funcționeaza – deschid un câmp și apoi scriu. Și se mai întâmplă (cam des, din păcate) și să mă uit tâmp la o pagină și să nu știu ce să fac în continuare cu ea. Ca acum.

De fapt voiam, prin acest post tardiv și foarte prost scris (iertare), să mulțumesc pentru ultimii doi ani.

Și cam atât. Cu mult respect. Și mulțumiri.

Eu.

Cum e să pleci

Scriu postul ăsta pentru că e realmente multă lume care îmi pune întrebarea asta – și? Cum e? Cum se simte să pășești afară din publicitate după atâta vreme? E fericirea pe pământ? Simți că te axfixiezi?

Păi în primul rând, nu știu dacă și cât știți, dar eu am mai trecut prin niște pauze, așadar din cei 8 ani și cinci luni cât am activat în domeniu, doar 7 ani și vreo jumătate au fost petrecuți efectiv în agenție. Asta ca să fie clar. Apoi nu mi-e mie încă foarte clar dacă nu e și asta tot vreo pauză camuflată. Sincer, sper că nu e, că mi-am luat elan cât să ajung pe partea cealaltă a pământului, dar adevărul e că nu am garanția că nu voi încerca într-o zi să mă întorc, după ce mă voi fi convins că scrierea de reclame e adevărata mea vocație și am traversat doar o mică criză de identitate.

Mai bine v-aș povesti cum a fost. Cred că e mai bine decât să încerc să descriu ceva atât de abstract și până la urmă ușor trist cum este despărțirea, fie ea și voluntară, de un microunivers.

A fost bine. Serios. Spre diferență de alții din generația mea, eu n-am intrat în lumea asta din motivele greșite (sau din cele mai greșite). Țin minte că m-a întrebat Șerban Alexandrescu la un interviu cât la sută din prezența mea în publicitate se datoreaza ,,peer pressure”. Atunci m-am gândit pentru prima oară la asta și mi-am dat seama că n-a fost vorba nici o secundă de așa ceva. Și nici de pasiune mistuitoare, e drept, deși mi-ar fi plăcut mult să fie asta. Pur și simplu, într-o zi, întâmplarea (întâmplarea asta avea formă umană, dar să-i spunem totuși întâmplare) m-a făcut să înțeleg că există în București această breșă în sistem care mi-ar permite să trăiesc așa cum îmi doresc eu să trăiesc. Până la momentul respectiv trăisem într-o resemnare completă, convinsă fiind că nu exista nicio posibilitate să identific ceva ce as putea face cu plăcere, ceva care să nu mă transforme într-o mașină sortatoare de dosare. Brusc, exista posibilitatea să mă trezesc în viața mea de adult mai tarziu de 7 dimineața, să mă duc îmbrăcată la serviciu cum doresc, să vorbesc cum doresc, să mă port cum doresc și să obțin niște rezultate vizibile uneori la televizor. A fost ,,promise land”, asta a fost publicitatea pentru mine. Și tot ce trebuia să fac era să încerc să direcționez înclinația literară către creația de reclame originale. Iar cum toată viața am trăit pentru a păcăli sistemul… guess what.

Persoana care m-a angajat, doar vreo 3-4 luni mai târziu după ce îmi intrase microbul în gândire, în urma unui simplu interviu obișnuit, obținut în urma unui e-mail (e o poveste super lungă aici, dar și frumoasă) m-a avertizat că e greu. ,,Întâmplarea” m-a avertizat, de asemenea, că nu-și asumă eventualele boli de ficat, inimă sau nervi de care aș putea suferi în viitorul apropiat. Dar zău, pe lângă perspectiva pe care mi-o ofereau studiile mele (drept carele este) meseria asta, cu toate riscurile sporite cu care mă tot amenințau diverși, chiar părea o vacanță.

Băi și a și fost! La vremea când prietenii mei deveneau ,,oameni mari” – aia, cea mai scârboasă, în care ești mazga de pe fundul lacului puturos, pe care crește lichenul scârbos care bolborosește bule infectate cu microbi diabolici, ei bine, eu în perioada aia eram junior în agenție. Adică copilăream în continuare în stil mare. Și mergeam la petreceri și vorbeam cool și mă îmbrăcam cool (sau așa aveam impresia) și ascultam muzică interesanta, vedeam filme premiate și trăiam în fiecare zi ,,challenge-uri creative” și mâncam shaorma la birou, pe tastatură dacă doream. Aveam un coleg care cânta la drâmbă și unul care îngrijea bonsai. Stai – era același! În fine, ați prins ideea. Toți cei din jurul meu erau miniartiști, cântăreți în trupe, dj, desenatori… Puteam deschide și trimite orice mail din lume, puteam intra pe orice site, aveam liber la messenger, aveam cheia de la agenție și petreceam acolo multe ore din seară, convinsă că asta va fi viața mea de acum încolo.

A fost frumos și uneori a fost și greu. Au fost petreceri, au fost oameni. Au fost întâmplări, călătorii. Multe, multe lucruri care m-au adus în punctul în care mă aflu acum. Au fost transformări pe care le-am suferit, gânduri frumoase și gânduri urâte. Au fost și sentimente de inutilitate, întrebări de genul de ce mi-aș petrece ore/zile/săptămâni încercând să vând un rahat de obiect care nu schimbă viața nimănui – așadar și momente în care am zis că e cazul să fac un pas în spate și să încerc să privesc din altă perspectivă. Nu am fost în niciunul dintre momentele din cei 7 ani și jumătate păcălită de ideea că publicitatea este artă. Am știut întotdeauna exact ce este – de aici și modul în care mă oboseau în ultima vreme roiurile de copii dornici să fie artiști și care-și canalizeaza eforturile în direcția greșită. Și apoi iar- alte gânduri – în ce mod am păcălit eu sistemul, dacă am ajuns fix în motorașul care îl hrănește? Și la un moment-dat, după mulți pași în spate, te prinzi că în spatele tău e peretele…

Și după o vreme pur și simplu am știut că ocup locul altcuiva. Iar când posibilitatea de a face ceva pe cont propriu a apărut, am înhățat-o cu ambele mâini și m-am cățărat pe ea ca o maimuță ce fuge de un crocodil. Întâmplător, n-am făcut-o deliberat. Posibilitatea a apărut, mi-a sărit în ochi, eu m-am cățărat pe ea, dar nu am căutat-o. Pur și simplu am privit în momentul potrivit în direcția potrivită. În caz contrar, urma probabil să sap o gaură în perete și să fac în continuare pași în spate, spre următorul perete…

Deocamdata e bine. Am sentimentul că evoluez. Mi-e puțin frică, dar cui nu-i e, right? (sau era o boală, aia în care nu ți-e frică de nimic?).

BIG comeback

Mă gândesc de ceva vreme cum ar fi să scriu din nou pe verzi și uscate. Mă gâdilă sentimentul. Mă gândesc că poate nu e prea târziu.

Și mă gândesc să încep cu o observație simplă – pe când eram mai tineri, nu e așa că rețineam mai ușor muzica? Că o învățam, o cântam în somn, o trăiam?

Un exemplu:

Băi nene, deci știu fieșce notă din cântecul ăsta. Fiecare inflexiune a lui Axl. Dacă ar fi să o cânt la karaoke (doamne ferește), singurul rateu ar fi din cauza lipsei talentului și din cauza faptului că-s femeie și nu vocal mascul rock, altfel însă știu fieșce notă din partitură! Pune-mă, însă, să bălmăjesc ceva mai nou, că s-a terminat. Femeie, bărbat, rock, non-rock, tot aia e… Praf.

Deci e clar. Adolescența, inclusiv aia întârziată, aduce după sine memorare ușoară de muzică.

Am îmbătrânit, e clar.

Și am revenit pe blog. Oficial!