Category Archives: restaurante

Lente 2

Lente este unul dintre locurile mele preferate din oraș. Cu toate astea n-am mai fost acolo demult, mai ales pentru că în ultimele dăți când am încercat asta, casa era atât de plină că nu aveai unde să arunci un ac.

Așa că am primit cu maaaare veselie vestea că s-a mai deschis un Lente, foarte aproape de biroul meu, pe strada Arcului, la nr 8. Adică pe la Armenească, prin spatele abominabilei clădiri de birouri. Casa e puțin mai greu de identificat, în sensul că nu e chiar pe strada Arcului -pe strada Arcului, la nr 8 e doar intrarea – adica începutul potecuței care duce la casa unde e Lente. Așadar mergeți pe potecuță, treceți și de a doua portiță, mergeți în continuare și ajungeți la o casa frumoasă foc, pe care scrie, în mod complet surprinzător, Lente. Căutați ușa, – o să vedeți e una masivă și frumoasă, împingeți-o și o să vă treziți într-un hol mic, pătrat. La stânga e încă o ușă, deasupra căreia scrie Wonderland.
Intrați.
Mi-a plăcut interiorul, e mult mai spațios decât cel de la Lente 1. Fotoliile sunt foarte comode, atmosfera e plăcută. Împrejurimile sunt semnate în foarte mare procent de mama Ikea (cel puțin corpurile de iluminat și obiectele de decor).

Astăzi, la prima mea vizită, experiența plăcută a fost completată de servirea foaaarte amabilă, de compania plăcută și de buchețelul de ghiocei pe care l-am primit de la gazde chiar înainte să comand o ciocolată caldă. După aproximativ o oră a început să se umple, așa că locul a devenit foarte viu. Am plecat aproape cu părere de rău, dar revin cu siguranță, mai ales că n-am apucat să testez mâncarea.

Happy spring, everyone!

Inedit – La Taverna Maria

Uite că nu știu cum se face, că tot ajung să calc pe urmele Prințesei de Oraș. De data asta la mini-restaurantul grecesc din centrul vechi, chiar lângă club A, dar înainte de Godot. De fapt mint, știu cum am ajuns să calc acolo chiar după dumneaei – plănuiseram împreună un prânz acolo, doar că socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă, la Maria era închis, așa că am ajuns la restaurantul roz de pe strada Speranței.
Bun.
Așa că aseară, în drum spre un party surpriză (nici acolo socoteala din târg nu s-a potrivit cu aia de acasă, dar a fost bine până la urmă), ne-am oprit să îndesăm ceva pe gâtlej, spre stomac. Unde să mergem? Păi hai la Taverna Maria, că e în drum.
Ajunși la locul faptei, am constatat următoarele: locul e mic, destul de înghesuit, însă mai mult decât suficient având în vedere că eram singurii clienți la momentul respectiv. În boxe se auzea muzică grecească, pe unul dintre pereți erau lipite viniluri cu tipii pe care pesemne îi auzeam în boxe. Chiar lângă intrare un mic podium, un scaun și un microfon sugerau că se cântă și muzică live pe acolo.
Decorul e simpluț, o banchetă de lemn care merge de-a lungul a doi pereți în dreptul căreia sunt plantate mese și încă două-trei mese în centru. Farfurii grecești în nișe din perete, însoțite însă de sticle de vin românești (de Sâmburești, dacă am citit corect pe ele).

Cum am intrat am fost întâmpinați de o doamnă era probabil patroana. Nu știu dacă o cheamă Maria sau nu, dar a fost foarte drăguță, ne-a luat comanda repejor și ne-a și adus-o de la bucătărie imediat ce a fost gata. Eu am luat un souvlaki de pui (ma știți conservatoare), care mi s-a părut puțin cam scump, aproape 30 de lei cu tot cu cartofii prăjiți, iar Vlad vinete la grătar cu usturoi. Am mai primit din partea casei o farfuriuță cu măsline marinate în ceva ulei de-un fel, și pâine unsă cu ulei de măsline. Cam grasă combinația, însă dacă e de dar nu ne uităm la dinți. Măslinele au fost bune, nu atât de bune ca la Chez Marie (unde, on the other hand, le plătești fie că vrei fie că nu), pâinea crocantă și aromată de la uleiul verzui – bună.

Ce mi-a plăcut la souvlaki a fost nu atât carnea în sine (care a fost ok, nu senzațională, dar ok), cât cartofii prăjiți care aveau gust de… acasă. Adică nu erau congelați, nu erau tăiați cu forma, nu erau prăjiți la grămadă, se simțea mâna care i-a curățat, i-a întors în tigaie și așa mai departe. Buni.

N-am apucat să gust din vinetele lui Vlad pentru că le-a topit pe repede-înainte, de unde deduc că i-ar fi plăcut.

Limonadele foarte gustoase și răcoritoare, nici prea-prea nici foarte-foarte. Păcat că puțin cam mici.

La final am primit și desert din partea casei – două porții de pepene pe care le-am mâncat de una singură – Vlad fiind după un festin matinal cu pepene n-a mai vrut și la cină.

Una peste alta o experiență inedită. Aș vrea să văd locul când e mai viu (dar nu prea viu, ceva mă face să cred că se aglomereaza destul de rău, spațiul e foarte mic) și aș vrea să revin să încerc și alte chestii – tzatziki, legume pe grătar, brânzeturi ceva.

Nu, melodia zilei nu e cu specific grecesc.

La Union, birjar! Sau mai bine nu…

De vreo jumătate de an trec constant dimineața pe strada IL Caragiale, unde cum faci dreapta de pe Maria Rosetti, e o casă cu o firmă care îmi făcea cu ochiul. Restaurantul La Union, carevasăzică. Într-o casă în care, dacă ne luăm după tăblița de pe casă, a viețuit chiar Caragiale, vreo 2-3 luni, așa.
Și la un moment-dat curiozitatea a dat roade și ne-am dus acolo să mâncăm de prânz. Întâmplarea face că era aceeași zi în care am mers pentru prima oară la Chez Marie (care, de altfel, nici nu e departe).
Prima senzație când am intrat în restaurant a fost că sunt Alice în Țara Minunilor. Casa aia care părea așa mica de afară era de fapt ditai conacul. Am fost conduși la etaj, unde era secțiunea de fumigători (deh, am unul convins la purtător) și am început să tropăim nerăbdători. Decorul era promițător, aerul condiționat în perfectă stare, etajul era umbrit de niște storuri sub formă de schițe ale casei (cred).
Eu am comandat pulpe de pui dezosate la grătar cu spanac cu roșii și usturoi. Comeseanul a mers pe menu-ul zilei – ciorbă de legume și cotlet de porc cu piure (parcă). Plus limonade, să ne mai răcorim după infernul de afară.
Ospătarul era așa, ca din Familia Adams. Nu în sensul că ar fi fost urât, doamne ferește, dar era așa… foarte sobru. Un domn respectabil dar foarte …sobru. Mâncarea a venit destul de repede, însă entuziasmul s-a dus naibii când am văzut-o. Pulpele mele de pui erau O pulpă de pui rahitic, rătăcită în mijlocul farfuriei prea mari. Și spanacul arăta cam aiurea, în sensul că era plin de tulpini, iar usturoiul nu era pisat si amestecat cu spanacul, ci câteva bucăți mari tăiate și aruncate acolo. Gustul mi-a confirmat că e cam cel mai nașpa spanac mâncat în ultima vreme. Carnea, după ce că era foarte puțină, mai era și uscată. Nici menu-ul zilei n-a fost vreo glorie, dar măcar a fost ieftin.

Acestea fiind spunse, concluzia ar fi că nu prea merită să încercați restaurantul, în caz că vă face și vouă cu ochiul. Scump și dezamăgitor, păcat de decor, care e frumușel – zic că s-au băgat ceva bani.

Chez Marie

Dacă ați trecut vreodată pe lângă Biserica Anglicană și ați văzut restaurantul Chez Marie, dar nu v-ați oprit puțin acolo, mare rău ați făcut. Și așa am făcut și eu, până n-am mai făcut, respectiv până m-am dus să-l testez în vederea festinului de după cununia civilă. Locul mi-a fost recomandat de Prințesă, așadar rău n-avea cum să fie, judecând după experiențele anterioare. Totuși, aveam rezervele mele (majoritatea prejudecăți) cum că ar fi de fițe un pic, că poate servirea e scorțoasă, știți voi, lucruri d-astea.
Așa că ne-am dus într-o seară să vedem care e treaba.
De când am intrat am văzut că imaginația mea era depășită, în sensul că locul este într-adevăr unul elegant – așadar probabil fițos (nimic mai fals). Lumea era de bună calitate (deși ușor corporatistă), atmosfera plăcută. Am luat loc la o masă și am zis să vedem ce se întâmplă. Menu-ul ne-a fost înmanat repejor și chiar pe cand ne întrebam la ce folosesc farfurioarele de pe masă ne-am lămurit, căci o farfuriuță cu măsline și unt, precum si un coș cu chifle au aterizat pe masa noastră.
Aha! Deci e cu couvert, specia aceea de aperitiv care îți e cum s-ar zice băgat pe gât! Temerile mele începeau să se adeverească. Și am zis – bine domnule, ori la bal, ori la spital, măcar să vedem ce e cu măslinele și atenția.
Mărturisesc cu mâna pe inimă că n-am mâncat în viața mea măsline mai bune, iar chiflele calde se duceau uite-așea pe gât unse cu unt. Deci și doar pentru măslinele alea trebuie neapărat să mergeți să le gustați – sunt marinate cu ceva… eu zic că e usturoi, Vlad zice că ar fi simțit ceva brânză, posibil să fi fost amandouă, mai multe, sau niciuna.
Mâncarea pe care am comandat-o a venit aproape instantaneu. Cred că nici la McDonalds nu vine așa repede. Eram abia pe la a treia măslină, aproape că am fost dezamăgită că am brusc mai multe puncte de interes și trebuie să aleg.
Eu am comandat o gustare caldă – și anume Quesadilla. Care la Chez Marie vine în niste lipii foaaarte fine, excelente, iar sosul nu e practic un sos, ci un amestec iute de legume tăiate bucățele mici mici, absolut genial. Consortul a avut o salată Caesar pe care a hăpăit-o până la ultima frunză cu mormăieli, de unde trag concluzia că a fost ceva deosebit. Quesadilla mea avea și o frunză de salată de decor pe care nu m-am putut abține s-o gust. Șoc și groază, oameni buni, avea gust de… salată! După ani de zile de mestecat frunze verzi fără niciun gust în căutarea senzațiilor tari românești din copilărie, am găsit în sfârșit o frunză de salată cu gust, la Chez Marie. Trag concluzia că și aia din Caesar era la fel de bună, de unde și mormăielile.
Am cerut nota și am solicitat o rezervare pentru vineri, la 16.30. Ospătarul a fost deosebit de amabil, ne-a îndrumat către niște aperitive bune de pregătit dinainte (vinete și icre de crap) ca să nu suferim până se gătește pentru 15 oameni. Nu ni s-a cerut niciun avans, garanție, ipotecă sau eu mai știu ce altă absurditate, ci doar un număr de telefon și rugămintea să anunțăm dacă intervine ceva. (am uitat să zic că couvert-ul ăla a fost 3,5 lei de persoană, deci foarte ok pentru cele mai bune măsline din lume și chifle cu unt).

Vineri la ora stabilită am fost acolo. Mesele erau aranjate exact așa cum am solicitat, temperatura numai bună (afară era pârjol, remember?), muzica foarte plăcută, m-aș hazarda chiar să zic că foarte bună. Nici nu-mi așezasem bine pe scaun fundul proaspăt măritat, că minorul din gașcă avea deja în față o înghețată King Size. De unde a produs-o și când a apărut mai exact n-aș ști să vă explic, dar a fost ca în David Copperfield. Au apărut repede și vinetele+ icre, care au fost excelente, plus chiflele deja celebre. S-a băut berea casei (draught, produsă special pentru Chez Marie de unul dintre producătorii de bere, nu dăm nume, nu facem reclamă).
S-au mai comandat niște aperitive care arătau foarte, foarte bine și s-a trecut și la mâncarea serioasă. Care a venit uimitor de repede, adica în mai puțin de o oră. Judecând după faptul că am fost 15 persoane care ne-am aruncat la șnițele, pui chinezești, miel, rață, porci și alte animale, eu zic că s-au descurcat mai mult decât onorabil. Plus că pe masă erau încă antreuri diverse, cafelele și vinurile treceau de numa-numa, nici n-am simțit când a apărut mâncarica. Mâncărică pe care n-am mai putut-o mânca și pe care oamenii au insistat să mi-o pună la pachet (și ce bună a fost pe la 6 dimineața, după party…). Lăsând toată mâncărica în farfurie, m-am aventurat la desert. Fondue de ciocolată. Ok, despre asta n-am să vorbesc foarte mult, pentru că mă voi îneca cu băluțe. A fost mortal. Deadly. Brilliant. Ceilalti și-au luat înghețate, dar n-am apucat să-i întreb cum au fost pentru că înotam în fondue-ul ăla cu mintea rătăcită mai rău decât de cântecul sirenelor.

Nota a fost atât cât ar fi trebuit să fie. Nicio surpriză neplăcută. Amabilitatea a fost menținută până la final, cred că nici măcar mini invitatul nostru în vârstă de 3 ani nu are vreo plângere.

Da, poze. Ei bine, poze nu am. Nu s-au făcut, nu exista, nu avem, dar că propun să vă duceți să luați singuri poze mentale că merită rău de tot.

Ș-am încălecat p-o șa…

Bună ziua, haideți pe Popa Tatu 4, la restaurant Alioli

Trec pe lângă Alioli în fiecare zi, în drum spre serviciu. Mai mult, am fost asaltată de informații laudative despre de către Ionouka, să nu mai zic că mă dau în vânt după usturoi sub toate formele lui, așa că mă gândeam că trebuie neapărat să trec și eu pe acolo, să văd ce și cum.
Sâmbătă am prins momentul și am purces, cu doi companioni de încredere, spre așezământul cu mâncare de inspirație spaniolă. Fusesem pe vremuri pe acolo, pe când se numea La Papi, după numele celebrului (sau nu) telenovelist patron și cam atât. Eram chiar curioasă.

Restaurantul e cochețel – nici prea-prea nici foarte-foarte. Meniul e destul de generos, deși unul dintre noi a fost trist că nu a găsit în el mielul după care venise (prezent în meniul de pe net). S-au comandat scurt o ciorbă, o salată cu pui crocant, o saltimbocă de vită și un pui cu verdețuri și garnitură de spanac. Înainte de toate am fost cadorisiți cu niște aperitiv cremă de usturoi și pâine prăjită, din partea casei. Bun, foarte bun. Ciorba se aude că a fost bună, salata la fel. Saltimboca a fost doar parțial ok, se pare că porțiuni din ea nu erau tocmai mestecabile. Puiul cu verdețuri a fost foarte bun, pot mărturisi, precum și spanacul sote aranjat în grămăjoare pe marginea farfuriei.

Și a venit ceasul rău și ne-am gândit să comandăm și ceva desert. Știți cântecelul cu uite-așa aș vrea să mor? Erm, el se referă la moartea plăcută, survenită în urma consumului de vin roșu în compania unui lăutar. Simt din când în când aceeași dorință, dar referitoare la ciocolată. Așa că faza cu muerte por chocolate sau ceva de genul ăsta, din menu, mi-a făcut cu ochiul. Și nu doar mie. Așadar, două morți cu ciocolată la masa 2! Prețul mi-a părut mare, dar nah… de câte ori mănânci o moarte de ciocolată? Sau cu ciocolată? Sau pentru ciocolată? În fine…

Am fost avertizate că durează mult. Am avut apoi un pic de dubiu când am văzut că ospătărița ridică de pe o masă alăturată ceva ce după descriere era chiar o moarte de ciocolată din asta. Nu de alta, dar nu-mi părea consumată, semn că e posibil să nu fie exact ceea ce trebuie. Un sfert de oră mai târziu pe masa noastră au aterizat două morți. Ce să zic? Șoc și groază! Fiecare dintre ele avea dimensiunea unui chec întreg. Imaginați-vă ceva cât un chec, dar din foietaj proaspăt făcut, crocant, cu bulgări de înghețată de ciocolată în interior și sos fierbinte de ciocolată pe deasupra. Era cât p-aci să crăp mâncând, la propriu. Am lăsat aproape jumătate în farfurie, cu sincere regrete. Nici la pachet nu se preta, că înghețata aia deja era aproape băltiță. Oricum, dacă ajungeți pe acolo, neapărat, neapărat să vă luați moarte d-asta, dar doi sau chiar trei la farfurie!

Un capuccino cu spumă de lapte mai târziu (btw, cafeaua foarte bună) ne scotoceam după bani, când pe masa ne-a mai aterizat ceva, o carafă în miniatură cu 3 păhărele mici, ca pentru shot. Digestiv, din partea casei. L-am tratat circumspect inițial, numai ceva alcool nu ne mai încăpea în burdihane. Totuși am gustat și țin să spun că era foarte bun, o băutură foaaaarte fină, cu ceva aromă fructată și foarte puțin alcool (aproape insesizabil). Eu am dat gata un shot, Luciana vreo două.

Înțeleg că locul e foarte mișto pentru ăștia cu fructele de mare. Eu nu înghit așa ceva, nu pot, nu vreau, însă pare a fi ce trebuie dacă sunteți în zona asta. Tot felul de preparate cu fructe de mare, pentru mic și mare.

În concluzie ne-a plăcut, loc foarte primitor, cu mâncare bună și amenințare cu moartea prin ciocolată. Vita n-a fost excepțională, dar restul a fost foarte ok. Revenim, mai încercăm și altele.

La Divan. Restaurant Divan.

Acum 2 zile am zis să facem ce tot zicem ca facem de la o vreme, și anume să încercăm și noi restaurantul Divan cu ale lui delicatese turcești. Suntem fani ai expresului de vizavi (deși au făcut niște măgării recente cu dimensiunile și prețurile shaormelor), plus că am auzit de-a lungul vremii o grămadă de lucruri bune despre loc.
Mai întâi am purces spre o rezervare. A sunat Vlad și, după 5 repetări ale numelui (care de altfel e foarte ușor de înțeles), a mai primit o întrebare. Vă gândiți, poate, că era o întrebare suplimentară de securitate, ca aceea de la înființarea diverselor conturi online (de genul – numele de fată al mamei, numele primului animal de casă etc). Nu, întrebarea spahiului de la telefon a fost: lucrați cumva la o firmă de pază?
După această dovadă clasică de inteligență, deja ne întrebam dacă să mai mergem sau nu.

Ne-am dus.

De la intrare ne-a întâmpinat un individ în șalvari, bine pensat (?!), care a căutat într-un caiețel rezervarea și ne-a condus mai apoi la o masă, sus. Masa – foarte bună, nimic de zis. Situată la fereastră, o masă mare cu canapea și scăunele joase, dar comode. Extraordinar. Aproape intrasem în atmosferă. Așteptam cu drag să-mi bucur papilele cu niște bucate orientale ca la Istanbul acasă. Pe când ne felicitam în barbă pentru o alegere bună, vine un alt spahiu, mai scund și cu o privire mai inteligentă, care zice – nu vă supărați, vi s-a spus că masa e rezervată pentru ora 20?. Păi – adăugăm noi – da, am făcut chiar noi rezervarea, dar pentru ora 19!. Nu - zice el – asta e masă de 6 persoane, haideți că vă conduc la masa dumneavoastră, ne cerem scuze etc. Ahm?! Great.
Ne duce omul la masa de două persoane, care e de fapt în holul salonului de sus, cum se termină scările. Constă, de fapt, în două locuri pe canapeaua mare, de pe colț, care are în față două măsuțe pe fiecare latură, plus una pe colț. Foarte asemănător cu ce vedeți în poză. Adaug că măsuța e lipită de cea de alături, trebuie dată puțin la o parte pentru a ajunge la canapea. Pe scurt, stai la masă cu încă 8 persoane, la propriu. Cum karma merge până în pânzele albe, în partea stângă se situau niște specimene care se plescăiau cu zgomot reciproc, vorbeau tare etc. Nu știu, oi fi eu mai antisocială, așa, dar mai ales când fac rezervare pentru două persoane la restaurant, mă gândesc că aș gusta un strop de intimitate. Nu multă, nu cer separeu, dar o distanță de măcar jumătate de metru de viețile altora ar fi binevenită.

Restul servirii a fost ok. Mâncarea, recunosc, excelentă. Excelentă. Cam scumpă și cam greu de mâncat de pe măsuța aflată la nivelul genunchilor, asta și din cauza că situarea mesei nu-ți permite să o muți mai departe sau mai aproape și nici din coate nu prea poți da, că-l deranjezi din digestie pe străinul de alături, dar excelentă. Interesant de observat a fost modelul comportamental catastrofal al tipului care ne luase în primire de la usă, care i-a încurcat de vreo 5 ori pe colegii lui cu diverse cât am mâncat noi, a dărâmat niște meniuri, a mai dus niște oameni aiurea la mese, după care ne-a trântit pe masă două ceaiuri nesolicitate și s-a tirat. Am aflat de la ospătarul nostru (tipul scund cu privire mai inteligentă) că erau tratațiile din partea casei. Frumos gest, urât servit.

Muzica e o combinație aflată la limita dintre genial și kitsch absolut. Hit-uri (I Shot the Sheriff, Sweet Dreams, Please Don’t Stop The Music) reinterpretate în manieră orientală. Amuzant, dar te pot duce la exasperare după o expunere la respectivul fenomen de mai mult de jumătate de oră. CD-ul cu respectiva muzică se află în meniu, alături de papuceii orientali, la capitolul Suveniruri.

Recomandarea mea este să nu vă duceți la Divan în doi – în afara cazului în care vreți să cunoașteți oameni noi (și iată cum fac rime fără voie). Strângeți-vă vreo 6, faceți rezervare și asteptați-vă la întrebări telefonice capcană, de genul: nu vă supărați, vindeți pisici birmaneze?

Păcat de mâncare, ar merita un cadru mai primitor. După primele zece minute îmi doream să dau foc locului și să-l sugrum cu mâinile goale pe tipul de la intrare (care din când în când își mai verifica ostentativ iPhone-ul), de asemenea, îmi doream să nu aud chiar toate conversațiile si plescăielile camarazilor de masă, în timp ce admir panorama unică spre scara pe care vin alți invitați, cu rezervări mai valoroase, demne de mese separate, dar acum mă gândesc un pic masochist că aș reveni să mai gust una-alta.

Și niște muzică să meargă la digestie:

Și, fără nicio legătură, vă informez că în scurt timp schimb iar așezământul. Adresa va fi, cel mai probabil, http://verzisiuscate.ro , dar rămâne de văzut.

Poftă bună, weekend minunat, ne vedem la Maria Răducanu, la The Ark, în seara asta.