Dragă Electric Castle,

11412135_1015205085164119_3011316208959466676_n
Ce mai faci? N-am mai vorbit demult. Mai exact de când ți-am dat mesaj privat să-ți zic că noi plecăm acasă și că sperăm să putem ieși pe la poarta aia – știi tu care, aia de la parcare, pe care nu prea aveam voie să ieșim (așa că trebuia s-o luăm de-a dreptul prin nămol cu cort, bagaje, genți și să ocolim mai bine de un kilometru întreg castelul când mașina se afla, fără exagerare, la 50 m de noi – bine că n-ați dat voie cu companioni animali, că le mureau câinii oamenilor, înecați în noroi!).

Nu vreau să încep totuși așa dramatic și prăpăstios. Ți-am fost fidelă grupa mare și chestiile astea nu se șterg așa, cu buretele. Mi-a plăcut de-am înnebunit prima ediție Electric Castle. A fost bine și la a doua, deși sunt bătrână și aglomerația nu-mi face bine. Da’ a fost bine, mă! Bine de tot! Unde altundeva în România am mai fi văzut noi lucruri cu gust chiar și acolo unde bugetele n-au fost așa mari? Toalete multe și curățate zilnic? Oameni care lasă campingul curat? Apă caldă la duș? Cozi moderate și mici la băutură? Unde?!

D-aia, de altfel, am luat și bilete la a treia ediție. Că ne-a plăcut și deși grămezile de nume de DJ nu mai sunau la fel de ,,appealing” pentru o bătrânică ca mine ca pentru adolescenții din 2015, am zis că mergem pentru experiență și pentru headlineri.

Băi, mare ghinion ați avut cu ploaia aia. Dar trebuie să vă gândiți că ați avut și mare noroc, pentru că dacă ploaia se întâmpla la prima ediție, Electric Castle murea în fașă. N-am mai fi stat acum la bârfă, cum ar veni. Deci no, să fim optimiști.

Să revenim la începutul discuției. Am vrut să plecăm vineri. N-am plecat. De ce? Păi pentru că mașina nu prea putea fi scoasă din noroi și pentru că ni s-a făcut foame. Așa că ne-am dus în sat să mâncăm ceva fără să ne mozolim până la genunchi de noroi și să cugetăm la ce e de făcut. În cele din urmă, ca-n bancurile cu proști, am rămas, na. Că am băut și-o bere. Și s-a oprit ploaia, și mă rog… am rămas, nu? Că doar oamenii mișto se distrează pe orice vreme – și noi nu vrem, doamne-fere, să fim heitări sau ceva. Vrem să fim mișto, deci rămânem, strângem din dinți și sperăm că nu mai plouă. Și de distrat ne-am distrat, nu zic nu. Nu-mi pare rău că am venit. Unde naiba mai bifam eu așa experiență, doamne?! Mi s-a redefinit ideea de nămol, am aflat cum era în primul război mondial, am înțeles cum a fost cu Sinan Pașa! (și, ca să nu mânii pe nimeni, pentru că n-am ajuns chiar primii, am prins loc fix lângă scena Red Bull, departe de mlaștină, adică am putut dormi afară din glod).

Dar să-ți zic de ce îți scriu? Hai să-ți zic. Mă, mă bucur că a ieșit bine până la urmă. Ați găsit soluții, ați acționat, ploaia s-a oprit, lumea s-a distrat. Chestiile făcute de voi acolo erau super frumoase, hai că a ieșit bine. Mă, dar mă supără că acum nimeni nu-și asumă niste greșeli. Și eu o să vă zic care au fost alea:

1) Voi nu v-ați asumat DELOC că plouă. Ați zis hai să vedem, n-o ploua așa rău. Și dacă e să plouă rău, vedem atunci ce facem.

Greșesc? Poate. Dar să vă zic cum s-a văzut de la noi. Soluțiile cu care ați venit au fost găsite vineri. Ceea ce înseamnă că nu erau pregătite în avans, așteptând doar oprirea ploii. Ceea ce înseamnă că n-ați fost dispuși să pierdeți bani pe o prognoză care până la urmă s-ar fi putut dovedi greșită. Cum să vă povestesc eu, vineri la 12, pe când pica ultima picăturică de ploaie, ar fi trebuit ca cele douăjdemii de megatone de paie cu care ați venit sâmbătă să fi fost la porți. Împreună cu vreo 4-5 buldozere, nu unul. Iar problema și solul trebuiau acoperite de vineri, în totalitate. Nu cârpit main stage și roots pe la 4 după-amiaza.
Ați luat în brațe argumentul cu clădirea istorică. Come on, ma friend, puțin mă înteresează că nu poți turna pietriș. Te gândești la asta cu o lună înainte și găsești soluția potrivită și legală. Și o aplici la nevoie. Da, plătind în avans pentru ea.Reputația contează la fel de mult ca profitul. (voi faceți ca un client persoană fizică de eveniment privat care nu vrea să închirieze cortul dinainte, că nu știe dacă plouă – dar voi nu organizați o nuntă, bă băeți, bă ).

2) un punct pe care trebuia să vă concentrați din start erau toaletele. Acolo trebuia alimentat constant cu paie. Chiar și pe ploaie. Cu pietriș, u name it.

3) Poarta directa dintre camping si festival trebuia deschisă de vineri de joi, precum și accesul dinspre parcare. Nu e de interes că voi ați gândit lucrurlile altfel (cu motiv, sau nu). Când vine potopul, ai planul B și-l pui în practică. Voi ați deschis poarta aia sâmbătă după-amiaza?! Serios?! Zeci de mii de oameni au înotat în camping în nămol pentru că era complicat să faceți o spărtură în gard? (și să vorbim serios acum – seriously?! așa ați gândit voi lucrurile?! camping lipit de festival și poarta doar pe afară?! de ce?! control mai detaliat?! sau…?! come on). Să recapitulăm – tu, cea mai tare echipă de organizat festivaluri din România ai deschis SÂMBĂTĂ când era uscat și bine o poartă în legătură cu care sinistrații behăiau de 48 de ore?! Dar cum, se poate oare…chiar…să nu fii o echipă chiar așa de tare? Nu cred. Atunci…ești oare o echipă sadică?

Dacă accept argumente contra pe oricare dintre celelalte puncte, pentru ăsta, din punctul meu de vedere, NU EXISTĂ NICIO SCUZĂ. Niciuna, mică, mititică, cât puța de furnică. O măsură atât de banală care ar fi contat atât de mult…

4) Zona de mese a fost gândită frumos, delicat. Dar neacoperită?! În contextul în care aveați șansă de ploaie 100%? Păi fiecare masă d-aia designish și fancy trebuia acoperită cu ceva, mă băieți… a fost ceva deosebit burgerul cu apă. De ploaie. Nu era niciun loc(!) unde să poți mânca, 2 minute, o mâncare fără să plouă DIRECT în ea. Iar mesele alea erau…ude! (wow, cine s-ar fi gândit la asta? Poate Madam Jurcă? Pe ea ați întrebat-o? Sau era greu să mai investești un pic acolo?).

5) Când ai un camping imens (și plin de noroi), pui dușuri în două părți, în cele două extremități. CEL PUȚIN! Știu, două generatoare, cheltuiala… Dar obrazul frumos…Băi, măcar chiuvete pui în ambele capete! Sau v-ați gândit că dacă ați dat voie cu apă de băut în camping (wow! so smart!) problema e gata rezolvată, cu materialul clientului? Sau gata! Știu! Ați zis că la câtă apă e pe jos…d-aia maro…ce sens are să mai dați banii pe chiuvete?

6) Lipsa de comunicare. Nu-mi arăta pe pagina de facebook o biată vidanjă cum suge apa din Lacul Marii Scene (ca o musculiță-n ciorbă), ci spune-mi din timp – sa nu ma panichez că-mi vei deschide porțile (exact!), că-mi vei face căi de acces, că tonele de paie așteaptă la poartă să se oprească ploaia. Wait…care paie?! Care porți?! Exact!

Cu toate astea, dragă Electric Castle, eu am fost cuminte. Și m-am distrat. Am plătit (către buzunarul tău) câtă băutură a fost nevoie ca să mă simțesc bine. Am pus poze pe facebook cu toate lucrurile care mi-au plăcut (normal!). M-am holbat la tanti de la Nouvelle Vague (știi tu care) cu prosecco în mână. Am atârnat de-un hamac. Am vrut să-i încurc pe ăia cu treasure hunt, să le fur indiciile. U know…d-astea. Ba chiar m-am enervat pe ăștia care comentează aiurea de acasă în loc să-și vadă de viața lor. E foarte aiurea feelingul, știi? Pe de o parte încerci un sentiment de solidaritate – noi eram acolo, puneam umărul la legendara ediție The Mud Castle și ăia se aberau de acasă fără să aibă habar ce zic. Dar pe de alta, adevărul e că voi ați cam venit cu mâna-n fund așteptând să vedeți cam cât e de afurisita e ploaia și ați învățat pe loc ce e de făcut. Dis sucks big time, ma friend.

Am înțeles, ești mic. Nu știi încă cum funcționează treburile. Nu știm cum ar fi făcut alții în locul tău. Poate s-ar fi descurcat mai rău! Ai făcut tot ce ai putut… Ești încă, pâna la proba contrarie, cel mai cool organizator de festival din România și ți s-a suit un picuț la cap. Băi, dar recunoaște chestia asta! Și nu te bucura de duzina de adolescenți care-ți cântă ode – acolo, între clienții tăi, sunt mulți oameni ca mine care au văzut și trăit ce s-a întâmplat în camping și care au tăcut până acum tocmai pentru ca au empatizat și-au înțeles că ți-a fost greu. Și au așteptat un semn și o scuză de la tine. Nu pentru ploaie, încetează cu victimizarea. Ci pentru felul în care-ai așteptat ploaia, ca Videanu zăpada.

Așa că…

Una peste alta, previziunile voastre au fost corecte. Oamenii au fost dispuși să se distreze și pe noroi. Și vă zic pe aia dreaptă, lucrurile erau frumoase rău. Aveți idei frumoase și dorință de a face treabă. Sistemul de plată a fost minunat! Mancarea a fost excelentă. Toate gimmickurile și luminile de scenă și toate drăgălășeniile au fost tari de tot. Și atunci – de ce? De ce să pierd vreme prețioasă scriind asta, dacă totul a fost bine, pân la urmă? Păi o să-ți zic de ce, băi, castelule, băi. Pentru că mi s-a inundat (sic!) wall-ul de poze cu echipa de eroi – și nu văd nicăieri scuzele. Și promisiunile că data viitoare când plouă veți ști ce să faceți. Un pic de asumare, de bătaie pe umărul fraierului din camping. S-a lăsat în cele din urmă cu aplauze pentru cei mai buni organizatori și cei mai tari intervenționiști din istoria festivalurilor de muzică. Și atât.

Și adevărul e altul, mă. Împăratul e gol, din păcate. E frumușel tare, dar gol precum l-a făcut mă-sa.

Bine că s-a oprit ploaia.

Semnat: The Happy Muddy Camper.

Gânduri ,,adânci” de (post)călătorie

Cum naiba să scriu eu altceva decât filosofii de carton după o călătorie intensă?

Aș putea să vă povestesc cum se face teambuilding într-un cor.

Sau despre gluma zilei cu ,,Ursul KuOala” (și alte variațiuni pe temă).

Sau să încerc să vă povestesc ce am înțeles și ce n-am înțeles din Bienala de Artă de la Veneția.

Ce frumos a cântat Sandu la Veneția?

Cum e la Ljubljana?

Cine e Oana Baraka și de ce aceeași Oana fura în vremuri de demult?

De ce telefoanele sună câteodată și pe scenă?

Dar n-o să utilizez ocazia ca să (ne) râdem, ci o să fac o chestie și mai riscantă. O să vă zic ce concluzie ultraprofundă am tras eu după o călătorie de câteva zile cu SOUND Choir, în turneu la Veneția.

Știți de ce e greu să pleci cu 40 de persoane mai mult sau mai puțin cunoscute într-o călătorie? Nu, nu e pentru că nu îi cunoști așa bine. Nici pentru că sunt diferiți de tine. Nici pentru că trebuie să te conformezi regulilor grupului. Și nici pentru că e obositor.

E greu pentru că ai de luat niște decizii legat de cine vei fi tu în acel grup. E greu pentru că trebuie să hotărăști dacă vei fi chiar tu în acel grup sau vei fi altcineva. Sau poate un alt tu, unul nou. (game of thrones inspiration much?) E greu, de fapt, pentru că trebuie să dai nas în nas cu tine la modul cel mai abrupt, să te (re)cunoști și să te prezinți celorlalți. Să te iei la puricat, la analizat, să-ți dai seama ce lucruri îți plac la tine și ce ți-ai dori să fie altfel. Gândești mai des înainte de a deschide gura. Asculți mai mult decât de obicei. Observi pe alții, dar mai ales te observi pe tine. Sigur, lucrurile astea le conștientizezi abia după aceea, lupta decizională se duce instinctiv, nu premeditat.

E o ocazie să o iei de la zero, să faci schimbări și curat în gânduri. Revizia tehnică periodică. Sau nu…:).

Dar în ciuda faptului că este greu (sau tocmai pentru că este greu), în final e-o mare bucurie să simți că ai o nouă familie. Ca orice chestie care se câștigă. Și bonus primești lucrurile noi pe care le înveți despre tine.

Zic și eu… sau poate-s doar obosită și-am dat-o pe osho-isme și poptamasisme (ferească sfântu).

Noapte bună!

Cum se vinde/cumpără o mașină – tragedie românească în șase acte

someecards-gun-shot-sounds-for-car-hornSe ia una bucată mașinuță mică, mică de tot și se transferă între prieteni. Pe bani, bineînțeles. Dar pentru că e între prieteni, se amână transferul efectiv, legal, al titlului de proprietate asupra mașini cam…7-8 luni așa.

Până când oamenii se hotărăsc că nu se mai poate, trebuie s-o facem și pe asta, trebuie să ne adunăm forțele și să facem actele.

Primul pas, se răscolește internetul în căutare de informații. E absolut îngrozitor ce găsești, deloc clar, sper ca eu să fiu mai de ajutor cu acest articol. Tot ce am putut afla e că trebuie să găsim un birou de acte (recunosc, habar nu aveam ce e aia birou de acte și mai ales UNDE să găsesc așa ceva). Nu știam cum trebuie să facem contractul, dacă e tip sau îl facem cum vrem – dacă trebuie să-l facem sau nu e nevoie. Dacă trebuie să mergem la notar au ba. Habar nu aveam de niciunele.

După ce ne-am dat mailuri peste mailuri și am amânat de nu știu câte ori că a intervenit ori una ori alta în programele noastre, am zis să luăm taurul de coarne și ne-am prezentat undeva prin ianuarie la fisc – sector 6 Orizont, unde avea domiciliul vânzătoarea. Dar și cumpărătoarea – ce bucurie, nu?

ACTUL 1 – TAXE ȘI IMPOZITE ORIZONT

Vânzoleală maximă acolo, nu știam încotro și unde – așa că am aruncat random întrebarea la un ghișeu/birou. Tipul ne-a zis să mergem la birou să facem actele și la ghișeu să scoată vânzătoarea certificat fiscal – și deși nu știam exact exact ce înseamnă asta și de ce avem nevoie, am purces.

Birourile de acte căpușează cu mare succes toate sediile de taxe și impozite, așa că nu vă faceți griji, găsiți acolo tot ce trebuie. Am ales la întâmplare un birou unde fata ne-a făcut actele în timp ce vorbea la telefon, atât de bună era. Fișa de înmatriculare, contract de vânzare-cumpărare și copii după una-alta (habar nu știu după ce, ea știe, că i-am dat tot mormanul de acte și și-a ales).

Tot ea mi-a făcut și asigurarea. Am avut de ales între asigurare în vederea înmatriculării sau asigurare normală – diferența fiind că cu cea în vederea înmatriculării nu puteam părăsi țara. Ceea ce oricum nu voiam să fac, am ales-o pe aia normală oricum pentru că …pitong.

După coada de la certificat fiscal a apărut și vânzătoarea, am semnat pe unde trebuia semnat, tot tipa de la biroul de acte ne-a mai zis și că trebuie să-mi semneze pe talon că mi-a dat mașina și data etc. Ne-a zis multe, dar era destul de greu s-o urmărim, am făcut și noi ce-am știut mai bine.

Am luat bon de ordine și când ne-a venit rândul, ne-am dus cu mormanul (realmente, nu era un teanc, era un morman) de hârtii la tipul de la birou. Ăla a făcut o alba-neagra acolo (una mie, una ție, una lu popa ilie) cu o viteză superluminică  și apoi ne-a zis scurt – luni după 2. Stai așa. Luni după 2 ce? Luni după două veniți să luați hârtia.

Era vineri, era 2, program scurt, deh.

Bon, luni la 2 eram acolo – vânzătoarea a primit radierea mașinii și a întins-o înapoi la job. Eu deja prinsesem ceva curaj, na, am zis că pare totuși ușor – sau măcar ușor pentru alții. Am intrat înapoi, am întrebat ce trebuie să aduc ca să înscriu acum pacostea pe numele meu și mi s-a dat o hârtiuță cu ce să am și mai ales copii după ce.

M-am dus iar la biroul de acte, am mai tras o tură de copii conform hârtiuței, am completat O CERERE, bineînțeles, am luat un bilet de ordine și am așteptat cuminte. Când mi-a venit rândul, doamna ia mormanul cel nou și zice  – dumneavoastră – la Virtuții. Poftim? Păi aici nu e tot sectorul 6, ba mai mult, sediul central al sectorului 6? Ba da, dar dumneavoastra țineți de Virtuții.E și mai bine, e mai aproape…

Cum puii mei să fie mai bine și mai aproape dacă eu sunt acum aici în fața ta?

Dar zice totuși – stați totuși să vă ajut, să vedem dacă actele sunt în ordine. Le ia la numărat – una mie, una ție, una lu popa ilie – zice – da, doamnă, e super, totul e perfect, mergeți la Virtuții.

ACTUL 2 – TAXE ȘI IMPOZITE VIRTUȚII

Scot mașinuța de unde cu greu o înfipsesem (cine știe ce e la Orizont înțelege) și o proptesc în parcare la Cora Militari. O iau ușurel pe jos spre taxe și impozite virtuții, iau bon de ordine, intru. Știți povestea- una mie, una ție, una lu popa ilie – stai că îi dă cu virgulă. Îmi mai trebuia o copie.

La Orizont copia aia nu era necesară, la Virtuții da.

Ies în hol, găsesc alt birou de acte, fac copia, mă întorc, doamna dă cu ștampile stânga dreapta și zice – joi după 2. Păi cum joi, nu acum? Nu, joi după 2.

N-am ajuns joi după două pentru că am o viață și asta îmi ocupă tot timpul. Am ajuns lunea următoare fix la închidere de program. Și cum stăteam transpirată și tremurândă în hol, că nu voiam să mai vin iar a doua zi, tantiile toate era ocupate. Vorbea. Nu știu ce, dar era zarvă mare cu iz de bârfă. Noroc cu bodyguardul care zice – ce vreți? Decizie de impunere auto? Și intră, caută, scotocește, îmi dă. Semnez, dau să plec.

Când, tot bodyguardul zice – vedeți să plătiți taxa de înmatriculare. La ghișeu. 60 de lei.

Mă duc la ghișeu, noroc curat zic, să scap așa ușor… plătesc taxă de înmatriculare, plătesc și impozitul să fie… și o întreb – aveți cumva idee unde trebuie să mai merg? Zice – păi mai plătiți o taxă de talon la CEC și apoi la poliția la Pipera.

Atât?!

Atât.

ACTUL 3 – RAR, INFERNUL MAȘINILOR

Acuma – tanti aia a zis că trebuie să mai merg la CEC și la Pipera, dar eu știam că mai trebuie și autentificat micromobilul. Adică înainte să se schimbe stăpânul trebuie să mergi la RAR să îți dea hârtie că mașina aia e chiar mașina aia și nu cumva alta. De obicei e bine să faci asta înainte să faci contract de vânzare-cumpărare, dar cum eu știam bine marfa, că doar ne știm de vreo 27 de ani așa, am zis că nu e cazul și mi-am asumat alergătura.

Intru pe net ronțăind la o napolitană, să fac programare la RAR. Ce să vezi, era totul super mega ultra full, dar prind o luni peste vreo 2-3 săptămâni, așa pe la ora 15.00.

Trec agale cele 2-3 săptămâni și o apuc cu micromobilul spre RAR.

Prima oară depășesc RAR-ul. Dau să întorc – linie continua, linie continua, linie punctată, YAY! Mă pun fromos pe bandă, aștept să treacă contrasensu – când, ce să vezi, în spatele meu, ambulanță. Cu lacrimi în ochi iau dreapta de volan, ma bag pe prima bandă…depășesc linia punctată…adio…mai merg, mai merg, – long story short, ocolesc juma de București.

Ajung în cele din urma la RAR, intru, îmi zic ăia să trag mașina oriunde și să merg în hală la ghișeul 1. Fac întocmai cele spuse – ajung la ghișeul 1, depun actele, mi se dă o cerere și mi se spune să aștept să vină cineva.

După nu mai puțin de 25 de minute iese un mecanic din ochi așa mai tânăr decât mine care mă ia bineînțeles direct la pertu, că doar ne-a făcut mama frați. Și cum mă ia el la pertu, îmi dau seama că nu am buletinul la mine. Era în altă geantă, cu o seară înainte zburasem la Timișoara și îmi trebuise deh…cu îmbarcări, debarcări, astea. La noi în țară permisul nu face nicio cât o ceapă degerată, așa că plec înapoi la Chitila city să iau buletinul. Mă întorc, mă duc iar la ghișeul 1, anunț că m-am întors, în alte 15 minute iese the maverick. Îi las cheile, bagă mașina, eu mă duc cuminte la cușca de așteptare. Nu înainte de a plăti la casieria din cușca de așteptare taxa de autentificare de vreo 180 118 lei.

După 30 de minute în care au frecat micromobilul pe toate părțile, cu toate camerele, lămpile, s-au băgat sub, peste, între și în ea, o trage tipul în față și îmi zice: trebuie să vii iar lunea viitoare, mașina prezintă suspiciuni de autentificare.

Mi-o fugit pământul de sub picioare, jur.

Cum naiba mă, că știam când au luat-o, de UNDE au luat-o (adică de la Peugeot cum ar veni). Zic- dar CE are?

Zice (așa, super grav) – e toată roșie pe jos.

Acum eu jur, nu știam dacă când zice roșie se referă la culoare sau e vreo expresie care înseamnă altceva.

Scoate o rangă de undeva (cred că o avusese mereu în mână) și îmi ridică puțin pragul (vreo secundă așa) – și zice – vezi? e roșie?

Ce să zic, am văzut acolo ceva roșu, naiba știe ce era?!

Bun, și ce să fac?

Vii lunea viitoare, la orice oră, fără programare, că trebuie să o bag în laborator și băiatul de la laborator este în concediu.

Ați înțeles? Băiatul de la laborator. Unicul. Allmighty. BĂIATUL.

Ce pana mea să fac…

ACTUL 4 – RAR LOVEȘTE DIN NOU

Luni la prima oră plecăm cu ambele mașini către RAR. După episodul (ușor misogin l-am simțit eu, poate mi s-a părut) am simțit nevoie de suport măcar psihologic. Ajungem, știți drillul – mergem la ghișeul 1, depunem hârtii, țop, iese mecanicul. De data asta ceva mai sfios, nu cred că se aștepta să vin cu întăriri. Ne-a luat și cu dumneavoastră, dar nu știu dacă pentru că s-a răzgândit, sau pentru că eram doi.

Ne bagă la cușcă să așteptăm.

După 30 de minute vine doar ca să anunțe că în laborator e o altă mașină (deh, noi dubioșii cu mașini de laborator…) și mai durează cel puțin 2 ore, mai bine să plecăm și să venim iar pe la ora 2. Dar nu e nevoie să venim amândoi, e ok să vină doar unul.

Între timp îi zic bănuielile noastre – zic – dar știți, noi știm exact istoricul mașinii. Nu are de ce să fie roșie decât dacă ar fi vopsit-o dealerul, că a fost comandată special neagră…altfel însă…dacă ziceți că e vopsea.

Zice – așea…ca și cum ar fi ceva oribil – a, nuu! că nu e vopsea!

Dar ce e?!

E grund, ceva?!

Și dacă e grund?! a fost lovită, a fost reparată.

Da…zice, tot așa, cu aer superior – o să vedem exact ce s-a întâmplat…

Uuuu, unde ați mai auzit, lume, de mașini lovite?!

Așa că era clar ce vom face, nu? Eu duc mașina lui Vlad acasă, el pleacă cu a mea la birou.

La 2 Vlad se întoarce, mai completează o cerere- că nu eram eu și era el. Așteaptă o oră și iese mașina, gata. Nu mai era cu suspiciune.

Era grund.

Sau ceva.

LATER EDIT – acum, recitind, mă prind. Tipu o vrut să mă combine cu băiatu de la laborator. Și eu, fraieră, am venit cu soțu după mine…Și l-am mai trimis si singur a doua (patra?) oară… pfff

ACTUL 5 – ANAF – TAXA DE MEDIU

Dacă luați o mașină care are deja taxa de mediu plătită, nu mai trebuie să treceți prin asta.

Daca nu, mergeți să luați mai întâi o cerere. Sau o luați de undeva de pe net.

Apoi mergeți la camera 11? Sau 14?(știe portarul) cu așa: cerere, buletin, copie după buletin, talon, copie după talon, asigurare, copie după asigurare, cartea mașinii, copie după cartea mașinii, contract vânzare cumpărare, copie contract vânzare cumpărare.

Eu am mers cu toate astea într-o joi. Doamna de la camera 11 (sau 14) mi-a zis să revin luni, dupa 14.00, la camera x (la etajul 1!).

Am revenit la etajul 1, camera x – unde o doamnă sictirită așa mi-a dat DECIZIA DE STABILIRE TAXĂ (sau ceva similar).

Cu care am fost la ghișeul ,,note de plată”, ca să mi se scoată nota de plată.

Cu care am fost la Casierie, să plătesc nota de plată.

ACTUL 6  – PIPERA

În sfârșit!!! Văd luminița de la capătul tunelului! Mă duc ieri la Pipera. Mai întâi opresc la ghișeul CEC să plătesc taxa aia de talon (sper că n-ați uitat de ea!). Mă duc apoi la un ghișeu de înmatriculări și ăla zice – ia, ce aveți aici?

De la ANAF aveți?

Am.

Taxa de 60 la taxe și impozite aveți?

Am.

Asigurare? Carte de mașina? Talon? Contract vânzare cumpărare?

Am de toate.

Pe talon v-a semnat vânzătoarea?

Semnat.

Bun, păi mergeți dumneavoastră la INFORMAȚII, luați O CERERE și completați-o. Apoi faceți copii după TOATE ASTEA (le selectase el, practic toate, în afară de fișa de înmatriculare și chitanțele de taxe) și faceți o copie – VIZAVI.

Și mai mergeți cu fișa de înmatriculare la vânzătoare să vă semneze aici. Și-mi arată la rubrica ,,observații” unde erau dactilografiate de fata de la biroul de acte cele două serii și numere de buletin.

Alea TREBUIA să fie semnate.

Am revenit azi, cu toate cele. După 30 de minute în care am alergat între ghișee – că funcționarii de la înmatriculări sunt ca la jocul ăla cu marmotele, de ies pe rând și trebuie să știi unde să dai cu ciocanul. Cum pleacă un client, se ridică și dispar undeva. Nu la toaletă, că durează mult. Nu știi niciodată care o să reziste mai mult, la care coadă să te așezi etc.

În cele din urmă ajung la o duduie care scaneaza toate actele. Alături, un funcționar ajuns la capătul răbdării certa un băiat – păi și la RAR ai fost? Păi nu…trebuia să merg înainte… PĂI CÂND, DUPĂ?! Taxa de mediu e plătită? Da. Pai și dovadă ai? Parcă aveam pe aici… Păi ai sau nu?!

Mi-am întors privirea criminală către funcționara Mădălina care scotocea prin mormanul meu final.

Jur că dacă zicea că lipsește ceva mă înfigeam în părul ei.

Nu lipsea nimic.

Zice – asta e tot.

Păi și eu…acum ce fac?

Peste două ore la ghișeul 44.

N-am putut să aștept două ore, așa că mă duc mâine.

 

Acestea fiind spuse, vă doresc mult succes și nervi de oțel.

Nu știu care e situația cu mașinile aduse din alte țări și sincer nici nu prea vreau să aflu.

 

O melodie de reflectat la:

Vrei să fii milionar la coadă la Mega?

Aseară, undeva pe la 21.45, eram în Mega Image de la Chibrit. Unul dintre ele, că sunt vreo trei…

Îmi târam obosită coșul cu 3-4 chestiuni printre rafturi, asigurându-mă că supraviețuim până azi și că nu uit vreun ceva important. Printre acele rafturi m-am tot intersectat cu o blondă coafată-țuț, la un 35-40 pe tocuri, ciorapi plasă, pencil skirt. N-arăta rău, tocmai asta mi se părea ,,out of place”, că arăta bine țopăind pe tocuri de 10 printre chipsuri și pâini feliate la ora aia, comparativ cu noi, ceilalți 5-6 zombie amețiți din magazin, agale târâtori de coșuri goale. De aia am și remarcat-o.

În fine, arunc un balsam de păr în coș (obiect foarte prețios, fără de care sigur n-aș fi supraviețuit până azi) și mă îndrept către una dintre cele două case încă deschise. Ochii-mi picau în gură și știam că am în față o noapte cu multă muncă. Aiurea, am stat degeaba, n-am reușit să termin nici măcar o prezentare.

Dar să ne întoarcem la Mega.

Destinul face să nimeresc după blonda despre care vă povesteam. Am așa…un… nu știu cum să-i zic… un ghes să schimb casa, văzând cât amar de magazin a cumpărat acolo. Erau un cărucior și-un coș, ambele pline. Cotesc spre cealaltă casă – acolo vreo 3-4 oameni la coadă. Zic – mă, lasă, cât o dura să scaneze toate alea.

Mă întorc la blondă. Care era captivă într-o discuție maternitalitoasă (nu știu cum să-i zic) cu casiera, care era vizibil însărcinată. Probabil de aceea n-a reușit deloc să dea din drum ditamai coșul ăla pe roți după ce l-a golit. Nu-i problemă, l-am dus eu la locul lui ca sa pot să mă desfășor, oameni suntem. Înapoi la discuția dintre cocoane, n-am prins printre bipăiturile scannerului decât partea în care tipa îi zicea casierei că ei i s-a părut complicat să alăpteze (nu știu cum doamne-iartă-mă se ajunsese la discuția asta). Că la vârsta ei… de 35 de ani (după propriile spuse)…nu e așa simplu cum pare. Stăteam și mă gândeam că încep deja să-mi roiască judecăți de înaltă valoare prin cap, doamne-ferește, asta mai lipsea pământului, încă o controversă despre alăptat, alimentată de una care nici măcar n-are copii.

În fine, 2-3 minute mai târziu, după alte discuții despre naștere naturală, clinici private și alte delicatesuri, se termină în sfârșit cu scanatul. Blonda întinde cardul și…tastează pin-ul greșit. Mai încearcă o dată, tot greșit. Casiera îi zice – ,,nu vă mai las încă o dată, că se blochează”. Ok, zice blonda, încercați-l și pe ăsta (îi intinde alt card). Prima oară nu se accepta tranzacția, a doua oară greșește pinul și de la ăla.

Și stau amândouă și se uită una la alta. Parcă făceau telepatic schimb de informații despre mămicie.

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta cu al doilea card nefunctional a fost un fel de 50/50, care însă nu l-a ajutat deloc pe concurent. Concurentul avea, așadar, nevoie de timp să se regrupeze.

În imensa-mi naivitate, mă gândesc că se poate anula bonul și ne poate lăsa, doamna blondă, pe noi ceilalți, să mergem spre casă la ora aia (aproape se închisese magazinul), până își aduce aminte cum e cu pinul și de unde ia bani pentru jumatea aia de magazin din cărucior.

Fără să întoarcă măcar privirea către noi, oropsiții de la coadă (apăruseră între timp și alții), blonda sună pe cineva (soțul? amantul? șeful? sora? copilul? secretara? mama? nu vom afla niciodată) și-i zice ,,auzi, ce pin am la card?…da dragă, la card, cardul meu… uite, sunt la mega și am uitat pinul…”.

Conversația se lungește, bănuiesc că persoana respectivă habar n-are pinul dar îi ia mult să explice asta, tipul din spatele meu îi urează blondei lecitină plăcută și se mută la cealaltă casă.

1-2 minute mai târziu, blonda închide și se uită visătoare către casieră. What to do… what to do… probabil mai avea puțin și începea exercițiile de yoga. Bănuiesc că-n viața reală, casiera ar fi putut să-i sugereze să elibereze spațiul și să mediteze de pe margine, până mai trec 2-3 clienți, dar în filmul în care ne aflam, ele erau aliate prin legământul maternal. Nu poți să discuți atâta despre copii și apoi să schimbi tonul, nu?

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta a fost un fel de ,,sună un prieten”, dar uite că nici prietenul n-a ajutat la nimic. Era, așadar, momentul retragerii. Concurentul urma să zică ,,mă retrag”, noi mergeam acasă, casiera nu mai stătea atât în picioare. Dar pur și simplu concurentului îi venea greu să se declare învins. Era acel moment, atât de dramatic…

Când am auzit-o zicând ,,stați că sun la bancă” am început să arunc înapoi în coș, deloc tacticos, cele 3-4 amărăștenii de cumpărături printre care balsamul de păr total inutil și m-am mutat la cealaltă casă. Dacă am fi fost la ,,vrei să fii milionar/miliardar”, varianta cu banca n-ar fi existat, mama ei de treabă!

În alte 3 minute eram deja în mașină. Blonda era tot acolo, suna la bancă… la 10 noaptea. Să afle pin-ul. Cu casiera în față. Fără să se uite dacă o mai fi vreun amărât la coadă în urma ei.

Și-o mai fi și azi acolo, și-or fi trăit fericite până la adânci bătrâneți.

The End.

Clinica Sinucigașilor

unnamed(atentie – minispoilere – adică spoilere dar nu chiar!)

Clinica Sinucigașilor – un loc în care oamenii pot merge să pună capăt tuturor problemelor din viața lor. Un loc în care li se spune că sunt ajutați să treacă pe nesimțite în altă viață, fiind îndemnați să fie optimiști cu privire la ce vor găsi acolo. Un loc în care se adună într-o seară patru personaje cu motive diferite, vieți și experiențe diferite – puncte de vedere diferite. Drame și comedii interioare diferite.

Domnul Eugen Furtună, 34 de ani în mai, pe care investițiile proaste și costul vieții în familie l-au distrus. Care nu mai vede sensul vieții în a munci ca un sclav doar ca să-și plătească rata la bancă. Nu are bani nici măcar să moară, la propriu.

Domnul Dănuț, care la cei 27 de ani locuiește încă cu mama, care face ce vrea din și cu el. Care e convins că nu are nicio calitate, ci doar defecte și care nu vede sensul în a încerca să mai treacă prin încă o zi, căci, așa cum repetă de multe ori, ,,eu pentru mine am murit demult”.  Salariu de 16 milioane, pentru care este invidiat sincer de domnul Eugen.

Doamna Cristina, 55 de ani, pensionată pe caz de boală, probleme cu colecistul si inima. A muncit toata viața ca o proastă pentru un soț violent și un fiu nerecunoscător. Nu are o viață a ei, ci doar o pensie mizerabilă, e complet dependentă de alții și nu înțelege de ce s-ar mai întoarce la fasolea pe care a lăsat-o pe aragaz.

În fine, domnul Radu, 35 de ani, manager de firmă de construcții cu studii de filosofie. Plin de bani, neîmplinit în amor, convins că dacă până și dragostea e efemeră, viața nu are niciun sens. Privit circumspect de colegii de suferință, mai ales de doamna Cristina și domnul Eugen (care își văd rezolvarea tuturor problemelor într-o sumă de bani). Considerând, la rândul lor, motivele lor de încetare existențială drept ,,meschine”.

Cine are cel mai bun motiv să termine cu viața? E ceva după moarte? Are importanță dacă e ceva după moarte? Ar ajuta un asemenea serviciu de sinucidere asistată, versus ,,aruncatul în fața trenului” sau alta metodă improprie de autoasasinare? Cine e de vină pentru problemele noastre? Are vreo importanță dacă există sau nu vreo vină a cuiva? Ce e de făcut când ajungi la limită și nu poți să mergi mai departe? Care e adresa de la Clinica Sinucigașilor? Ce cuprinde un formular tip de înscriere la sinucidere? Și cât costă un asemenea procedeu?

V-am dat ipoteza, demonstrația și concluzia sunt de urmărit la În Culise, în piesa ,,Clinica Sinucigașilor”. Mi-a plăcut tare mult. Mi-au plăcut personajele – doamna Cristina, cu fesul, trollerul și oala de fasole ia caimacul, fără doar și poate, dar celelalte personaje au momentele lor de glorie meritată. Sunt personaje recognoscibile, discursuri bine știute, auzite la supermarket, la știri, în taxi, în tren, în autobuz sau la coadă la taxe. Cunoaștem fiecare câte un domn Eugen, Dănuț, Cristina și chiar Radu (pe care toții bani din lume nu-l mai satură). De aceea e atât de ușor să-ți placă piesa și să intri în Clinica Sinucigașilor.  Se joacă din nou pe 25 ianuarie pe Hristo Botev 25, mergeți să râdeți și să vă gândiți mai atent la niște lucruri.

Un gând pentru În Culise - ar fi de ajutor o recomandare către audiență legată de fumat, măcar sub formă de rugăminte dacă nu de interdicție – prea mult fum poate dăuna unei reprezentații :).

 

 

Dă-l în mă-sa, sigur e de București…

Mi-am amintit o secvență din adolescență, similară cu ce se întâmplă cu dezbaterea cu gazetăria și finețea în exprimare.

E amuzant, vă zic.

Iar o să se supere Silvia pe mine că nu iau viața-n serios.

Dar tot vă zic.

Eram pe la 15 ani cu ai mei la Băile Felix. Și ne trezim în ultima zi a gloriosului concediu că vrem să vedem Peștera Urșilor. Mă, dar eram porniți. Facem sandwich-uri, luam plovăru’ bun, coborâm din hotel și când ajungem la mașină…constatăm că suntem blocați. Adică un bou pusese mașina de-a curmezișu’, ca să vă explic pe de-a-ntregu’.

Urc înapoi în cameră cu maică-mea, în timp ce taica-meu se agita pe acolo să rezolve situația. Se duce la recepție. Întreabă trecătorii. Întreabă copiii care se jucau în fața hotelului. Stă pe bordură vreo jumătate de oră  – că poate-poate! La un moment-dat se enervează maxim, se duce și cuplează alarma în ideea ca poate ilustrul bou iese pe balcon, deranjat de sunet, vede situația și ne eliberează. Eu eram pe balcon, priveam scena. Alături, o familie de ardeleni, comenta înflăcărată – ,,uite, săracu om ce-o pățit. Măi, ce nesimțit omul ăla, oare la ce cameră o sta? Cum să lași mașina așa, de tâmpit…Și nu iese nimeni, mă… Da’ să-l ajute cineva… Hai să mutăm mașina aia (dar nu s-ar fi clintit din cameră).”

După vreo cinci minute în care alarma tot continua (încăpățânarea mea are explicație genetică), iar ardelenii ne plângeau de milă cu accent cu tot, vine finalmente boul patentat, mută mașina, taică-meu oprește alarma, scoate mașina, în timp comentatorul șef, capul familiei de ardeleni – văzând în sfârșit numărul – conchide : ,,Eram sigur că e nesimțit de București, cu alarma aia a lui. Mă rog…e de Prahova…tot aia e”.

Era să le zic eu că e de fapt Argeș (că era mașină de serviciu) dar bănuiesc că și Argeșul era tot București. Miticii ăștia, așa merită.

Je suis…Andrada.

10923748_310523875811126_7357813370885895379_nHai că am adunat tot ce am de zis aici, să nu ne mai răzbelim aiurea pe Facebook, că nu e constructiv. Împărțitul de păreri trunchiate în zeci de comentarii, reluarea ideilor peste tot – nu e bine deloc.

Așadar, iată care este părerea mea întreagă și de nemișcat în privința marii controverse. Am două puncte pe lista de zi și o coda.

Cele două puncte există pentru că descifrând toate cele văzute și citite, eu cred că trebuie, musai, să discutăm despre două lucruri diferite.

1. Principiul legat de dreptul la liberă exprimare.

Am auzit tot felul de variante la asta. Că nu există liberă exprimare. Că există, dar nu e chiar absolută. Că până la urmă nu zicem tot ce ne trecem prin cap.

Aș vrea să clarific niște lucruri, sau felul în care le văd eu.

Libertatea de exprimare există. Ea este absolută, ca orice alt drept fundamental, până la limita unde aduce atingere drepturilor altcuiva. Acum – cum judecăm care este aceasta limită? Nu, nu după sensibilitățile personale ale fiecăruia. Nu poți lasa la judecata personală ce e prea mult și ce nu. Trebuie să existe o regulă uniformă ca să nu cădem în haos. Așa că singurul mod de a determina până unde se întinde dreptul tău de a deschide gura și de a comenta malițios, sarcastic, caricatural sau  altfel este cercetând legea. Considerăm că legea nu e bună, nu ne face dreptate, nouă, majorității? Ne străduim să o schimbăm. Așadar, trebuie să existe în legislația Statului Francez (în acest caz – că acolo s-a întâmplat nefăcuta) cuprinse aceste limite. Când o publicație sau o televiziune le încalcă, e pasibilă de sancțiune și trebuie să-și asume asta.

Mi s-au făcut paralele cu anumite televiziuni de știri din România – pe care unii oameni le-ar vrea închise. Păi alea nu au și ele drept la liberă exprimare? De ce să fie închise? Ba da, mamă, sigur că au. Dar dacă MINT și dezinformează, ca televiziuni de știri integre ce se găsesc (și nu posturi satirice), trebuie să plătească. Cu amendă sau cu ce altceva consideră organul abilitat de control (în speță CNA), conform legilor în vigoare la data sesizării. Acum…dacă voi ziceți că o emisiune de știri trebuie să fie la fel de serioasă precum Cronica Cârcotașilor…ce să zic. Să mai zic?

Mi s-au făcut paralele cu dreptul criminalilor de a se duce să-i ucidă pe jurnaliști, dacă ei așa consideră. Ce, ei n-au libertatea să facă ce vor? Deci – tu ai libertatea să mă jignești, dar eu mă simt jignit și ripostez (chestie la care trebuie să te aștepți) și uite că vin cu dreptul meu de a face ce vreau și te omor. După care și ceilalti mă omoară pe mine la tv, deci suntem chit, totul e în regulă, să trecem mai departe.

(Mă sperie gândul ăsta, sincer. Că oamenii pot gândi așa.)

Ba da, am explicat mai sus. Omul este liber să facă ce vrea, până în punctul în care aduce atingere libertății/ dreptului altui om. Dreptul la viață cred că e recunoscut cam peste tot și uciderea altei persoane de asemenea bănuiesc că-i reglementată într-o majoritate covârșitoare de state, nu cred că Franța e pe dinafară. Asta discutând în principiu, că simt nevoia acestei explicări elementare. Mi se pare naivă comparația, genul de argument pe care-l arunci ca să duci discuția mai departe deși tu-ți dai seama că e absurd ce spui.

Acum – să zicem că am trecut peste asta și am reușit să explicăm cum e cu dreptul la liberă exprimare, care sunt limitele lui și așa mai departe.

Are legătură acest principiu cu conținutul revistei în cauză?

NU! NU! NU!

Așadar, dacă sunteți de acord cu cele scrise mai sus, n-ar trebui să vă intereseze ce conține sau nu conține revista de satiră Charlie Hebdo. Sloganul ăsta atât de discutat și de ultradiscutat și răsucit nu înseamnă că ne-am dori cu toții să scriem la Charlie, că îi considerăm pe redactorii care au murit supraoameni ultravaloroși. Nu are nicio importanță cum erau ei, cât de inteligenți, de parșivi, de diabolici sau de naivi! Sunt oameni care au murit aiurea-n tramvai și în evaluarea acestei fapte nu are loc niciun fel de ,,dar”. Nu are loc ,,dar scriau kkturi”: Nu are loc ,,dar erau proști”. Nu are loc ,,dar și-au căutat-o”. E ceva în alb și negru, fără gri-uri, fără relativități.

Iar eu iubesc relativitatea. Sunt prea rar sigură de ceva atât încât să nu pot spune ,,depinde”.

În cazul ăsta, însă lucrurile sunt alb pe negru. Unii au ucis pe alții. Nu în legitimă apărare. Nu în lipsa discernământului. Punct. Nu există ,,dar”, nu există ,,context”. În fața acestui fapt indubitabil nu există îndoială – na că făcui și pleonasm.

Acum să trecem la subiectul 2.

2. Ne place revista Charlie Hebdo?

Unii zic că erau amuzanți. Alții zic că erau foarte nesimțiți. Și că ar fi trebuit să fie pedepsiți pentru nesimțire și pentru faptul că ,,nu aveau nimic sfânt”.

Desigur, fiecare are dreptul la propria opinie despre această revistă, despre conținutul ei. Nu trebuie să-ți placă ca să aperi un principiu ca cel de mai sus. Nu ar trebui ca părerea ta subiectivă despre un caz particular – care da, a declanșat toată nebunia – să afecteze poziția vizavi de un principiu sau de crimă.

Pentru că asta n-are niciun fel de legătură cu punctul 1 de mai sus și mă deranjează cumva că sunt oameni care au trecut de la viziunea clară pe care o aveau în primă instanță la subiectivismul generat de faptul că lor de fapt, după ce-au văzut 2-3 caricaturi, nu le place deloc revista, ba li se pare chiar un jeg.

Adică dacă trecem peste șocul inițial, ne revenim, mestecăm o gumă, bem o cola și apoi vedem două caricaturi și ne dăm seama că ni se par de prost gust, brusc actul criminal nu devine scuzabil dar cumva un pic mai explicabil.

,,Da, mai, ok, au luat-o razna și erau extremiști – dar nici ăștia n-ar trebui să scrie așa ceva”.

Ei, uite ăsta-i punctul în care oameni ca mine o iau razna și încep să abereze grav pe facebook. Faptul că un om inteligent, integru, cu toții boii acasă și toată țigla pe casă își poate modula un principiu ATÂT de ușor.

Exemplu  – dacă ești împotriva pedepsei cu moartea pentru să zicem (de amorul artei) omor deosebit de grav, nu poți să ai două păreri în funcție de backgroundul criminalului. Ai dreptul să ai o opinie despre el. Poți să consideri că anturajul l-a stricat, că o anumită femeie i-a întunecat mintea, că n-a avut noroc în viață sau că era genetic programat să ucidă. Poate ți se pare manelist sau intelectual (sau ambele). Poate ți se pare un geniu criminal sau poate ti se pare un retardat fără șanse reale. Poți să ai o părere mai bună sau mai rea despre el. Asta, însă, nu ar trebui să afecteze poziția ta față de pedeapsa cu moartea. Nu poți să zici – sunt împotriva pedepsei cu moartea, dar pe ăsta parcă l-aș prăji și eu un pic, că mare gunoi mai pare. Ori ești, ori nu ești.

Legat de dacă ne place sau nu revista – aici da, bănuiesc că trebuie judecat un context. Despre ce scriau ei, în genere. Ce orientare aveau – pe cine criticau în mod special. Care e climatul politic și social franțuzesc, mentalitatea în care se desfășoară această reacție satirică.

După ce analizăm LA RECE multe numere din revistă și dedicăm timp înțelegerii poziției (adică încercăm să judecăm ca un francez), putem să spunem – ne place această revistă/ nu ne place această revistă. Am da bani pe așa ceva/ nu am da bani pe așa ceva. I-am da în judecată pentru o infracțiune/ nu i-am da în judecată.

Și așa mai departe.

Eu nu am o opinie despre revista asta. Nu am avut timp – și nici dispoziție – să-mi formez aceasta opinie. Sunt o persoană pudică și care ,,se jenează” destul de ușor – boală veche și grea – am bănuiala, sincer, că nu mi-ar plăcea prea tare. Dar pentru mine e total irelevant ce conține ea, vizavi de existența punctului no 1. Și nu aș vrea să discutăm despre dacă vă place sau nu, pentru că asta este un alt subiect, care pe mine mă intereseaza prea puțin.

Dar ce trebuie înțeles este ca aceasta concluzie la care voi veți ajunge mai mult sau mai puțin pripit nu ar trebui să aibă niciun fel de legătură cu poziția legat de punctul 1. Nu poți să ai o regulă generală și una particulară pentru lucrurile care nu îți plac. Pur și simplu nu se poate. Principiul se aplică peste tot. De aceea este atât de greu să vii cu o lege cenzitară. De aceea este atât de greu să faci ordine într-o societate atât de diversă.

Je suis Charlie nu înseamnă că ne dorim cu toții să fim autori de satiră de mai bună sau mai proastă calitate. Nu înseamnă că ne facem tricouri cu redactorii morți și eventual îi sanctificăm (vă dați seama, ce ironic ar fi!). Înseamnă că suntem solidari cu un principiu – și anume avem libertatea să ne exprimăm așa cum dorim, plăcând sau neplăcând altora și da, asumandu-ne responsabilitatea. Responsabilitatea este în general foarte bine conținută în legi, clară, fără dubiu. Ce scrii într-o revistă îți poate aduce sancțiuni, îți poate aduce poate chiar și închiderea publicației, dacă încalci legile.

Ce scrii într-o revistă nu-ți poate aduce moartea. Dacă ajungem la asta, s-a terminat cu tot.

Stai, am ajuns la asta, nu? Și unora dintre voi li se pare explicabil.

Poate asta ar trebui cu adevărat să ne pună pe gânduri.

Sper să observați că n-am adus în discuție în acest material nimic despre rase, religii sau alte criterii de împărțire ale oamenilor în categorii. Consider, de asemenea, că o asemenea ,,clasificare” este complet inutilă și irelevantă în discuție.

 

Eu sunt Andrada și cele scrise mai sus constituie poziția mea si suportul nelimitat vizavi de dreptul la liberă exprimare. Dacă asta înseamnă Je suis Charlie…nu știu. Dar cred că trebuie să ne explicăm pozițiile, cred că trebuie să ducem discuții argumentate despre pozițiile noastre și cred că trebuie să ne înflărăcăm mai puțin legat de un slogan.

 

CODA - Ca orice om cu mai mult de o jumătate de neuron în cap și cu un sistem de valori relativ sănătos, consider revoltător (ce cuvânt mic și neîncăpător) ce se întâmplă în Nigeria. Cu toate astea, nu cred că poți condamna o mișcare socială de solidaritate care da, a beneficiat poate de prea multă popularitate, de prea mult orgoliu din partea societății europene, pentru că alte fapte criminale mai grave, mult mai grave sau mai puțin grave nu beneficiază de aceeași mediatizare.

Nu le poti interconecta.

Nu poti să spui – da, ce să zic, mi-e milă de cățelul tău, că l-a otrăvit vecinul cel nebun, dar cred că lumea îi dă cam multă atenție, având în vedere câți câini ai nimănui sunt omorâți în România în fiecare zi.

O atrocitate nu poate diminua altă atrocitate. Iar solidarizarea societății în jurul unui principiu nu înseamnă negarea altor atrocități de pe planetă.

Da, nu e drept că uciderea violentă a 10 persoane în Paris naște valuri de indignare, mișcări de stradă, certuri între prieteni și fluvii de materiale scrise în vreme ce masacrul dintr-o țară africană trece practic neobservat. Chiar e un fapt care-ar trebui să ne scoată din minți.

Dar asta e un al treilea subiect.

Faceți voi- cei care ați aflat de acest eveniment – ceva pentru asta. Porniți o mișcare. Pentru că puteți.

Sau nu porniți nimic. Și comentați în continuare.

 

Teatrul ,,In Culise” are si alte culise

unnamed
Sunt cam neieșită din casă. N-aș vrea să înțelegeți de aici că sunt realmente neieșită din casă – bbbhhaahahah, cât aș vrea să am un an așa de stat în casă, doar în casă.

Nu.

Doar că printre hobby-uri de care îmi doresc să mă țin (Scottish Dance și Sound Choir) bașca cârca de întâlniri săptămânale cu clienți și colaboratori, rămâne foarte puțin timp pentru fantezii gen teatru/operă/chiar și film.

Iar eu voiam de mult să văd ce e cu teatrul În Culise. Că doar le-am ,,bifat” pe toate de gen, ăsta mai scăpase. De la Act până la Pod, de la Green până la Minion cu statie la Teatrelli, nimic nu mi-a scăpat (ziceam eu, așa). Așa că, odată fiindu-mi adusă la cunoștință existența Teatrului În culise, la sfârșitul anului trecut (ce vreți, nu pot să le știu pe toate), mi-am propus de cel puțin trei ori să merg să verific care-i treaba. Ghiciți ce? Da… Nu m-am dus nicăieri, m-am uitat pe geam.

Și de aia când am auzit de sală nouă, eveniment, fresh (unde mai pui că și afișul arăta îmbietor) am zis gata. Se ignoră una bucată ger. Se lasă zeci bucăți mailuri să aștepte. Se îmbracă cojoc greu de oaie și se merge la teatru că nu mai merge așa.

Rezumat – aseară am fost la teatru. La Teatrul În Culise, sala nouă, Hristo Botev 25, unde e si Copper’s Pub. Nu știu la ce mă așteptam sau la ce nu mă așteptam. Cred, mai degrabă, că nu aveam niciun fel de așteptare. Nici mare, nici mică. Dar sigur sigur nu mă așteptam să găsesc ce am găsit.

Casa în care e Copper’s arată senzațional. Eu zic că măcar pentru asta și tot ar trebui să dați o tură. La etaj este PUB-ul propriu-zis, unde se și joacă (și se bea, fumează – dap, se fumează, aviz amatorilor sau neamatorilor). Seara a fost și mai frumoasă, pentru că am dat acolo și peste Oana – dar și peste alți oameni pe care nu-i mai văzusem de mult.

Piesa văzută a fost un colaj de momente, variate. Multe nuanțe. Nuanțe de râs, în principiu. De la buf la negru, de la roz la albastru-amărui. Tema dată – România, încotro? Sau – România – spre vest?. Zic și eu. Cred că tema poate fi explicată și descrisă în multe feluri de oamenii care-au fost aseară în sală, sunt sigură că fiecare a văzut și auzit lucrurile în felul lui. Personal, am apreciat textele scrise bine – adaptări dupa Matei Vișniec – (e foarte, foarte greu să faci asta în genul ăsta ,,ușurel” poate, de teatru contemporan, am observat – e greu, de exemplu, să fii vulgar natural – de aia ne și deranjeaza atăt de tare p…le din toate piesele și filmele românești, că-s, vorba aia, puse cu mâna). Actorii – buni. M-au prins și i-am crezut în proportie de vreo 80%, ceea ce-i mare lucru. (eu fiind acest arici supra-analizator, greu de captivat).

A fost o seară foarte reușită, eu mă voi întoarce sigur. Am un sentiment așa, reconfortant, când găsesc locuri care mă pot surprinde în bine. Dacă îi mai dă și cu teatru… adă-l la tata.

E bine să știți că zilele astea se găsesc la În Culise, pe Hristo Botev 25, 12 zile păcătoase. Adica 12 days of sin. Sunt piese în premieră, piese jucate deja, momente inedite și zile inedite la care puteți participa după cum urmează.

Food coaching? Food Coach?! Ana Naie?

56f08989b1df0c1fb28b6677a8f7a487Nu știu dacă sunteți la curent cu subiectul. Avem așa:

a) Sunteți la curent cu subiectul foodcoachingananaieeasypeasyetc. În acest caz, treceți peste pasajul următor.

b) Habar nu aveți despre ce vorbesc.
În acest caz, trebuie să vă fac un scurt intro – Ana Naie e coach pe teme de mâncare. Adică cam așa cum încerc eu să fiu coach pe teme de petreceri private (wow, chiar, asta încerc să fac?!), ea e coach pe chestiuni de alimentație. Face planuri alimentare pentru oamenii care:
– vor sa slabească
-vor să se îngrașe (yeah, right)
– vor să mănânce mai organizat/sănătos etc
– vor să își eficientizeze cumpărăturile în zona alimentară
– au orice alt obiectiv legat de alimentație, de preferat unul care să nu le dăuneze.

Ok, acum că suntem cu toții în temă, putem merge mai departe.

În septembrie m-am văzut cu Ana Naie. Nu e un secret că am niște kilograme în plus. Nu e un secret că din când în când mă apucă pandaliile și încerc să dau jos din ce acumulez pe parcurs. Nu e un secret nici că în general, dacă chiar îmi doresc, reușesc. Nici că după 2-3 ani le pun la loc (da, știu, sunt norocoasă). De asemenea nu e un secret că n-am fost vreodată disperată în legătură cu asta – nici măcar când m-am măritat – de fapt MAI ALES când m-am măritat, pentru că n-am vrut un subiect artificial de stress în plus într-o perioadă stresantă prin definiție.

Acum traversez una dintre perioadele în care am ajuns din nou în vârful piramidei trofice și încerc să mă scutur de un 5-6 kg. Nu mă jeluiesc nici nu cer rețete de diete, sunt în regulă, jur! Doar că voiam să vă povestesc puțin din contextul în care m-am văzut eu cu Ana Naie, să n-o dau chiar din pod așa.

Bon. M-am văzut cu Ana Naie. Pentru că pe lângă toate cele enumerate mai sus, am o pasiune avidă pentru noutate. Și din secunda în care am aflat despre ce e vorba și ce vrea ea să facă, mi-am zis că TREBUIE să aflu mai multe.

Așadar am trecut de întâlnirea preliminară cu Ana, unde am aflat mai multe despre cum vede ea chestiunea asta cu food coachingul, care îi sunt principiile, obiectivele, ce ține de mine, ce ține de ea. Ea a aflat mai multe despre mine, istoric, pofte, plăceri vinovate, obiceiuri bune și proaste (mai ales proaste). Și per total am aflat amândouă mai multe despre viitorul nostru împreună. Ca să aflați și voi mai multe – ce face Ana e o combinație de plan alimentar zilnic personalizat dar și benefic pentru scopul tău și suport psihologic, safety net, shoulder to cry on, soluții de urgență etc. Îți face un plan cu ce trebuie să mănânci ca să fie bine, dar să-ți și placă și stă cu tine de vorbă și încearcă să te ajute când o iei pe arătură din varii motive.

După care am intrat în prima săptămână de plan alimentar. Mi-a plăcut ce s-a întâmplat, așa că am mers mai departe.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt?

Păi am petrecut o lună întreagă de gătit cu plăcere. Mers la cumpărături la început de săptămână cu ditamai lista, dar una foarte eficientă așa și logică. Am învățat să fac niște chestii pe care jur că nu-mi dădea prin cap că-s în stare să le fac și am aflat că chestia cu salatele bune chiar nu e vrăjeală, doar că trebuie să ți le faci singur ca să le nimerești fix pe gustul tău. Nicio treabă cu salatele de restaurant.

Dacă am slăbit? Am slăbit, vreo doua kilograme și un pic. Adică destul dacă punem în calcul că n-am respectat ore de mâncare,ca n-am făcut deloc mișcare, n-am prea respectat nici planurile. Am mâncat cam multă ciocolată pe lângă și mult mai multe ,,nuts” decât ar fi trebuit. Am mai dat-o și total prin bălării pe ici pe colo (și când zic total vreau să zic total) și m-am îmbătat grav, grav de tot la două nunți la care am fost invitată. Asta cu repercusiuni a doua zi pe front alimentar, ca și cum treaba cu găleata de alcool cu suc n-ar fi fost deajuns. Privind situația de ansamblu, eu am fost foarte mulțumită de rezultat. Ana, fire autocritică, și-ar fi dorit să facă cu mine miracole – therefore nu a fost așa încântată ca mine, deși am încercat s-o conving că sunt dracu’ gol și mai mult n-ar fi putut face oricum…:).

După o lună am renunțat. M-am hotărât că nu-i momentul să fac asta – între timp o dădusem în tot felul de boli dubioase despre care nu prea vreau să vă povestesc (și care nu au legătură cu alimentația, do not even try to go there), am intrat în perioada de repaos după sezon, care în ,,filmul” meu înseamnă complete hedonism. Zac cât vreau, dorm cât vreau, mă joc cât vreau, mănânc cât vreau etc. Nu tocmai potrivit cu disciplina alimentară, ce ziceți?

Ce am pierdut în luna asta? Păi v-am zis, alea două kile. Vai, ce-am mai plâns după ele.

Ce-am câștigat? Pfff. Am câștigat o percepție complet nouă asupra mâncării. Sigur, nu trebuia să vină cineva din afară să-mi zică că poți să gătești chestii super yum și nu neapărat nocive. Wait… ba da, se pare că trebuia să vină cineva din afară să-mi zică chestia asta și după aia să mă ia de mână și să mi le arate – uite-le bre, uite-le. Ia fă chestia asta. Ia gătește asta AȘA, și nu așa. Ia încearcă și un cartof dulce (puii mei, eu credeam că un cartof dulce e mai rău decât un cartof regular… there is a naming issue there!!!). Ia fă un plan, gândește-te ce vei găti pe niște zile înainte. (cine, eeeu? eeeeeeuuu?).

Cum sunt acum? Nu, n-o să vă mint că mi s-a schimbat viața complet și că am continuat să slăbesc ca nebuna. Viața mea e similară, dar e mult mai bogată în materie de idei culinare. În luna aia în care ,,m-am vorbit” cu Ana pe mail nu am mâncat de două ori aceeași chestie (decât dacă vorbim de un iaurt, ceva, ca gustare, ok?). O lună întreagă! De salate, fripturi de toate felurile, hamburgeri, supe, paste, chilli con carne și mic dejunuri care sună de îți vine apă-n gură. Hell, am mâncat până și nachos cu guacamole! Să zicem că văd diferit ingredientele din magazine. Știu ce aș putea face cu ele. Încă n-am epuizat lista de rețete de la Ana, în sensul că nu m-am plictisit de ele – dar am învățat una-alta despre ce-mi place, să recunosc potențialul dintr-o rețetă, ce să pun într-o salată să o transform în ceva ce-mi place foarte mult…

De ce n-am slăbit ca nebuna 30  kile într-o lună? În primul rând pentru că nu e normal să slăbești 30 kile într-o lună, ok? Glumesc, glumesc… N-am putut să-mi ating obiectivul pentru că sunt o persoană căreia îi vine foarte greu să ceară sfaturi și mai ales să le accepte atunci când vin. Sunt ca un bărbat, dacă vă e mai de ajutor comparația. Da, eu sunt aia care nu cere NICIODATĂ indicații dacă se rătăcește. Mereu știu ce e mai bine ce e de făcut, știu exact unde mă aflu și pe ce străduță trebuie să fac stânga. Greșesc, mi le asum, trec mai departe și tot nu cer ajutor. Sunt foarte ,,my way-ish” așa. Pot să urmez un plan până când nu mai vreau să-l urmez. Și atunci nu prea ai ce să-mi mai faci, pentru că dacă nu vreau, nu vreau. Nu e vorba de neputință, disperare, nevoia să mi mângâi pe cap și să-mi spui că va fi bine. Nu plâng în pernă că am mâncat juma de ciocolată și nici nu fug la baie s-o vomit. Pur și simplu când nu vreau să fac ceva, nu vreau. Și cu o persoană ca mine – în acest subiect – e foarte greu să lucrezi. Nu sunt un client dificil, sunt pur si simplu un client care nu se lasă condus.

Dar sunt un client mulțumit! Mie experiența asta chiar mi-a pus viața alimentară într-o nouă lumină – și pentru asta consider că a meritat fiecare boabă de năut.

Și de asta eu v-o recomand din tot sufletul pe Ana! Dacă vreți să învățați o grămadă de chestii despre mâncare și feluri de mâncare, dacă vreți să mâncați ce și cum vă place, dar să slăbiți sau să nu vă îngrășați sau eu mai știu… dați-i un mail (ana la easypeasy punct ro ) și întrebați-o de vorbă. Nu e vorba de diete, nici de restricții, ci e vorba despre cum să înveți să controlezi ce mănânci și să folosești ingredientele în folosul tău, dar și pe gustul tău. Ana, am zis bine? Mă iei copywriter? :P :P :P

Dacă aveți și alte întrebări…shoot.

V-am pupat,

Eu.

Revin? Revin

Pfff, ce viață pe blogul ăsta… Din 2006, trecut prin toți nervii mei de adolescent întârziat. Poticnit oficial în 2013… resuscitat pe final de 2014?

Ce ziceți? Să mai scriu? Că de subiecte aș avea câteva…De exemplu să vă povestesc cum m-am apucat de dans scoțian (că vorba aia, numai de asta nu mă mai apucasem). Cum tot plănuiesc să mă întorc la cor. Peste ce tot felul de oameni dau. Peste cum trăiesc visul în fiecare zi, chiar dacă asta înseamnă din când în gând să mai dau și prin coșmaruri mici, așa.

Ce filme mai văd. Sau seriale, că acum e mai tare asta cu serialele decât aia cu filmele.

Că mă joc Fallout. V-ar interesa asta, cu Falloutul?

Știu, da, da, bat câmpii. Ce naiba altceva aș putea face pe un blog care se cheamă Verzi și uscate?

Doamne-ajută că nu m-am reapucat să scriu pe el în campanie electorală, voi vă dați seama cam ce ar fi fost la gura și degetele mele?!

Deci… ce să fac. Să mai scriu? O să mai scriu…

Vă las cu un cântecel care mă bântuie zilele astea din cauză de Fallout New Vegas, de care vă povesteam că joc, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. De preferat de pe canapea și pe un ecran mare.