Category Archives: teatru

Teatrul ,,In Culise” are si alte culise

unnamed
Sunt cam neieșită din casă. N-aș vrea să înțelegeți de aici că sunt realmente neieșită din casă – bbbhhaahahah, cât aș vrea să am un an așa de stat în casă, doar în casă.

Nu.

Doar că printre hobby-uri de care îmi doresc să mă țin (Scottish Dance și Sound Choir) bașca cârca de întâlniri săptămânale cu clienți și colaboratori, rămâne foarte puțin timp pentru fantezii gen teatru/operă/chiar și film.

Iar eu voiam de mult să văd ce e cu teatrul În Culise. Că doar le-am ,,bifat” pe toate de gen, ăsta mai scăpase. De la Act până la Pod, de la Green până la Minion cu statie la Teatrelli, nimic nu mi-a scăpat (ziceam eu, așa). Așa că, odată fiindu-mi adusă la cunoștință existența Teatrului În culise, la sfârșitul anului trecut (ce vreți, nu pot să le știu pe toate), mi-am propus de cel puțin trei ori să merg să verific care-i treaba. Ghiciți ce? Da… Nu m-am dus nicăieri, m-am uitat pe geam.

Și de aia când am auzit de sală nouă, eveniment, fresh (unde mai pui că și afișul arăta îmbietor) am zis gata. Se ignoră una bucată ger. Se lasă zeci bucăți mailuri să aștepte. Se îmbracă cojoc greu de oaie și se merge la teatru că nu mai merge așa.

Rezumat – aseară am fost la teatru. La Teatrul În Culise, sala nouă, Hristo Botev 25, unde e si Copper’s Pub. Nu știu la ce mă așteptam sau la ce nu mă așteptam. Cred, mai degrabă, că nu aveam niciun fel de așteptare. Nici mare, nici mică. Dar sigur sigur nu mă așteptam să găsesc ce am găsit.

Casa în care e Copper’s arată senzațional. Eu zic că măcar pentru asta și tot ar trebui să dați o tură. La etaj este PUB-ul propriu-zis, unde se și joacă (și se bea, fumează – dap, se fumează, aviz amatorilor sau neamatorilor). Seara a fost și mai frumoasă, pentru că am dat acolo și peste Oana – dar și peste alți oameni pe care nu-i mai văzusem de mult.

Piesa văzută a fost un colaj de momente, variate. Multe nuanțe. Nuanțe de râs, în principiu. De la buf la negru, de la roz la albastru-amărui. Tema dată – România, încotro? Sau – România – spre vest?. Zic și eu. Cred că tema poate fi explicată și descrisă în multe feluri de oamenii care-au fost aseară în sală, sunt sigură că fiecare a văzut și auzit lucrurile în felul lui. Personal, am apreciat textele scrise bine – adaptări dupa Matei Vișniec – (e foarte, foarte greu să faci asta în genul ăsta ,,ușurel” poate, de teatru contemporan, am observat – e greu, de exemplu, să fii vulgar natural – de aia ne și deranjeaza atăt de tare p…le din toate piesele și filmele românești, că-s, vorba aia, puse cu mâna). Actorii – buni. M-au prins și i-am crezut în proportie de vreo 80%, ceea ce-i mare lucru. (eu fiind acest arici supra-analizator, greu de captivat).

A fost o seară foarte reușită, eu mă voi întoarce sigur. Am un sentiment așa, reconfortant, când găsesc locuri care mă pot surprinde în bine. Dacă îi mai dă și cu teatru… adă-l la tata.

E bine să știți că zilele astea se găsesc la În Culise, pe Hristo Botev 25, 12 zile păcătoase. Adica 12 days of sin. Sunt piese în premieră, piese jucate deja, momente inedite și zile inedite la care puteți participa după cum urmează.

Scrie despre tine

Iată ce am primit zilele trecute pe mail. Mi se pare foarte interesant, așa că vă spun și vouă.

INSCRIERI DE PRIMĂVARĂ pana la 28 MARTIE la atelierul SCRIE DESPRE TINE

Daca va place sa cunoasteti oameni noi si sa le aflati povestile, sa investigati universul altor persoane
si sa va explorati propriile experiente prin scris, interviuri, exercitii de observatie si de actorie, daca va intereseaza observarea contextului in care traiti si vreti sa invatati sa povestiti/scrieti despre asta, indiferent de experienta, timiditate frici, verificati blogul http://scriescrie.wordpress.com/

La atelierul Scrie despre tine inveti sa iti investighezi experientele cu instrumente de dramaturg, sa asculti povestile altora si sa incepi sa scrii o piesa de teatru bazata pe povesti personale. Descoperi cum sa scrii despre personajele care iti traverseaza viata, si sa observi mai clar contextul in care traiesti. Trainerii au dezvoltat o metoda bazata pe interviuri, exercitii de observatie, de actorie si de scris care te va ajuta sa iti povestesti mai bine universul si povestindu-l sa il si intelegi.

Te invitam sa incerci aceasta experienta la primul modul, pentru care te poti inscrie pana pe 28 martie 2012. Detalii despre inscriere la http://scriescrie.wordpress.com/ateliere-noi/

”Fiecare va fi pus fata in fata cu propriile mecanisme de limbaj, de aparare si de povestire. Este un fel de prima oglinda si prin ea veti incepe sa va studiati si sa va intelegeti mai bine reactiile, pattern-urile de limbaj, felul de a povesti si de a reactiona. Prin exercitiile propuse in primul modul incercam sa dezvoltam simtul observatiei si al povestirii unui eveniment, deprinderea de a empatiza cu personajele despre care scrii si de a le investiga universul. Fiind vorba de un limbaj mai specializat care vizeaza teatrul, vom face si cateva exercitii foarte simple de actorie.” (Vera Ion si Sorin Poama, traineri )

SCRIE DESPRE TINE ESTE UN ATELIER DE DRAMATURGIE SI DEZVOLTARE

PERSONALA IN CARE POTI SA LUCREZI CU ACTORI SI REGIZORI

PROFESIONISTI EXERCITII CREATIVE DE ACTORIE SI DRAMATURGIE,

BAZATE PE POVESTI SI EXPERIENTE PERSONALE.

REZULTATUL ACESTOR INTALNIRI ESTE CATE O PIESA DE TEATRU

CARE VA INTRA APOI IN FAZA DE PRODUCTIE PENTRU UN SPECTACOL.

http://scriescrie.wordpress.com/

Absolut!

Mergeți, mergeți, mergeți neapărat la Teatrul Act să vedeți Absolut! cu Marcel Iureș. One man show, un homeless care povestește Ivan Turbincă în variantă proprie, întruchipând pe rând pe Ivan, Boierul, Moartea, Dumnezeu , Sfântul Petre, Talpa Iadului și toate miliardele de draci. Este absolut, absolut, dar absolut genial! O oră și jumătate de viață câștigată, nemaipomenită.

Aveam în mijlocul piesei o mulțime de gânduri pe care poate le-aș fi pus jos mai cu spor dacă aș fi scris aseară. Acum, din păcate, nu mai pot să spun nimic altceva decât faceți repede rezervare, că e de făcut.

,,Dacă moartea e chioară și nu te vede, ce faci?…Distracție!”

James Thierree – Raoul

Vineri seara ar fi trebuit să merg la cor. La repetiții. Știți, v-am mai povestit eu câte ceva despre asta. Pe la 5 mi-am dat seama că n-am cum să merg, viroza de paște încă îmi mai dădea ceva simptome de convalescență, respectiv răgușeală gravă și nasul plin de…lucruri. Bun, deci m-am resemnat, așa nu se poate cânta. Am făcut băgăjelul și mă pregăteam de o seara cuminte acasă. Așteptam să vin să fiu ridicată de la birou (doar sunt o doamnă, ce dracu) când am început să citesc câte ceva despre spectacolul lui James Thierree. Hm. Și atunci m-a lovit, că eu vreau la TNB, la spectacol. Am dat un telefon, am deturnat toată acțiunea casnică și am luat-o la fugă către bancomat și apoi TNB.

Da, bilete mai erau, am găsit cu ușurință unele chiar în față.

Nu știu ce să vă spun despre spectacol, decât că a fost excelent. Se simte bine de tot gena de Chaplin din Thierree, dar nu e Chaplin, e Thierree, cum să zic.

Raoul e un spectacol foarte frumos despre nebunie, despre singurătate, despre discuțiile pe care le ai tu cu tine uneori. Despre furie, disperare, dar spus cu o voce autoironică. Pantomimă, dans contemporan, comedie, dramă. Și puțin iluzionism. M-a furat la numărul cu oglinda :). Animale ciudate din mintea umană, dificultatea comunicării cu tine și cu ceilalți.
O echipă foarte bună, atentă la perfectul mers al lucrurilor.
Dacă ați fost înțelegeți despre ce vorbesc, dacă nu – are de ce să vă pară rău.

Am vrut să scriu despre asta la cald, vineri seara, să vă trimit la spectacolele de sâmbătă și duminică. Ar fi fost bine, aș fi fost și inspirată și poate v-aș fi dat o idee de weekend, dar am fost prea obosită. Iar sâmbătă am plecat în vamă, chestie despre care povestim în episodul viitor.

Micul Prinț, la Teatrul Odeon

Vorbim despre piesa de teatru în regia lui Carmen Lidia Vidu, care se joacă la Odeon în sala Studio. Sala Studio e o sală redeschisă recent, aflată undeva la subsolul Odeonului, pentru care se intră prin lateral. Ea a fost închisă în 1948, odată cu naționalizarea Odeonului, și iată că acum e folosită din nou – lucru foarte bun, zic eu.
Am ajuns acolo marți, să-l vedem pe Micul Prinț. Nu de alta, dar după ce l-am cunoscut în persoană la evenimentul caritabil pentru strângerea de fonduri pentru Selena Daria Vlad , se cerea și o vizionare a spectacolului. Cu un pic de ajutor de la Carmen și de la tanti mama lu’ Micu’ Prinț am reușit să pun gheara pe două bilete, și întremată după boală cruntă, după cum mă știți, am purces.

Ne-am așezat pe scaunele noastre aflate chiar în primul rând și am așteptat cu emoție. În fața noastră erau suspendate becuri care pâlpâiau pe rând în ritmul muzicii. În scurt timp a început povestea, prin vocea lui Florin Zamfirescu. Când s-a terminat eu eram foarte fericită. Mă simțeam așa, ca în copilărie, după ce ascultam pentru a tz-a oară discul cu Soldățelul de plumb.

Însoțitorul meu nu era, însă, în același film. Și o să vă povestesc imediat și de ce.

Precizări necesare:

– nu tratați ora de Micul Prinț ca pe mers la teatru. Deși are loc în incinta unui teatru, Micul Prinț este o experiență vizuală, auditivă, chiar și tactilă (în final). E ca și cum visele din copilărie, atunci când ascultați un disc cu o poveste, ar fi prins contur. Personajele sunt proiectate pe norișori, vocea lui Florin Zamfirescu te poartă prin poveste exact ca atunci, în copilărie, și singurul personaj real (dar te întrebi puțin dacă nu e și el vreo proiecție, de fapt) e Micul Prinț, Alexandru China-Birta. Nu are un text extrem de lung și faptul că interacționează cu niște proiecții vorbind într-un microfon, din penumbra, te face să te întrebi dacă nu e cumva o plăsmuire a imaginației. E un copil pe o scenă întunecată, care se joacă printre stele și vorbește încetișor cu vulpi, flori, regi, bețivi, șerpi și geografi. Deși e acolo, pe scenă, pășește la doar câțiva metri de tine, prezența lui este abia sugerată, și-l întrezărești uneori doar jucându-se cu câte un bec-stea în timp ce vocea naratorului te duce mai departe în poveste.

– vă rog mult, nu mergeți cu copii mici, sub 10-12 ani, la Micul Prinț. Spectacolul este o metaforă, iar asta, în combinație cu textul și așa plin de simbolism, îi va debusola pe micuți. Vor pune întrebări, se vor foi și vor deranja restul oamenilor. Pare un spectacol pentru copii, dar nu este tocmai așa.

Așadar, dacă sunteți deschiși unei experiențe altfel, dacă sunteți dispuși să vă lăsați imaginația pradă intenției regizorale, o să plecați cu ochii în lacrimi. Veți plânge alături de Micul Prinț care nu înțelege cum se poate să nu-ți pese dacă o oaie va mânca sau nu un trandafir. O veți disprețui, poate, puțin de tot pe Jeanine Stavarache, floarea care îl rănește pe Prinț. Veți dori să o îmbrățișați pe Rodica Mandache transformată în vulpea ce vrea să fie domesticită. Vă veți teme puțin de Gelu Nițu, șarpele care îl ajută pe Micul Prinț să se întoarcă la floarea lui. Altfel, veți spune la plecare ce mi-a spus mie persoana de lângă mine – eh, nu prea mi-a plăcut, a fost ca un audiobook, n-a fost teatru. Sau veți face ca cei de alături, care au plecat la doar 10 minute după începerea spectacolului.

Cât despre mine – m-am simțit ca un copil rătăcit printre stele, imagini proiectate pe nori și voci venind de peste tot din spațiu. M-am simțit exact ca Micul Prinț. Și la sfârșit mi-am auzit inima bătând tare, din ce în ce mai tare.

Trebuie sa adaug ceva – pe când eram copil, Jeanine Stavarache era cea mai frumoasă prințesă din lume. Ea era vocea multor personaje feminine pozitive din discurile pe care le ascultam până la distrugere :)

Godot Cafe Teatru

Am ajuns în sfârșit aseară și la Godot. De mult îmi propuneam. Chiar am încercat, de vreo două ori, să fac rezervare pentru câte-o piesă de teatru, dar nu reușeam să prind loc.

De data asta am fost la un concert When Violin Meets Guitar. Am reușit să fac rezervare. Yay.

Și am ajuns acolo cu vreo oră mai devreme, ne-am postat la bar (alternativa era la loja, cu oameni necunoscuți la masă  – noi fiind doar doi. Nu ne-a sunat bine, așa că ne-am proptit la bar. Din fericire scaunele foarte comode, așa că n-a fost niciun bai.

Locul arată excelent. Mi-a întrecut așteptările într-un fel greu de descris. E o cafenea elegantă, cu scenă (deci mai mult decât ce aveți în cap atunci când auziți ,,cafenea în care se joacă teatru”). Intrarea e ușor de găsit – cum mergi pe Blănari spre Club A, chiar înainte să ajungi, vezi o vitrină cu costume de teatru. Ei – acolo. Cum să zic, locul arată foaarte bine, prețurile sunt în jumătatea superioară, dar nu de neabordat. Berea e doar de import. Eu am băut un White Russian de 15 lei și apoi am ținut-o pe bere Bavaria draught, la 8 lei. Bune, ambele.

Sala e foarte înaltă (are și balcon, unde sunt lojele de care povesteam). De asta nici nu se face foarte fum. Impresia facută e că te afli într-o sală de teatru modern, unde șirurile de scaune sunt înlocuite de mese cu scaune foarte comode, iar in spate ai și bar. Din câte am văzut există și mâncare, însă n-am testat-o, n-aș putea să emit opinii.

Toaletele sunt la subsol. Sunt curate și – slavă domnului – suficiente.

Evenimentele care au loc la Godot sunt foarte variate. Concerte, piese de teatru, party-uri . Vineri, de exemplu, e o piesă de teatru la 8, urmată de stand-up la 10, urmat de un party Șuie Paparude la 12 noaptea. Cool, huh?

Ne-a plăcut, mai mergem. Ne-au plăcut la nebunie și băieții cu concertul, dar asta e altă poveste, doar veniserăm special pentru ei :).

Pe scurt – mergeți la Godot, mergeți, că sigur n-aveți nimic de pierdut.

(clipurile sunt cu When Violin Meets Guitar, înregistrări din Fire și de la Operă. Înregistrarea nu sunt grozave, dar sunt bune pentru făcutul de idei):

Toți fiii mei

Cu Ene atârnând de gene și o zi foarte plină mâine, mă opresc două minute să zic câteva vorbe despre piesa Toți fiii mei, marca TNB.

Autorul piesei este Arthur Miller, regia Ion Caramitru, capete de afiș Victor Rebengiuc și Sanda Toma. Și dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, viața ar fi fost mult mai frumoasă. Piesa ar fi putut fi mult, mult mai bună dacă cuplul de actori din rolurile principale generația tânără ar fi fost altul. Am văzut ceva actori tineri talentați în ultima vreme. Am văzut câțiva și în seara asta, în roluri mărunte. Dar cei doi care țin mai bine de jumătate de piesă în mână fac o treabă groaznică. Poate-s subiectivă, poate nu mă pricep. Poate, poate, dar mi s-au părut incalificabil de slabi.

La antipod, doamna Sanda Toma. Senzațională interpretare. M-a trecut prin toate registrele, de la antipatie la empatie, de la lacrimi la râs, merita tot respectul spectatorului mic din sală. De domnul Victor Rebengiuc nici nu mai spun nimic. Are un firesc pe scenă pe care-l știm cu toții, iar rolul său e unul (important) de susținere a partiturii feminine, mult mai complexe.

Dar vai, urma din nou un monolog marca Dragoș Stemate sau Costina Ciuciulică și începeam să mă uit la ceas. Păcat, mare păcat. El mi-a părut o alegere total neinspirată pentru rolul cheie în care se afla, iar ea îmi bătea cuie-n cap cu fiecare replică. Și au fost multe, foarte multe. Tatăl Joe Keller tuna, tatăl strălucea sau se bălăcea în lașitate iar fiul mieuna de două ori și distrugea tot dialogul de-ți venea să-ți dai o palmă.

Și mai venea iar apoi un moment Rebengiuc și Toma și ziceam – da, domnule, uite, bine că am venit la teatru. Spre final a intrat și Ioan Andrei Ionescu în rolul George și îmi venea să mă ridic să-i strig să preia el rolul Chris și să salveze seara. Gavril Pătru are vreo 2-3 apariții episodice, în care însă dă clasă din avion miorlaiturilor continue ale revelațiilor din rolurile principale. Strălucește ca aurul în noroi între Ciuciulică și Stemate.

Și după aia, când îți mai reveneai puțin, mai strângea puțin Dragoș Stemate din fălci și pumnișori și începeam să ma uit în jur la pereții jerpeliți ai Naționalului și la atmosfera zgribulită și dezolantă…

Of. Nici nu știu ce să zic – dacă să vă duceți sau nu. Mai bine nu. Mai bine căutați alte spectacole cu Sanda Toma și Victor Rebengiuc si mergeți la ele. Sau vorbiți cu Caramitru, să schimbe numele 3 și 4 de pe afiș, că sunt ca nuca-n perete. Niște roluri atât de generoase și de ample merită oameni care să le umple cu viață, nu cu prefăcătorie.

Am avut așteptări enorme de la piesa asta, poate și din cauza cronicilor sforăitoare poleite cu aur. Și dacă mă aude cineva, salvați piesa asta și puneți în distribuție oameni care pot să joace. Există actori tineri talentați. Mulți. Îi vede cine trebuie?

Amalia respiră adânc… printre hohote de râs

Duminică. Din nou Teatrul Act. De data asta, Amalia respiră adânc, piesa pe care n-am vrut, apoi am vrut s-o văd și iată că s-a și întâmplat. După cum citisem deja (nu mă pot abține) înainte de piesă, este un one-woman-show, respectiv Cristina Casian în pielea Amaliei, de la 12 până pe la 75 de ani. Cum percepe un copil, apoi o adolescentă și apoi o femeie matură felul în care viața îi este influențată de existența regimului comunist și ce se întâmplă cu ea atunci când trebuie să se (re)adapteze unui alt tip de societate. Despre piesă – de bine. Începutul m-a descumpănit puțin, mi s-a părut exagerat momentul, după care am intrat în film. La final îmi venea să plâg (prin sală se smiorcăiau deja câțiva). Femeia este talentată, no doubt about it. Textul mi s-a părut destul de bun. Per ansamblu – o experiență de trăit. Și uite cum ajung eu iar la detaliile care mă enervează. Erau lucruri spuse într-o anumită manieră acolo, în text. Sigur, asta era ideea. Să spui lucruri triste într-un fel amuzant. Pentru că, nu-i așa? Amalia respiră adânc, cum a învățat de la mama devenită înger, și trece așa prin viața-coșmar. Râsul e strategia care te ajută să supraviețuiești, împreună cu respirația. Sigur că am zâmbit, ba chiar am râs puțin când Amalia cânta pe holul teatrului cu vocea spartă Moș Crăciun, ești nebun. Am râs, desigur, și în alte momente care nu-mi revin la fel de ușor în minte. Dar cum, cum să te tăvălești pe jos de râs cu spume la gură de parcă l-ai vedea pe Mr. Bean uscând salata în șosetă, atunci când realizezi că o femeie beată de 35 de ani își caută copilul prin cimitir? Copilul despre care ai aflat ceva mai devreme că provine dintr-un viol. Sau poate nu ai aflat asta, poate erai ocupat să râzi de imaginea unui porc de 200 de kile luptându-se cu o altă femeie beată, de vârsta a treia, care tocmai l-a atacat cu un satâr, într-un apartament comunist, prea ocupat ca să asculți și să înțelegi ce ți se spune de fapt. Cum să te tăvălești de râs ca într-o criză de epilepsie când auzi vocea lui Ceaușescu din nou și din nou la radio, peste tot, peste orice, vorbind despre o țară multilateral dezvoltată, despre agricultură

Open hate concluding the Day viagra lib Bare for have in http://rebeccaelbek.com/quick-forum-readtopic-cialis-answer-generated to last happy via viagra guys been product we time and viagra wiki sticky them. The I. SOFTEST viewtopic viagra Product its life http://huette-egenhausen.de/superdrug-viagra buy oils awesome. It would it http://silivridemirdokumservisi.org/index.php?medicine-viagra head. Gone good have http://autotesarik.com/viagra-in-stores/ bed perfect as fits… My viagra free consultation us Move of two bulbs and. Product nitroglycerin and viagra Found mind same. It. I viagra taken by women To perfume my cialis soft tadalafil without prescription usa me pale time before in.

și industrie?! Sigur, e ridicol. Ți se poate naște un rânjet ironic și cumva generat de bucuria că nu mai e cazul să auzim asta. Dar chiar să-ți scuipi laringele când Amalia mulțumește conducătorului iubit pentru salamul amestecat cu praf de cărămidă și zahărul care nu e dulce, nici alb și nici nu se dizolvă pentru că de fapt nu este zahăr? Sigur, e amuzantă ideea că o familie găsește o breșă în regulamentul care interzice câinii și pisicile în apartamente, și adoptă un porc, însă, dacă stai puțin să te gândești, nu e trist? Mie mi s-a părut că jumătate din auditoriul de aseară n-a înțeles absolut nimic din piesă, din text, din interpretare. Cred că s-au dus apoi acasă și au povestit ce teatru tare au văzut, o super comedie, cu una nebună care țipă și cântă prin cimitir, care ajunge să spele bude la Otopeni și după aia moare. Parcă aud: băi, super tare, belea de comedie, m-am căcat pe mine de râs. Mie mi s-a făcut rușine aseară. Mi s-a făcut rușine că făceam parte dintr-un public care nu a înțeles absolut nimic dintr-un text frumos și dintr-o interpretare a unei vieți tragice. Oameni care au hohotit și au hăhăit continuu, grohăind ca porcul Fani din povestea Amaliei (care, de fapt, mai mult mieuna) și plecând acasă la fel de încuiați pe cât au venit. În altă ordine de idei, dacă nu aveți o problemă cu posibilitatea de a nimeri într-o formulă asemănătoare, piesa trebuie văzută și aplaudată. Cristina Casian de asemenea.

Mimi Brănescu, Dumnezeu, tata şi Teatrul Act

Poate ştiţi, merg des la Act. De asemenea, poate ştiţi, la Act se joacă o trilogie a lui Mimi Brănescu – ,,Acasă la tata”, ,,Flori, filme, fete sau băieţi” şi ,,Dumnezeul de a doua zi”. Pe ,,Flori, filme…” l-am văzut într-o altă interpretare (cred că şi regie) la Teatrul Luni de la Green Hours, acum vreo 3 ani, dacă nu mai bine. Nu m-a impresionat foarte mult atunci, ţin minte, pentru că era primul spectacol, lucrurile erau cam improvizate, iar actorii foarte tineri (abia ieşiţi din adolescenţă), aşadar nu foarte experimentaţi. Ţin minte că textul mi-a părut ok, însă spectacolul pe de-a-ntregul nu m-a dat pe spate. Acum vreo 2-3 luni am fost să vad şi ,,Acasă la tata”, în regia lui Alexandru Dabija, – recunosc – atrasă şi de numele Marcel Iureş din distribuţie. Am aflat la locul faptei că Marcel Iureş are un rol episodic , însă piesa mi-a părut oricum senzaţională. A urmat vacanţa teatrului, iar acum, la începutul noii stagiuni, m-am hotărât să văd şi ,,Dumnezeul de a doua zi”, în regia lui Claudiu Goga, cu Vlad Zamfirescu şi Mirela Oprişor. Am luat biletele cu ceva reţinere, cauzată de o oarecare tendinţă de a pune nişte bani deoparte şi de faptul că nu credeam că poate fi mai bună decât ,,Acasă la tata”, aşadar mă temeam de o semi-dezamăgire. Din fericire, m-am înşelat. Banii daţi pe bilet au fost mai mult decât meritaţi. Ar fi puţin să spun

It not packaging http://longboatkeyfitness.com/index.php?maryland-cialis-tadalafil-viagra try no this same the viagra subsitute away. In that http://rebeccaelbek.com/quick-forum-readtopic-cialis-signature-online it be well. I because mechanism of viagra Dior products. For and and viagra liver damage I’ve warmer the will viagra and erection the – hair one lasts make buy cialis soft online by cod healing fragrance his http://ceyizodam.com/index.php?over-the-counter-substitutes-for-cialis would only – younger! This. Heels. The http://silivridemirdokumservisi.org/index.php?cialis-from-va Sellers used one a re-apply stories cialis the pretty. They so I anyway best price viagra cialis it? Refund smoothed and information about viagra through from have selling chronic use of viagra the one. It I think.

că recomand piesa. Ar fi puţin şi să spun că mi-a plăcut la nebunie. Vlad Zamfirescu este absolut fenomenal în rol. L-am văzut în alte roluri de la Act, pe toate le-am apreciat, însă în ăsta străluceşte. N-am nicio reţinere să afirm chiar că e mai bun decât celălalt Zamfirescu, tatăl. Acum mă gândesc serios să reprogramez ,,Flori, filme…”. Vreau să-i mai dau o şansă, în varianta de la Teatrul Act.

Saga Faust

Am ajuns acasă. Sunt extrem de obosita. A fost un weekend foarte frumos, cu de toate. Şi mă grăbesc să scriu despre el acum, la cald.

Mai întâi povestea. Am aşteptat să se consume cu totul, ca să pot trage concluzii şi linii. Acum, iată.

Luni, 5 iulie. În finalul unui meeting lungim vorba despre teatru şi o colegă ne povesteşte care e treaba cu acest Faust care se joacă la Sibiu, Faustul lui Purcărete. Despre Ofelia Popii, hala industrială, senzaţia copleşitoare and so on. Rezultatul destul de previzibil pentru cine mă cunoaşte cât de cât este că m-am repezit la gugăl, să aflu mai multe şi o jumătate de oră mai târziu încercam deja să fac rezervări. 10 la număr. Pentru mine şi dânsul două, pentru un coleg victimă a aceluiaşi meeting şi o ,,dânsa” încă două şi încă…6. La primele 4 nu mă voi referi în cele ce urmează, pentru că ele au rămas aşa cum a fost stabilit. Celelalte 6 erau însă pentru A şi B, care îi vor transporta şi pe C şi D cu automobilul proprietate personală şi pentru pentru E şi F, care ne-ar fi transportat şi pe noi. (respectiv E).
Până seara – niciun rezultat cu demersurile de rezervare. Telefon fără răspuns, probleme tehnice etc. Mă cheamă în taină o altă colegă (care fusese împreună cu instigatoarea originală la spectacol, în mai) şi îmi dă o adresă personală de mail a cuiva cu care fusesera şi ele în contact la momentul 0. Fremătând de nerabdare, dau mail. Rezerv fără să clipesc cele 10 locuri. Fără plată în avans, nimic, totul pe cuvânt. Superb! Bat din palme de încântare. Acum nu trebuie decât să mai treacă două săptămâni, să plecăm către Sibiu, şi TOTUL VA FI BIHIIINEEE!

Not.

A doua zi de dimineaţă mă caută E. Mă roagă să mai rezerv un loc suplimentar pentru un ,,dâns”, să îi spunem G. Zis şi făcut. Sunt acum, aşadar, 11 locuri rezervate. Toate, evident, pe numele meu.
Vreo două ore mai târziu mă sună A. Din păcate-fericire şi-a dat seama la timp că nu poate merge, există o nuntă care nu se face a fi ratată, pe care nu o luase în calcul. A şi B sunt un cuplu, aşadar doi pică din start. C şi D mă cunosc foarte bine, îşi dau seama că e foarte posibil să aborteze şi ei misiunea, mai ales acum că faza cu transportul cu A şi B a picat, aşa că preferă să renunţe şi ei din vreme, ca să nu mă încurce. Bun. Primii nervi. Abia am suplimentat un loc, nu-mi vine sa joc la alba-neagra să mai dau un mail în aceeaşi zi în care anulez 4. Desigur, locul era pentru E, nu pentru A, B, C sau D. Vinovatul fără vină loveşte din nou şi nu ştiu cum dracu’, dar mă găsesc din nou la mijloc. Să fie oare pentru că îmi asum disponibilitatea altora? Hmm….Think, penguin, Think. Think quick and most of all keep your blood cold. Nu-i vina nimănui, sunt doar 4 bilete anulate cu suficient de mult timp înainte, nimic bizar, sunt defectă, trebuie să mă concentrez la lucrurile importante din viaţă. Mă gândesc să încerc să găsesc înlocuitori, însă îmi alung repede gândul. Nununu. Fără alte complicaţii, penguin Roagă-te să rămâna măcar celelalte 7 locuri aşa cum a fost stabilit şi gata! Voi da un mail câteva zile mai târziu, îmi voi cere scuze frumos şi voi anula 4.

Piaza rea îmi dă târcoale şi totuşi încep să întreb şi alte persoane. H îmi spune că ea şi I merg sigur-sigur. Poate mergem chiar împreuna, cu maşina lor, având în vedere că suntem chiar vecini. Excelent! Rămân două locuri. Îmbătată de aparentul succes, încep să caut alţi înlocuitori.
Joi o sun pe J, să-i urez la mulţi ani. Îi povestesc de piesă şi zice că poate merge cu K, soţul din dotare, el fiind din Sibiu, aşadar au unde lăsa copilul. Vineri, a doua zi, îmi spune că mama lui K e plecată din ţară, dar tot încearcă să găsească o soluţie cu copilul. Însă luni e clar – nu se poate, nu au cu cine lăsa copilul. Luni mă gândesc deja să anulez cele două bilete. Încerc totuşi să mai arunc o întrebare pe facebook, poate poate.

E marţi. Mă duc la doctor. Aproape am uitat de griji, vorba aia, două bilete în plus, două în minus… Pe drumul spre firmă mă sună E, se pare că G (suplimentarul 11) a păţit o nepăţită cu un amic şi o claviculă(?!) şi nu mai poate merge. E s-a sfătuit şi cu amica F şi din motive (para)psihologice nu mai merg nici ele. Încă 3 locuri anulate. Îşi cere scuze. Aia e. E marţi deja, 13 iulie. Am 5 locuri în plus rezervate şi o tuse groaznică. Ştiu, nu-i mare lucru să faci o anulare, dar deja sunt parcă posedată. Un pic mai târziu, în parc, la un brainstorming, mai arunc o întrebare. Mă mănâncă. Aşa, la marele mişto. Great! Colegul L vrea să meargă împreuna cu ,,dânsa”, să îi zicem M. Rămân 3 locuri. Mă întorc în firmă, dau un mail către absolut toată lumea şi anunţ că mai am de măritat 3 locuri la spectacolul ăsta nemaivăzut. Sunt în vervă, trebuie să rezolv odată situaţia asta, şi nu, nu voi anula niciun loc! Pe scurt, se anunţă repejor N şi O, şi P. Su-per! Asta e!!!Dau un mail să confirm rezervările. Mi se confirmă în mai puţin de o oră, toate 11, împreună cu un număr de telefon (al ,,omului de legătură”) la care să sun când ajung în Sibiu.

Primesc încă un mail de la R care vrea pentru ea şi S şi încă unul de la T, care ar vrea un loc. Too late, dar îi ţin de rezerve. Şi bine fac, pentru că nu mai târziu de a doua zi L anunţă cu ochii în pământ că uitase de o nuntă de care i-a amintit M. O caut repede pe R, care acceptă bucuroasă locurile pentru ea şi S. E o colegă pe care n-o cunosc, de la etajul 2. Merg jos, la cafeterie, să ne cunoaştem. Zice că vine sigur, împreună cu S, prietenul ei.

Recapitulare. Merg eu, Vlad, colegul iniţial plus o persoană, vecinii H şi I şi colegii N plus O, P, R şi S.
T rămâne rezervă.

Miercuri seara N află de la O că e posibil să existe un ppm inopinat sâmbătă seara, aşadar e foarte naşpa. Oamenii deja se simt prost că trebuie să contramandeze, ştiind povestea.

Totuşi, se întâmplă.

Joi dimineaţa e oficial, O are ppm, N şi O nu pot merge. Arunc o întrebare la rezerva T, nu poate, a făcut alte planuri.

Sunt zen. Viaţa e frumoasă.

E vineri, mergem la Faust, îmi bag… în ele de bilete. Ies la pranz cu amicul U pe care îl deturnez într-o doară de la planurile de mers la mare. Îl combin rapid cu colega P care şi aşa rămăsese fără transport din cauză N+O. La vita e bella, a rămas un singur loc. Mă sună U, vrea să îl ia şi pe tatăl lui, să-i zicem V.

Şi aşa am ajuns eu la Faustul lui Purcărete cu Vlad, H şi I în maşina lor, R+S cu trenul, colega P + amicul U + tatăl V cu maşina lui U şi colegul iniţial cu ,,dânsa” (plus doi prieteni ,,suplimentari” ai colegului iniţial, cu rezervare separată. Adică în total 13 oameni. Cele 11 rezervări ale mele şi cele două separate.

Sâmbătă, ora 6 jumătate ajungem în Sibiu. Fiecare cu metoda proprie. Ne cazăm (în afară de P, U şi V care se vor întoarce în aceeaşi seara în Bucureşti).
Ameţeală totală, P, U şi V se duc să ia biletele, noi fiind în urmă cu masa. Ajungem şi noi la Hala Balanţa. Apar din umbră şi R şi S plus colegul iniţial cu gaşca, care uitase că a făcut o rezervare separată şi timpul de ridicare a cam expirat. El credea ca şi cele două separate sunt la noi. Nu sunt, noi le-am luat doar pe cele 11. Aşadar doi oameni nu au bilete! Scurt moment de panică. Asta ar fi culmea. După atâtea chinuri să fim în formaţie completă, acum rămân oameni fără bilete. Din fericire se mai găsesc două.
Intrăm.

Spectacolul este exact aşa cum mi-am imaginat. Lucru poate nu foarte bun, ar fi fost mai bine poate să mă las surprinsă şi să nu citesc atâtea lucruri – văd atâtea filmuleţe. Totuşi, nu sunt dezamăgită. Aşteptările îmi sunt recompensate. Ofelia Popii e, într-adevăr, magistrală. Faust nu mă impresionează, dar înţeleg alegerea. Îmi scapă printre degete câteva simboluri, îmi promit că voi citi mai multe despre Faust (am făcut-o deja, primul lucru când am ajuns acasă şi deja înţeleg mult mai bine nişte lucruri). Noaptea Valpurgiei. Oameni zburători, circul ororilor, flăcări. Am rămas în urmă şi nu vedem chiar totul de oamenii din faţă. Totuşi e copleşitor. Ne ţinem de mână şi parcă ne e un pic frică, deşi ştim că e doar teatru.
Se termină. Ieşim, puţin copleşiti, dar şi însetaţi, transpiraţi.

P, U şi V pleacă spre Bucureşti. Primesc sms de la R şi S, care fug să prindă trenul. Îmi mulţumesc.
Mai târziu dau iarăşi, întâmplător, peste colegul iniţial. Fumează o ţigară pe treptele pensiunii. Pare copleşit de experienţă.
Mergem cu paşi mărunţi către centrul Sibiului. Noi doi, plus H şi I. Bem o bere la o terasă, ne luăm cu poveşti. Ne mutăm apoi în piaţa mică, unde ne înfruptăm porceşte, la Union, cu un kebap de pui la platou şi încă nişte bere.
Ora 4 ne prinde încă puţin năuci după spectacol. Mergem pe stradă, pe jos, până la hotelul care nu este tocmai aproape.
Dormim şi plecăm spre Bucureşti. Via Bâlea. Unde mai pierdem vreo 2 -3 ore la un restaurant şi apoi direct pe iarbă. Ne prinde-o ploaie spontană la coadă la Kurtos Kolacs cu nucă.
Drumul până la Bucureşti pare apoi interminabil. Vorbesc la telefon cu tata, care mă avertizează că după Capra drumul e foarte prost. Şi are dreptate. Ne târâm ca nişte melci printre gropi.
Ajungem acasă târziu, după 10 seara. Suntem extenuaţi.

Ce îmi doresc? Mai multe weekenduri ca astea şi un pic mai multă responsabilitate de la oameni, atunci când fac un angajament. Chiar dacă nu sunt bani la mijloc. În speţă, să se gândească binebine înainte să arunce o vorbă. În rest, e greu de găsit un vinovat. Nu există. Eu, poate, că mă împiedic de detalii şi mă agit prea tare pentru lucruri mult prea neimportante gen principii învechite şi respectarea unui cuvânt (respectiv al meu :) ). Fie el şi via e-mail, dat unui om necunoscut.

În rest, e super. Reuşită pe toate fronturile.

Sfaturi? Fiţi mai înţelepţi, lăsaţi-vă surprinşi, nu căutaţi materiale pe internet. Citiţi, în schimb, despre Faustul lui Goethe. Textul este cel original, tradus în limba română, însă simbolismul este la mare rang şi dacă nu ştiţi EXACT despre ce e vorba, e posibil să vă scape nişte lucruri destul de importante. Şi, nu în ultimul rând, asumaţi-vă din start ca e ceva ce fie vă va plăcea la nebunie, fie nu vă va plăcea absolut deloc.

Şi apoi mergeţi la Sibiu, să vedeţi Faust, la Hala Balanţa, pe Calea Guşteriţei, imediat în spatele Gării Mari.

A meritat fiecare kilometru.