Vrei să fii milionar la coadă la Mega?

Aseară, undeva pe la 21.45, eram în Mega Image de la Chibrit. Unul dintre ele, că sunt vreo trei…

Îmi târam obosită coșul cu 3-4 chestiuni printre rafturi, asigurându-mă că supraviețuim până azi și că nu uit vreun ceva important. Printre acele rafturi m-am tot intersectat cu o blondă coafată-țuț, la un 35-40 pe tocuri, ciorapi plasă, pencil skirt. N-arăta rău, tocmai asta mi se părea ,,out of place”, că arăta bine țopăind pe tocuri de 10 printre chipsuri și pâini feliate la ora aia, comparativ cu noi, ceilalți 5-6 zombie amețiți din magazin, agale târâtori de coșuri goale. De aia am și remarcat-o.

În fine, arunc un balsam de păr în coș (obiect foarte prețios, fără de care sigur n-aș fi supraviețuit până azi) și mă îndrept către una dintre cele două case încă deschise. Ochii-mi picau în gură și știam că am în față o noapte cu multă muncă. Aiurea, am stat degeaba, n-am reușit să termin nici măcar o prezentare.

Dar să ne întoarcem la Mega.

Destinul face să nimeresc după blonda despre care vă povesteam. Am așa…un… nu știu cum să-i zic… un ghes să schimb casa, văzând cât amar de magazin a cumpărat acolo. Erau un cărucior și-un coș, ambele pline. Cotesc spre cealaltă casă – acolo vreo 3-4 oameni la coadă. Zic – mă, lasă, cât o dura să scaneze toate alea.

Mă întorc la blondă. Care era captivă într-o discuție maternitalitoasă (nu știu cum să-i zic) cu casiera, care era vizibil însărcinată. Probabil de aceea n-a reușit deloc să dea din drum ditamai coșul ăla pe roți după ce l-a golit. Nu-i problemă, l-am dus eu la locul lui ca sa pot să mă desfășor, oameni suntem. Înapoi la discuția dintre cocoane, n-am prins printre bipăiturile scannerului decât partea în care tipa îi zicea casierei că ei i s-a părut complicat să alăpteze (nu știu cum doamne-iartă-mă se ajunsese la discuția asta). Că la vârsta ei… de 35 de ani (după propriile spuse)…nu e așa simplu cum pare. Stăteam și mă gândeam că încep deja să-mi roiască judecăți de înaltă valoare prin cap, doamne-ferește, asta mai lipsea pământului, încă o controversă despre alăptat, alimentată de una care nici măcar n-are copii.

În fine, 2-3 minute mai târziu, după alte discuții despre naștere naturală, clinici private și alte delicatesuri, se termină în sfârșit cu scanatul. Blonda întinde cardul și…tastează pin-ul greșit. Mai încearcă o dată, tot greșit. Casiera îi zice – ,,nu vă mai las încă o dată, că se blochează”. Ok, zice blonda, încercați-l și pe ăsta (îi intinde alt card). Prima oară nu se accepta tranzacția, a doua oară greșește pinul și de la ăla.

Și stau amândouă și se uită una la alta. Parcă făceau telepatic schimb de informații despre mămicie.

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta cu al doilea card nefunctional a fost un fel de 50/50, care însă nu l-a ajutat deloc pe concurent. Concurentul avea, așadar, nevoie de timp să se regrupeze.

În imensa-mi naivitate, mă gândesc că se poate anula bonul și ne poate lăsa, doamna blondă, pe noi ceilalți, să mergem spre casă la ora aia (aproape se închisese magazinul), până își aduce aminte cum e cu pinul și de unde ia bani pentru jumatea aia de magazin din cărucior.

Fără să întoarcă măcar privirea către noi, oropsiții de la coadă (apăruseră între timp și alții), blonda sună pe cineva (soțul? amantul? șeful? sora? copilul? secretara? mama? nu vom afla niciodată) și-i zice ,,auzi, ce pin am la card?…da dragă, la card, cardul meu… uite, sunt la mega și am uitat pinul…”.

Conversația se lungește, bănuiesc că persoana respectivă habar n-are pinul dar îi ia mult să explice asta, tipul din spatele meu îi urează blondei lecitină plăcută și se mută la cealaltă casă.

1-2 minute mai târziu, blonda închide și se uită visătoare către casieră. What to do… what to do… probabil mai avea puțin și începea exercițiile de yoga. Bănuiesc că-n viața reală, casiera ar fi putut să-i sugereze să elibereze spațiul și să mediteze de pe margine, până mai trec 2-3 clienți, dar în filmul în care ne aflam, ele erau aliate prin legământul maternal. Nu poți să discuți atâta despre copii și apoi să schimbi tonul, nu?

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta a fost un fel de ,,sună un prieten”, dar uite că nici prietenul n-a ajutat la nimic. Era, așadar, momentul retragerii. Concurentul urma să zică ,,mă retrag”, noi mergeam acasă, casiera nu mai stătea atât în picioare. Dar pur și simplu concurentului îi venea greu să se declare învins. Era acel moment, atât de dramatic…

Când am auzit-o zicând ,,stați că sun la bancă” am început să arunc înapoi în coș, deloc tacticos, cele 3-4 amărăștenii de cumpărături printre care balsamul de păr total inutil și m-am mutat la cealaltă casă. Dacă am fi fost la ,,vrei să fii milionar/miliardar”, varianta cu banca n-ar fi existat, mama ei de treabă!

În alte 3 minute eram deja în mașină. Blonda era tot acolo, suna la bancă… la 10 noaptea. Să afle pin-ul. Cu casiera în față. Fără să se uite dacă o mai fi vreun amărât la coadă în urma ei.

Și-o mai fi și azi acolo, și-or fi trăit fericite până la adânci bătrâneți.

The End.

Clinica Sinucigașilor

unnamed(atentie – minispoilere – adică spoilere dar nu chiar!)

Clinica Sinucigașilor – un loc în care oamenii pot merge să pună capăt tuturor problemelor din viața lor. Un loc în care li se spune că sunt ajutați să treacă pe nesimțite în altă viață, fiind îndemnați să fie optimiști cu privire la ce vor găsi acolo. Un loc în care se adună într-o seară patru personaje cu motive diferite, vieți și experiențe diferite – puncte de vedere diferite. Drame și comedii interioare diferite.

Domnul Eugen Furtună, 34 de ani în mai, pe care investițiile proaste și costul vieții în familie l-au distrus. Care nu mai vede sensul vieții în a munci ca un sclav doar ca să-și plătească rata la bancă. Nu are bani nici măcar să moară, la propriu.

Domnul Dănuț, care la cei 27 de ani locuiește încă cu mama, care face ce vrea din și cu el. Care e convins că nu are nicio calitate, ci doar defecte și care nu vede sensul în a încerca să mai treacă prin încă o zi, căci, așa cum repetă de multe ori, ,,eu pentru mine am murit demult”.  Salariu de 16 milioane, pentru care este invidiat sincer de domnul Eugen.

Doamna Cristina, 55 de ani, pensionată pe caz de boală, probleme cu colecistul si inima. A muncit toata viața ca o proastă pentru un soț violent și un fiu nerecunoscător. Nu are o viață a ei, ci doar o pensie mizerabilă, e complet dependentă de alții și nu înțelege de ce s-ar mai întoarce la fasolea pe care a lăsat-o pe aragaz.

În fine, domnul Radu, 35 de ani, manager de firmă de construcții cu studii de filosofie. Plin de bani, neîmplinit în amor, convins că dacă până și dragostea e efemeră, viața nu are niciun sens. Privit circumspect de colegii de suferință, mai ales de doamna Cristina și domnul Eugen (care își văd rezolvarea tuturor problemelor într-o sumă de bani). Considerând, la rândul lor, motivele lor de încetare existențială drept ,,meschine”.

Cine are cel mai bun motiv să termine cu viața? E ceva după moarte? Are importanță dacă e ceva după moarte? Ar ajuta un asemenea serviciu de sinucidere asistată, versus ,,aruncatul în fața trenului” sau alta metodă improprie de autoasasinare? Cine e de vină pentru problemele noastre? Are vreo importanță dacă există sau nu vreo vină a cuiva? Ce e de făcut când ajungi la limită și nu poți să mergi mai departe? Care e adresa de la Clinica Sinucigașilor? Ce cuprinde un formular tip de înscriere la sinucidere? Și cât costă un asemenea procedeu?

V-am dat ipoteza, demonstrația și concluzia sunt de urmărit la În Culise, în piesa ,,Clinica Sinucigașilor”. Mi-a plăcut tare mult. Mi-au plăcut personajele – doamna Cristina, cu fesul, trollerul și oala de fasole ia caimacul, fără doar și poate, dar celelalte personaje au momentele lor de glorie meritată. Sunt personaje recognoscibile, discursuri bine știute, auzite la supermarket, la știri, în taxi, în tren, în autobuz sau la coadă la taxe. Cunoaștem fiecare câte un domn Eugen, Dănuț, Cristina și chiar Radu (pe care toții bani din lume nu-l mai satură). De aceea e atât de ușor să-ți placă piesa și să intri în Clinica Sinucigașilor.  Se joacă din nou pe 25 ianuarie pe Hristo Botev 25, mergeți să râdeți și să vă gândiți mai atent la niște lucruri.

Un gând pentru În Culise - ar fi de ajutor o recomandare către audiență legată de fumat, măcar sub formă de rugăminte dacă nu de interdicție – prea mult fum poate dăuna unei reprezentații :).

 

 

Dă-l în mă-sa, sigur e de București…

Mi-am amintit o secvență din adolescență, similară cu ce se întâmplă cu dezbaterea cu gazetăria și finețea în exprimare.

E amuzant, vă zic.

Iar o să se supere Silvia pe mine că nu iau viața-n serios.

Dar tot vă zic.

Eram pe la 15 ani cu ai mei la Băile Felix. Și ne trezim în ultima zi a gloriosului concediu că vrem să vedem Peștera Urșilor. Mă, dar eram porniți. Facem sandwich-uri, luam plovăru’ bun, coborâm din hotel și când ajungem la mașină…constatăm că suntem blocați. Adică un bou pusese mașina de-a curmezișu’, ca să vă explic pe de-a-ntregu’.

Urc înapoi în cameră cu maică-mea, în timp ce taica-meu se agita pe acolo să rezolve situația. Se duce la recepție. Întreabă trecătorii. Întreabă copiii care se jucau în fața hotelului. Stă pe bordură vreo jumătate de oră  – că poate-poate! La un moment-dat se enervează maxim, se duce și cuplează alarma în ideea ca poate ilustrul bou iese pe balcon, deranjat de sunet, vede situația și ne eliberează. Eu eram pe balcon, priveam scena. Alături, o familie de ardeleni, comenta înflăcărată – ,,uite, săracu om ce-o pățit. Măi, ce nesimțit omul ăla, oare la ce cameră o sta? Cum să lași mașina așa, de tâmpit…Și nu iese nimeni, mă… Da’ să-l ajute cineva… Hai să mutăm mașina aia (dar nu s-ar fi clintit din cameră).”

După vreo cinci minute în care alarma tot continua (încăpățânarea mea are explicație genetică), iar ardelenii ne plângeau de milă cu accent cu tot, vine finalmente boul patentat, mută mașina, taică-meu oprește alarma, scoate mașina, în timp comentatorul șef, capul familiei de ardeleni – văzând în sfârșit numărul – conchide : ,,Eram sigur că e nesimțit de București, cu alarma aia a lui. Mă rog…e de Prahova…tot aia e”.

Era să le zic eu că e de fapt Argeș (că era mașină de serviciu) dar bănuiesc că și Argeșul era tot București. Miticii ăștia, așa merită.

Je suis…Andrada.

10923748_310523875811126_7357813370885895379_nHai că am adunat tot ce am de zis aici, să nu ne mai răzbelim aiurea pe Facebook, că nu e constructiv. Împărțitul de păreri trunchiate în zeci de comentarii, reluarea ideilor peste tot – nu e bine deloc.

Așadar, iată care este părerea mea întreagă și de nemișcat în privința marii controverse. Am două puncte pe lista de zi și o coda.

Cele două puncte există pentru că descifrând toate cele văzute și citite, eu cred că trebuie, musai, să discutăm despre două lucruri diferite.

1. Principiul legat de dreptul la liberă exprimare.

Am auzit tot felul de variante la asta. Că nu există liberă exprimare. Că există, dar nu e chiar absolută. Că până la urmă nu zicem tot ce ne trecem prin cap.

Aș vrea să clarific niște lucruri, sau felul în care le văd eu.

Libertatea de exprimare există. Ea este absolută, ca orice alt drept fundamental, până la limita unde aduce atingere drepturilor altcuiva. Acum – cum judecăm care este aceasta limită? Nu, nu după sensibilitățile personale ale fiecăruia. Nu poți lasa la judecata personală ce e prea mult și ce nu. Trebuie să existe o regulă uniformă ca să nu cădem în haos. Așa că singurul mod de a determina până unde se întinde dreptul tău de a deschide gura și de a comenta malițios, sarcastic, caricatural sau  altfel este cercetând legea. Considerăm că legea nu e bună, nu ne face dreptate, nouă, majorității? Ne străduim să o schimbăm. Așadar, trebuie să existe în legislația Statului Francez (în acest caz – că acolo s-a întâmplat nefăcuta) cuprinse aceste limite. Când o publicație sau o televiziune le încalcă, e pasibilă de sancțiune și trebuie să-și asume asta.

Mi s-au făcut paralele cu anumite televiziuni de știri din România – pe care unii oameni le-ar vrea închise. Păi alea nu au și ele drept la liberă exprimare? De ce să fie închise? Ba da, mamă, sigur că au. Dar dacă MINT și dezinformează, ca televiziuni de știri integre ce se găsesc (și nu posturi satirice), trebuie să plătească. Cu amendă sau cu ce altceva consideră organul abilitat de control (în speță CNA), conform legilor în vigoare la data sesizării. Acum…dacă voi ziceți că o emisiune de știri trebuie să fie la fel de serioasă precum Cronica Cârcotașilor…ce să zic. Să mai zic?

Mi s-au făcut paralele cu dreptul criminalilor de a se duce să-i ucidă pe jurnaliști, dacă ei așa consideră. Ce, ei n-au libertatea să facă ce vor? Deci – tu ai libertatea să mă jignești, dar eu mă simt jignit și ripostez (chestie la care trebuie să te aștepți) și uite că vin cu dreptul meu de a face ce vreau și te omor. După care și ceilalti mă omoară pe mine la tv, deci suntem chit, totul e în regulă, să trecem mai departe.

(Mă sperie gândul ăsta, sincer. Că oamenii pot gândi așa.)

Ba da, am explicat mai sus. Omul este liber să facă ce vrea, până în punctul în care aduce atingere libertății/ dreptului altui om. Dreptul la viață cred că e recunoscut cam peste tot și uciderea altei persoane de asemenea bănuiesc că-i reglementată într-o majoritate covârșitoare de state, nu cred că Franța e pe dinafară. Asta discutând în principiu, că simt nevoia acestei explicări elementare. Mi se pare naivă comparația, genul de argument pe care-l arunci ca să duci discuția mai departe deși tu-ți dai seama că e absurd ce spui.

Acum – să zicem că am trecut peste asta și am reușit să explicăm cum e cu dreptul la liberă exprimare, care sunt limitele lui și așa mai departe.

Are legătură acest principiu cu conținutul revistei în cauză?

NU! NU! NU!

Așadar, dacă sunteți de acord cu cele scrise mai sus, n-ar trebui să vă intereseze ce conține sau nu conține revista de satiră Charlie Hebdo. Sloganul ăsta atât de discutat și de ultradiscutat și răsucit nu înseamnă că ne-am dori cu toții să scriem la Charlie, că îi considerăm pe redactorii care au murit supraoameni ultravaloroși. Nu are nicio importanță cum erau ei, cât de inteligenți, de parșivi, de diabolici sau de naivi! Sunt oameni care au murit aiurea-n tramvai și în evaluarea acestei fapte nu are loc niciun fel de ,,dar”. Nu are loc ,,dar scriau kkturi”: Nu are loc ,,dar erau proști”. Nu are loc ,,dar și-au căutat-o”. E ceva în alb și negru, fără gri-uri, fără relativități.

Iar eu iubesc relativitatea. Sunt prea rar sigură de ceva atât încât să nu pot spune ,,depinde”.

În cazul ăsta, însă lucrurile sunt alb pe negru. Unii au ucis pe alții. Nu în legitimă apărare. Nu în lipsa discernământului. Punct. Nu există ,,dar”, nu există ,,context”. În fața acestui fapt indubitabil nu există îndoială – na că făcui și pleonasm.

Acum să trecem la subiectul 2.

2. Ne place revista Charlie Hebdo?

Unii zic că erau amuzanți. Alții zic că erau foarte nesimțiți. Și că ar fi trebuit să fie pedepsiți pentru nesimțire și pentru faptul că ,,nu aveau nimic sfânt”.

Desigur, fiecare are dreptul la propria opinie despre această revistă, despre conținutul ei. Nu trebuie să-ți placă ca să aperi un principiu ca cel de mai sus. Nu ar trebui ca părerea ta subiectivă despre un caz particular – care da, a declanșat toată nebunia – să afecteze poziția vizavi de un principiu sau de crimă.

Pentru că asta n-are niciun fel de legătură cu punctul 1 de mai sus și mă deranjează cumva că sunt oameni care au trecut de la viziunea clară pe care o aveau în primă instanță la subiectivismul generat de faptul că lor de fapt, după ce-au văzut 2-3 caricaturi, nu le place deloc revista, ba li se pare chiar un jeg.

Adică dacă trecem peste șocul inițial, ne revenim, mestecăm o gumă, bem o cola și apoi vedem două caricaturi și ne dăm seama că ni se par de prost gust, brusc actul criminal nu devine scuzabil dar cumva un pic mai explicabil.

,,Da, mai, ok, au luat-o razna și erau extremiști – dar nici ăștia n-ar trebui să scrie așa ceva”.

Ei, uite ăsta-i punctul în care oameni ca mine o iau razna și încep să abereze grav pe facebook. Faptul că un om inteligent, integru, cu toții boii acasă și toată țigla pe casă își poate modula un principiu ATÂT de ușor.

Exemplu  – dacă ești împotriva pedepsei cu moartea pentru să zicem (de amorul artei) omor deosebit de grav, nu poți să ai două păreri în funcție de backgroundul criminalului. Ai dreptul să ai o opinie despre el. Poți să consideri că anturajul l-a stricat, că o anumită femeie i-a întunecat mintea, că n-a avut noroc în viață sau că era genetic programat să ucidă. Poate ți se pare manelist sau intelectual (sau ambele). Poate ți se pare un geniu criminal sau poate ti se pare un retardat fără șanse reale. Poți să ai o părere mai bună sau mai rea despre el. Asta, însă, nu ar trebui să afecteze poziția ta față de pedeapsa cu moartea. Nu poți să zici – sunt împotriva pedepsei cu moartea, dar pe ăsta parcă l-aș prăji și eu un pic, că mare gunoi mai pare. Ori ești, ori nu ești.

Legat de dacă ne place sau nu revista – aici da, bănuiesc că trebuie judecat un context. Despre ce scriau ei, în genere. Ce orientare aveau – pe cine criticau în mod special. Care e climatul politic și social franțuzesc, mentalitatea în care se desfășoară această reacție satirică.

După ce analizăm LA RECE multe numere din revistă și dedicăm timp înțelegerii poziției (adică încercăm să judecăm ca un francez), putem să spunem – ne place această revistă/ nu ne place această revistă. Am da bani pe așa ceva/ nu am da bani pe așa ceva. I-am da în judecată pentru o infracțiune/ nu i-am da în judecată.

Și așa mai departe.

Eu nu am o opinie despre revista asta. Nu am avut timp – și nici dispoziție – să-mi formez aceasta opinie. Sunt o persoană pudică și care ,,se jenează” destul de ușor – boală veche și grea – am bănuiala, sincer, că nu mi-ar plăcea prea tare. Dar pentru mine e total irelevant ce conține ea, vizavi de existența punctului no 1. Și nu aș vrea să discutăm despre dacă vă place sau nu, pentru că asta este un alt subiect, care pe mine mă intereseaza prea puțin.

Dar ce trebuie înțeles este ca aceasta concluzie la care voi veți ajunge mai mult sau mai puțin pripit nu ar trebui să aibă niciun fel de legătură cu poziția legat de punctul 1. Nu poți să ai o regulă generală și una particulară pentru lucrurile care nu îți plac. Pur și simplu nu se poate. Principiul se aplică peste tot. De aceea este atât de greu să vii cu o lege cenzitară. De aceea este atât de greu să faci ordine într-o societate atât de diversă.

Je suis Charlie nu înseamnă că ne dorim cu toții să fim autori de satiră de mai bună sau mai proastă calitate. Nu înseamnă că ne facem tricouri cu redactorii morți și eventual îi sanctificăm (vă dați seama, ce ironic ar fi!). Înseamnă că suntem solidari cu un principiu – și anume avem libertatea să ne exprimăm așa cum dorim, plăcând sau neplăcând altora și da, asumandu-ne responsabilitatea. Responsabilitatea este în general foarte bine conținută în legi, clară, fără dubiu. Ce scrii într-o revistă îți poate aduce sancțiuni, îți poate aduce poate chiar și închiderea publicației, dacă încalci legile.

Ce scrii într-o revistă nu-ți poate aduce moartea. Dacă ajungem la asta, s-a terminat cu tot.

Stai, am ajuns la asta, nu? Și unora dintre voi li se pare explicabil.

Poate asta ar trebui cu adevărat să ne pună pe gânduri.

Sper să observați că n-am adus în discuție în acest material nimic despre rase, religii sau alte criterii de împărțire ale oamenilor în categorii. Consider, de asemenea, că o asemenea ,,clasificare” este complet inutilă și irelevantă în discuție.

 

Eu sunt Andrada și cele scrise mai sus constituie poziția mea si suportul nelimitat vizavi de dreptul la liberă exprimare. Dacă asta înseamnă Je suis Charlie…nu știu. Dar cred că trebuie să ne explicăm pozițiile, cred că trebuie să ducem discuții argumentate despre pozițiile noastre și cred că trebuie să ne înflărăcăm mai puțin legat de un slogan.

 

CODA - Ca orice om cu mai mult de o jumătate de neuron în cap și cu un sistem de valori relativ sănătos, consider revoltător (ce cuvânt mic și neîncăpător) ce se întâmplă în Nigeria. Cu toate astea, nu cred că poți condamna o mișcare socială de solidaritate care da, a beneficiat poate de prea multă popularitate, de prea mult orgoliu din partea societății europene, pentru că alte fapte criminale mai grave, mult mai grave sau mai puțin grave nu beneficiază de aceeași mediatizare.

Nu le poti interconecta.

Nu poti să spui – da, ce să zic, mi-e milă de cățelul tău, că l-a otrăvit vecinul cel nebun, dar cred că lumea îi dă cam multă atenție, având în vedere câți câini ai nimănui sunt omorâți în România în fiecare zi.

O atrocitate nu poate diminua altă atrocitate. Iar solidarizarea societății în jurul unui principiu nu înseamnă negarea altor atrocități de pe planetă.

Da, nu e drept că uciderea violentă a 10 persoane în Paris naște valuri de indignare, mișcări de stradă, certuri între prieteni și fluvii de materiale scrise în vreme ce masacrul dintr-o țară africană trece practic neobservat. Chiar e un fapt care-ar trebui să ne scoată din minți.

Dar asta e un al treilea subiect.

Faceți voi- cei care ați aflat de acest eveniment – ceva pentru asta. Porniți o mișcare. Pentru că puteți.

Sau nu porniți nimic. Și comentați în continuare.

 

Teatrul ,,In Culise” are si alte culise

unnamed
Sunt cam neieșită din casă. N-aș vrea să înțelegeți de aici că sunt realmente neieșită din casă – bbbhhaahahah, cât aș vrea să am un an așa de stat în casă, doar în casă.

Nu.

Doar că printre hobby-uri de care îmi doresc să mă țin (Scottish Dance și Sound Choir) bașca cârca de întâlniri săptămânale cu clienți și colaboratori, rămâne foarte puțin timp pentru fantezii gen teatru/operă/chiar și film.

Iar eu voiam de mult să văd ce e cu teatrul În Culise. Că doar le-am ,,bifat” pe toate de gen, ăsta mai scăpase. De la Act până la Pod, de la Green până la Minion cu statie la Teatrelli, nimic nu mi-a scăpat (ziceam eu, așa). Așa că, odată fiindu-mi adusă la cunoștință existența Teatrului În culise, la sfârșitul anului trecut (ce vreți, nu pot să le știu pe toate), mi-am propus de cel puțin trei ori să merg să verific care-i treaba. Ghiciți ce? Da… Nu m-am dus nicăieri, m-am uitat pe geam.

Și de aia când am auzit de sală nouă, eveniment, fresh (unde mai pui că și afișul arăta îmbietor) am zis gata. Se ignoră una bucată ger. Se lasă zeci bucăți mailuri să aștepte. Se îmbracă cojoc greu de oaie și se merge la teatru că nu mai merge așa.

Rezumat – aseară am fost la teatru. La Teatrul În Culise, sala nouă, Hristo Botev 25, unde e si Copper’s Pub. Nu știu la ce mă așteptam sau la ce nu mă așteptam. Cred, mai degrabă, că nu aveam niciun fel de așteptare. Nici mare, nici mică. Dar sigur sigur nu mă așteptam să găsesc ce am găsit.

Casa în care e Copper’s arată senzațional. Eu zic că măcar pentru asta și tot ar trebui să dați o tură. La etaj este PUB-ul propriu-zis, unde se și joacă (și se bea, fumează – dap, se fumează, aviz amatorilor sau neamatorilor). Seara a fost și mai frumoasă, pentru că am dat acolo și peste Oana – dar și peste alți oameni pe care nu-i mai văzusem de mult.

Piesa văzută a fost un colaj de momente, variate. Multe nuanțe. Nuanțe de râs, în principiu. De la buf la negru, de la roz la albastru-amărui. Tema dată – România, încotro? Sau – România – spre vest?. Zic și eu. Cred că tema poate fi explicată și descrisă în multe feluri de oamenii care-au fost aseară în sală, sunt sigură că fiecare a văzut și auzit lucrurile în felul lui. Personal, am apreciat textele scrise bine – adaptări dupa Matei Vișniec – (e foarte, foarte greu să faci asta în genul ăsta ,,ușurel” poate, de teatru contemporan, am observat – e greu, de exemplu, să fii vulgar natural – de aia ne și deranjeaza atăt de tare p…le din toate piesele și filmele românești, că-s, vorba aia, puse cu mâna). Actorii – buni. M-au prins și i-am crezut în proportie de vreo 80%, ceea ce-i mare lucru. (eu fiind acest arici supra-analizator, greu de captivat).

A fost o seară foarte reușită, eu mă voi întoarce sigur. Am un sentiment așa, reconfortant, când găsesc locuri care mă pot surprinde în bine. Dacă îi mai dă și cu teatru… adă-l la tata.

E bine să știți că zilele astea se găsesc la În Culise, pe Hristo Botev 25, 12 zile păcătoase. Adica 12 days of sin. Sunt piese în premieră, piese jucate deja, momente inedite și zile inedite la care puteți participa după cum urmează.

Food coaching? Food Coach?! Ana Naie?

56f08989b1df0c1fb28b6677a8f7a487Nu știu dacă sunteți la curent cu subiectul. Avem așa:

a) Sunteți la curent cu subiectul foodcoachingananaieeasypeasyetc. În acest caz, treceți peste pasajul următor.

b) Habar nu aveți despre ce vorbesc.
În acest caz, trebuie să vă fac un scurt intro – Ana Naie e coach pe teme de mâncare. Adică cam așa cum încerc eu să fiu coach pe teme de petreceri private (wow, chiar, asta încerc să fac?!), ea e coach pe chestiuni de alimentație. Face planuri alimentare pentru oamenii care:
– vor sa slabească
-vor să se îngrașe (yeah, right)
– vor să mănânce mai organizat/sănătos etc
– vor să își eficientizeze cumpărăturile în zona alimentară
– au orice alt obiectiv legat de alimentație, de preferat unul care să nu le dăuneze.

Ok, acum că suntem cu toții în temă, putem merge mai departe.

În septembrie m-am văzut cu Ana Naie. Nu e un secret că am niște kilograme în plus. Nu e un secret că din când în când mă apucă pandaliile și încerc să dau jos din ce acumulez pe parcurs. Nu e un secret nici că în general, dacă chiar îmi doresc, reușesc. Nici că după 2-3 ani le pun la loc (da, știu, sunt norocoasă). De asemenea nu e un secret că n-am fost vreodată disperată în legătură cu asta – nici măcar când m-am măritat – de fapt MAI ALES când m-am măritat, pentru că n-am vrut un subiect artificial de stress în plus într-o perioadă stresantă prin definiție.

Acum traversez una dintre perioadele în care am ajuns din nou în vârful piramidei trofice și încerc să mă scutur de un 5-6 kg. Nu mă jeluiesc nici nu cer rețete de diete, sunt în regulă, jur! Doar că voiam să vă povestesc puțin din contextul în care m-am văzut eu cu Ana Naie, să n-o dau chiar din pod așa.

Bon. M-am văzut cu Ana Naie. Pentru că pe lângă toate cele enumerate mai sus, am o pasiune avidă pentru noutate. Și din secunda în care am aflat despre ce e vorba și ce vrea ea să facă, mi-am zis că TREBUIE să aflu mai multe.

Așadar am trecut de întâlnirea preliminară cu Ana, unde am aflat mai multe despre cum vede ea chestiunea asta cu food coachingul, care îi sunt principiile, obiectivele, ce ține de mine, ce ține de ea. Ea a aflat mai multe despre mine, istoric, pofte, plăceri vinovate, obiceiuri bune și proaste (mai ales proaste). Și per total am aflat amândouă mai multe despre viitorul nostru împreună. Ca să aflați și voi mai multe – ce face Ana e o combinație de plan alimentar zilnic personalizat dar și benefic pentru scopul tău și suport psihologic, safety net, shoulder to cry on, soluții de urgență etc. Îți face un plan cu ce trebuie să mănânci ca să fie bine, dar să-ți și placă și stă cu tine de vorbă și încearcă să te ajute când o iei pe arătură din varii motive.

După care am intrat în prima săptămână de plan alimentar. Mi-a plăcut ce s-a întâmplat, așa că am mers mai departe.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt?

Păi am petrecut o lună întreagă de gătit cu plăcere. Mers la cumpărături la început de săptămână cu ditamai lista, dar una foarte eficientă așa și logică. Am învățat să fac niște chestii pe care jur că nu-mi dădea prin cap că-s în stare să le fac și am aflat că chestia cu salatele bune chiar nu e vrăjeală, doar că trebuie să ți le faci singur ca să le nimerești fix pe gustul tău. Nicio treabă cu salatele de restaurant.

Dacă am slăbit? Am slăbit, vreo doua kilograme și un pic. Adică destul dacă punem în calcul că n-am respectat ore de mâncare,ca n-am făcut deloc mișcare, n-am prea respectat nici planurile. Am mâncat cam multă ciocolată pe lângă și mult mai multe ,,nuts” decât ar fi trebuit. Am mai dat-o și total prin bălării pe ici pe colo (și când zic total vreau să zic total) și m-am îmbătat grav, grav de tot la două nunți la care am fost invitată. Asta cu repercusiuni a doua zi pe front alimentar, ca și cum treaba cu găleata de alcool cu suc n-ar fi fost deajuns. Privind situația de ansamblu, eu am fost foarte mulțumită de rezultat. Ana, fire autocritică, și-ar fi dorit să facă cu mine miracole – therefore nu a fost așa încântată ca mine, deși am încercat s-o conving că sunt dracu’ gol și mai mult n-ar fi putut face oricum…:).

După o lună am renunțat. M-am hotărât că nu-i momentul să fac asta – între timp o dădusem în tot felul de boli dubioase despre care nu prea vreau să vă povestesc (și care nu au legătură cu alimentația, do not even try to go there), am intrat în perioada de repaos după sezon, care în ,,filmul” meu înseamnă complete hedonism. Zac cât vreau, dorm cât vreau, mă joc cât vreau, mănânc cât vreau etc. Nu tocmai potrivit cu disciplina alimentară, ce ziceți?

Ce am pierdut în luna asta? Păi v-am zis, alea două kile. Vai, ce-am mai plâns după ele.

Ce-am câștigat? Pfff. Am câștigat o percepție complet nouă asupra mâncării. Sigur, nu trebuia să vină cineva din afară să-mi zică că poți să gătești chestii super yum și nu neapărat nocive. Wait… ba da, se pare că trebuia să vină cineva din afară să-mi zică chestia asta și după aia să mă ia de mână și să mi le arate – uite-le bre, uite-le. Ia fă chestia asta. Ia gătește asta AȘA, și nu așa. Ia încearcă și un cartof dulce (puii mei, eu credeam că un cartof dulce e mai rău decât un cartof regular… there is a naming issue there!!!). Ia fă un plan, gândește-te ce vei găti pe niște zile înainte. (cine, eeeu? eeeeeeuuu?).

Cum sunt acum? Nu, n-o să vă mint că mi s-a schimbat viața complet și că am continuat să slăbesc ca nebuna. Viața mea e similară, dar e mult mai bogată în materie de idei culinare. În luna aia în care ,,m-am vorbit” cu Ana pe mail nu am mâncat de două ori aceeași chestie (decât dacă vorbim de un iaurt, ceva, ca gustare, ok?). O lună întreagă! De salate, fripturi de toate felurile, hamburgeri, supe, paste, chilli con carne și mic dejunuri care sună de îți vine apă-n gură. Hell, am mâncat până și nachos cu guacamole! Să zicem că văd diferit ingredientele din magazine. Știu ce aș putea face cu ele. Încă n-am epuizat lista de rețete de la Ana, în sensul că nu m-am plictisit de ele – dar am învățat una-alta despre ce-mi place, să recunosc potențialul dintr-o rețetă, ce să pun într-o salată să o transform în ceva ce-mi place foarte mult…

De ce n-am slăbit ca nebuna 30  kile într-o lună? În primul rând pentru că nu e normal să slăbești 30 kile într-o lună, ok? Glumesc, glumesc… N-am putut să-mi ating obiectivul pentru că sunt o persoană căreia îi vine foarte greu să ceară sfaturi și mai ales să le accepte atunci când vin. Sunt ca un bărbat, dacă vă e mai de ajutor comparația. Da, eu sunt aia care nu cere NICIODATĂ indicații dacă se rătăcește. Mereu știu ce e mai bine ce e de făcut, știu exact unde mă aflu și pe ce străduță trebuie să fac stânga. Greșesc, mi le asum, trec mai departe și tot nu cer ajutor. Sunt foarte ,,my way-ish” așa. Pot să urmez un plan până când nu mai vreau să-l urmez. Și atunci nu prea ai ce să-mi mai faci, pentru că dacă nu vreau, nu vreau. Nu e vorba de neputință, disperare, nevoia să mi mângâi pe cap și să-mi spui că va fi bine. Nu plâng în pernă că am mâncat juma de ciocolată și nici nu fug la baie s-o vomit. Pur și simplu când nu vreau să fac ceva, nu vreau. Și cu o persoană ca mine – în acest subiect – e foarte greu să lucrezi. Nu sunt un client dificil, sunt pur si simplu un client care nu se lasă condus.

Dar sunt un client mulțumit! Mie experiența asta chiar mi-a pus viața alimentară într-o nouă lumină – și pentru asta consider că a meritat fiecare boabă de năut.

Și de asta eu v-o recomand din tot sufletul pe Ana! Dacă vreți să învățați o grămadă de chestii despre mâncare și feluri de mâncare, dacă vreți să mâncați ce și cum vă place, dar să slăbiți sau să nu vă îngrășați sau eu mai știu… dați-i un mail (ana la easypeasy punct ro ) și întrebați-o de vorbă. Nu e vorba de diete, nici de restricții, ci e vorba despre cum să înveți să controlezi ce mănânci și să folosești ingredientele în folosul tău, dar și pe gustul tău. Ana, am zis bine? Mă iei copywriter? :P :P :P

Dacă aveți și alte întrebări…shoot.

V-am pupat,

Eu.

Revin? Revin

Pfff, ce viață pe blogul ăsta… Din 2006, trecut prin toți nervii mei de adolescent întârziat. Poticnit oficial în 2013… resuscitat pe final de 2014?

Ce ziceți? Să mai scriu? Că de subiecte aș avea câteva…De exemplu să vă povestesc cum m-am apucat de dans scoțian (că vorba aia, numai de asta nu mă mai apucasem). Cum tot plănuiesc să mă întorc la cor. Peste ce tot felul de oameni dau. Peste cum trăiesc visul în fiecare zi, chiar dacă asta înseamnă din când în gând să mai dau și prin coșmaruri mici, așa.

Ce filme mai văd. Sau seriale, că acum e mai tare asta cu serialele decât aia cu filmele.

Că mă joc Fallout. V-ar interesa asta, cu Falloutul?

Știu, da, da, bat câmpii. Ce naiba altceva aș putea face pe un blog care se cheamă Verzi și uscate?

Doamne-ajută că nu m-am reapucat să scriu pe el în campanie electorală, voi vă dați seama cam ce ar fi fost la gura și degetele mele?!

Deci… ce să fac. Să mai scriu? O să mai scriu…

Vă las cu un cântecel care mă bântuie zilele astea din cauză de Fallout New Vegas, de care vă povesteam că joc, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. De preferat de pe canapea și pe un ecran mare.

Despre plaje, virgine, relaxare, aventură, ipocrizie, educație, ecologie și mai multe pahare de Mojito

Pe modelul mai răruț ca e mai drăguț vă scriu abia acum, patru luni mai târziu. Am în draft subiecte despre Castelul Electric, Padina Fest și câte și mai câte, dar uite că abia acum mi-a captat un anume subiect atenția atât de mult încât să duc până la capăt un articol.

Vreau să vă povestesc câte ceva despre tainele actuale ale litoralului românesc. Despre ce găsiți și unde și despre cum să vă comportați atunci când ajungeți acolo. Cu bune, cu rele și mai ales pe directelea.

O să vă povestesc mai întâi că anul ăsta am mers la Vadu. Da, pe plaja aia secretă despre care nu știe nimeni și unde ți se șterg automat urmele după ce te întorci acasă. NOT. Vedeți voi, Vadu și Corbu ERAU două plaje aproximativ virgine acum vreo să zicem 7 ani (probabil și înainte, dar acum 7 ani mi s-a povestit mie prima oara despre cât de dificil e să ajungi acolo și cât de puțini oameni vei găsi). Acolo mergeau campiștii (știu, nu există cuvântul ăsta) adevărați, cu cort adevărat care se montează din multe piese. Acolo se făcea nudism, basically pentru că chiar nu prea avea cine să te vadă. Era greu de ajuns, greu de rezistat și pare-se făcea minuni cu psihicul umanoidului intrat în comuniune directă cu natura.

Recunosc, eu n-aș fi rezistat așa nici 10 minute. Probabil undeva pe la minutul 11 m-ar fi luat alergiile, apoi ar fi apărut turmele în galop de țânțari și eu n-aș fi avut Autan, că nu se găsea chiar așa pe toate tarabele. Apoi m-aș fi deshidratat pentru că n-aș fi avut de unde să beau apă. Apoi aș fi murit probabil în încercarea de a parcurge cei 5 km până în sat. Nu, eu n-am gena aia sportivă și aventuroasă, n-am avut-o niciodată și mă îndoiesc că o să-mi crească acum. Ah, da, și probabil că aș fi stat singură în pustietăți cu sutienul pe mine, pentru că sunt genul de persoană care ar face asta.

Sucker, veți zice. Persoană spălată pe creier, nu vei cunoaște niciodată bucuriile îmbrățișării perfecte cu marea pe care ți le poate oferi doar un skinny dip! Legătura profundă cu supa primordială care își fac auzită vocea doar la fundul gol. Ok, no problem, râdeți cât vreți, nu sunt și n-o să fiu fata de la Laguna Albastră. Sunt plinuță, cu probleme cu coloana, mioapă și îmi plac de mor beneficiile lumii moderne (cum ar fi aerul condiționat, apa rece, saltelele și cocktailurile). Sunt o tocilară într-ale camperelii. Și am mai fost și bolnavă când eram mică!

Cu toate acestea, odată cu apariția campingului modern, a cortului cu aerisire sporită care se așterne în două secunde, cu drumul pe care poți merge cu mașina până la plajă, cu salteaua gonflabilă, cu lada frigorifică și cu – mulțumim, tu, zeule- Autan, spirale și alte torțe anti-țânțari, am început și eu s-o iau ușor-ușor pe calea pseudoaventurii. Mai întâi m-am călit temeinic la Sfântu. Unde a fost frumos, dar nu prea, despre asta puteți citi aici . Atât de hilară a fost experiența mea, că a ajuns până hăt la Dilema Veche, din păcate n-o puteți savura și acolo decât dacă sunteți și anume abonați.
În fine, după trânta din Sfântu, în 2010, tratament intensiv cu caniculă, broaște și țânțari, m-am simțit vitează și am mai băgat două seri la Peninsula 2011 și încă două la Padina, în 2012.

După trei seri dormite în cort la Electric Castle, fără evenimente majore, am zis că e cazul să reîncerc ceva litoral și țânțărime și am purces către Vadu, acest tărâm neatins de suflarea umană. Nu de alta, dar era ziua de naștere a părintelui nostru spiritual, vadu-iot (așa se spune?) cu experiență, iar noi eram dispuși de ceva aventuri și valuri la Marea Neagră.

Experiența a fost până peste poate de frumoasă, nu zic nu. Nu cred că am văzut vreodată atâtea stele – și nu pentru că nu am avut de unde, dar pentru că a fost prima oară când am putut sa privesc cerul dintr-un loc unde poți opri orice lumină artificială, într-o noapte fără lună. Am văzut și licurici de mare (nu știam că există), tot pentru că nu era lună. Prima seară, cel puțin, a fost pentru mine un fel de epifanie, deși a durat puțin, foarte puțin, prea puțin! și a fost ,,piperată” cu roiuri de țânțari, urlete de coioți și alti bărzăuni zburători cât pumnul meu.

Bottom line- dacă eu am ajuns acolo, oricine poate să o facă. Și o va face. Plaja asta a încetat să fie virgină de mult, la fel ca cea din Corbu (care, btw, pentru mine a fost o dezamăgire cumplită, dar nu pentru că am găsit acolo oameni, ci pentru că am găsit multă mizerie, câini vagabonzi și dughene de joasă speță). Deci lumea o să vină, chit că eu scriu acest articol pe blog, chit că nu. Fraților, locurile astea sunt marcate pe Google Maps! Voi ați scos capul pe geam în ultima vreme? Ați văzut în ce hal fuge informația? Hai să nu mai facem pe prețioșii și superiorii cu ,,salvați Vadu” și nu mai povestiți nimănui. Probabil mare parte din voi ați aflat tot de la cineva care fusese mai demult acolo – sigur, era diferit, erați singuri în baie cu lumina stinsă și nu v-a auzit nimeni, plus, amicul stia că ești băiat bun. Hai mai bine să ne dozăm eforturile spre altă direcție și să încercăm să facem educație. Dacă țineți atât de mult la plajele nepoluate, puneți umărul și să dăm drumul la o campanie online și/sau offline despre cum trebuie să te comporți pe o asemenea plajă neamenajată și de ce avem încă nevoie de locuri fără sezlonguri și pahare cu umbreluțe.

Și ca să fiu și mai radicală, înainte să o mai băgați pe aia cu ,,hai să păstrăm secretul”, ce ziceți mai degrabă să încetăm noi primii să mai mergem acolo. Pentru că avem de-a face cu două probleme diferite: 1) oamenii încep să meargă în cantități din ce în ce mai mari pe plaje încă goale de care doar câțiva privilegiați se puteau bucura până de curând și 2) oamenii sunt needucați și se comportă ca giboni abia coborâți din copac, începând cu zgomote și terminând cu ce lasă în urmă. În legătură cu problema 1, îmi pare rău să vă anunț, dar suntem cel puțin până la noi date oferite de cercetătorii britanici egali în drepturi pe pământ. Dacă vreți ca lumea să nu mai mearga acolo, fiți responsabili și începeți cu propria persoană. În legătură cu problema 2 se pot face lucruri, dar pentru asta trebuie vorbit despre asta. E o luptă lungă și soră cu agonia, dar dacă nimeni nu se apucă de ea, mai bine tăcem și lăsăm autodistructivitatea să-și facă treaba în liniște (sau zgomot).

Trec acum la partea a doua, pe care mi-e teamă că n-o s-o mai citeasca nimeni. După atâta epopeea cu Vadu și Corbu, cine să mai citească și despre plaja dinspre Mamaia și Năvodari? Unde, recunosc, n-aș fi călcat nici torturată cu fierul de rufe cu aburi. Nu atâta vreme cât în frază încape cuvântul ,,Mamaia”. Nu, dacă n-aș fi fost atât de obosită de nunți și de aventuri la munte și la mare, mai ales în cort. Nu, dacă n-aș fi avut un moment de slăbiciune în care să zic – fuck it, vreau la piscină, vreau într-un pat moale, vreau un mojito la botul calului, and make it fast! Așa că m-am lăsat dusă de val și am închis de bunăvoie portiera în ziua în care am plecat spre granița infamei Mamăi.
Mai întâi m-au trecut valuri de nostalgie pe la poarta fostei tabere. Apoi m-au trecut valuri de indignare văzând în ce hal arată drumurile și casele neterminate. Un câmp de materiale de construcții fără noimă. Aproape că începusem să scâncesc că vreau acasă, când am intrat în curtea interioară a Villei Pontica. Nu știu alții cum sunt, dar eu când văd un salcâm bine tuns, o canapea de exterior, un șezlong ergonomic și o piscină generoasă și frumoasă, îmi tresaltă inima de bucurie. Mi-a mai tresărit inima și la intrarea în cameră, după ușile frumoase cu obloane de lemn de inspirație mediteraneană. Și înăuntru, la vederea dușumelei și a mobilierului simplu dar ,,în temă”.

Până la plajă am mers pe un podeț de lemn, printre bălării. Dacă n-ai fi văzut vilele, unele draguțe, altele abandonate, altele fără noimă, iar unele de-a dreptul hidoase, ai fi putut chiar crede că mergi spre o plajă ,,virgină”. Gâze, greieri, vânt alunecos, de toate. Pe plajă ne-am aruncat prosopul lângă un bar pe care l-am categorisit instant ,,de fițe” și am început să facem calculul în kilometri până la primul supermarket, pentru că ,,eu nu dau 20 de lei pe o cola”. Am clacat repede și am cerut ceva de la bar, ceva ce am avut maxima surpriză să aflu că are un preț similar cu Bucureștiul accesibil (Control, Panic, Expirat + locațiile hipstărești mai nou deschise). În afară de asta, doamnelor, aveam de-a face cu o Caipirinha practic perfectă, care m-a cucerit de la prima sorbitură. Din punctul ăla gata, eu am fost convinsă.

Seara ne-a mai tratat cu o descoperire de zile mari – Restaurantul/cherhana Rapana. Eu nu mănânc prea des chestii din apă, fac excepții doar când trebuie neapărat, dar aici am avut parte de-o tratație incredibilă. Vin rece la frapieră, porții imense de midii, niște chefali nuuuma buni, icre și salată de vinete cu brânză și roșii și ceapă, stavrizi și alte nebunii. Desertul dar și o porție gigantică de rapane – din partea casei. În plus, cunoștințe noi în persoana lui Cristi, care se ocupă (bine!) de Rapana și care ne-a povestit o grămadă despre zonă și despre locurile în care e ok să mergem.

Și așa am ajuns noi a doua zi la plaja Curacao. Făcută de niște băieți care ne-au mai îmbătat de câteva ori prin București, ea constă într-un bar de lemn cu hamace, masa de fussball și câteva scaune înalte, vreo 50 de sezlonguri DE LEMN grupate câte două lângă o umbrelă de stuf. Prețul sezlongului toată ziua – 10 lei. Când comanzi ceva, o măsuță de cafea apare ca prin minune lângă tine și ești servit cu multă plăcere cu tot felul de bunătățuri și limonade de zici că nu e adevărat. Muzica există, dar e în surdină și e frumoasă de-ți vine să mori.

Foarte important și DELOC de neglijat – TOALETA de la Curacao este impecabilă! E o construcție mai mică, tot din lemn, în spatele barului, cu un duș exterior. Vase de toaleta sclipitor de curate și parfumate, apă, săpun. Nota 10!!! Sigur, exagerez, dar este necesar ca să vă fac să înțelegeți – cred că doar acasă m-am mai simțit atât de în siguranță într-o toaletă.

În ultima zi am fost cadorisiți și cu niste cafele din partea casei și am plecat cum foarte rar plec de undeva -și anume cu promisiunea că mă întorc.

Deci pentru zilele în care nu vreți neapărat să faceți pe aventurierii extremi, în care aveți nevoie să vi se poarte de grijă și să vi se servească un cocktail, chiar dacă poate e sub demnitatea voastră, dacă vă place muzica pe plajă, dar nu la volume insuportabile și nici în ritmuri intolerabile… faceți o vizită la plaja Năvodari-Mamaia Nord. De bifat MUSAI plaja Curacao, Plaja Rapana, restaurantul Rapana și pizzeria care urmează (și care ține tot de ei). Good, good pizza, I tell you.

Așadar, oameni buni, mergeți la Vadu dacă vreți să dormiți în cort cu picioarele direct în apa mării, deocamdată în liniște și pentru niște senzații nepaipomenite. Și mergeți la Năvodari dacă vreți să vă simțiți răsfățați dar totuși, răsfățați cu bun gust și cu prețuri care te lasă să pui motorină și pentru întors. Și spuneți și altora, dar mai spuneți-le și că chiștoacele de țigări se strâng de pe plajă, că sunt niște ratați dacă lasă ceva în urma lor, ca sacii de gunoi încap și în poșetă și apoi în mașină până la cel mai apropiat tomberon și în general încercați să fiți voi ăia mai buni, nu doar să vă credeți așa.

Și vă mulțumesc că m-ați suportat atâta și promit să încerc să scriu mai des :).Ș-am încălecat pe-o șa…

Melodia sezonului (frate, nu pot să mă abțin! :D):