Tag Archives: bucuresti

Cine-i, mamă, victimă mică, cine? Hai spune-mi, cine?

Orașul e plin de oameni în dungi. Poate i-ați văzut. Sunt foarte mulți și sunt peste tot. Sunt spanioli și sunt veniți aici la meciul ăla mare. Cum ziceam, sunt mulți și au bani de cheltuit.
Sunt pe străzi, se bucură, cântă, zâmbesc, se pozează cu tot ce prind. Le place. Poate pentru că sunt beți și băutura e ieftină, astfel încât le e ușor să își întrețină beția.

Între timp noi ce facem? Între timp noi suntem foarte ocupați să fim victime. E foarte nasol, au venit ăștia peste noi, nu s-a organizat bine (chestia cu Organizarea tinde să bată chestia cu Curentul în curând, e ceva ce aproape mă panichează). E de kkt, pe scurt. E tot orașul blocat din cauza unui amărât de meci.

Nu contează câți bani aduc fanii meciului ăstuia, nu contează că avem ocazia să arătăm că nu suntem sălbatici și la noi se mănâncă cu furculița și cuțitul cam ca peste tot… Contează că organizarea e de kkt și că oricum ar fi, nu ne convine.

Am fost în 2008 la Barcelona la deschiderea turneului 360 de la U2. Pe Camp Nou. Știți ce s-a întâmplat acolo? Da, accesul a fost ușor (pentru că e un stadion gândit bine, cum avem și noi acum, dar nu aveam pe vremea aceea). Evacuarea s-a făcut tot ușor. Dar știți ce s-a întâmplat la plecare? au închis metroul chiar înainte de finalul concertului iar autobuzele de noapte nu erau nici pe departe suficiente pentru o asemenea masă de oameni. Am stat în fund pe trotuar în stația de autobuz în timp ce autobuzele veneau pline ochi, fără energie să mergem până hăt la prima stație să încercăm să încăpem într-unul dintre autobuze. Am stat pe strada până la 2.30, până când am pus mână de la mână și am luat un taxi (nici din astea nu au fost, multă vreme). Mână de la mână pentru că aveam avion a doua zi la 8 dimineața și cheltuiseram mare parte din bani.

Cu toate astea, lumea era ok. Lumea era happy. Era obosită, dar totul era ok. Metroul nu organizase o conspirație, ăia cu autobuzele nu erau de kkt că n-au suplimentat, taxiurile nu erau de tot rahatul pentru că au tarife mari și în general primăria Barcelonei nu era de kkt pentru că n-a mutat stadionul în centru pentru marele concert. Nu era nicio problemă cu ORGANIZAREA. Era un eveniment mare, era normal să iasă cu aglomerație și uite că ăia de la primărie avusesera chestii mai importante de făcut decât să se îngrijească în detaliu de bunăstarea noastră, a turiștilor.

Bucurați-vă, mă oameni buni. E de bine! Turismul este de bine, în general! Învățați să priviți altfel lucrurile din jurul vostru și scuturați-vă puțin de victimizarea asta teribilă care vă apasă. După aia citiți asta. Poate ajută.

P.S.: Vă mai zic un secret. Când o să fie concert RHCP o să fie nebunie. Pregătiți-vă, luați-vă pastilele. Și țineți minte treaba asta – E DE BINE!

Cirque du Soleil – Saltimbanco

Mi-am cumpărat bilet la premieră din prima săptămână în care s-au pus în vânzare. Aproape uitasem de ele, până acum o săptămână când mi-am amintit abrupt, chestie care m-a făcut brusc foarte fericită.

Din ce mă informasem știam deja că spectacolul este o producție clasică (pe cât de clasic poate fi Cirque du Soleil), destul de apropiat de un spectacol convențional de circ (exceptând numerele cu animale). Așadar nimic nu a fost sub așteptările mele miercuri, când m-am prezentat dârdâind în sală la Romexpo. Am intrat la 8 fix, spre rușinea mea. Clovnii deja făceau warm-up-ul, iar eu mă simțeam vinovată. Mi-a mai trecut din vinovăție când foiala s-a terminat abia pe la 8.40. În orice caz, independent de voința publicului spectacolul a început ca după un ceas elvețian, la ora 20.00. Eu eram înghețată cumplit iar scaunul era foarte incomod, chestie care mă făcea să mă simt destul de inconfortabil, dar am început ușor-ușor să mă scutur de nemulțumirile subiective cu care intrasem în buzunare și să intru în mood.

Dacă ar trebui neapărat, neapărat să am o dezamăgire de listat ea ar fi faptul că arena era ceva mai mică decât m-aș fi așteptat (dar eram și la cucurigu, cu cel mai ieftin bilet, așadar…). Mi-aș fi dorit mult să am mai multe fonduri și să cumpăr un bilet în față, să văd toate expresiile lor, toate detaliile costumelor… Altfel, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a plăcut foarte mult spre extraordinar de mult spectacolul. Înțeleg că s-au iscat comentarii cum că show-ul nu e ca în alte țări. Mărturisesc că n-am fost înainte la un spectacol Cirque du Soleil, însă pentru că urmăresc fenomenul știu că spectacolele lor sunt multe. Și variate. Să compari Saltimbanco cu Allegria e ca și cum ai compara Oscar și Tanti Roz cu Inimă de câine doar pentru că amândouă îl au în distribuție pe Marius Manole. Saltimbanco se joacă din 1992 (adică atunci când încă nu terminaserăm de fluturat steagurile găurite pe la Universitate – nu că acum nu le-am mai flutura). E un spectacol mai aproape de convențional, ușor de înțeles și de copii și, până una-alta, foarte potrivit pentru un public virgin în ale circului ca formă de artă contemporană. El e parte a unui turneu internațional, apreciat peste tot de atâția ani, și nu o piesă veche scoasă de la naftalină pentru fraierii de noi. Și așa cum se ține peste tot în lume, de atâta amar de vreme, s-a ținut și se ține zilele astea la Romexpo, în București.

Și dacă ar fi să cârcotesc pe vreo temă, aș cârcoti pe seama obiceiului nostru (inclusiv al meu) de a ajunge cu întârziere la spectacol și de a sfida toată organizarea și toată munca artiștilor.

Favoriții mei au fost baleadorii, dar și blondele de la trapez și, firește, îngerii din finalul showului, care m-au lăsat cu gura căscată și respirația pierdută pe acordurile muzicii cântate de doamna primadonă. Spectacolul este foarte frumos, are încărcatură simbolistică, însă povestea e ușor de descifrat, se păstrează cu picioarele pe pământ. Eu zic că ar fi bine să nu mai plecăm la spectacol cu idei preconcepute și să-l trăim, pur și simplu, pentru ce e, fără să scoatem lista cu ce credem noi că ar trebui să fie și să bifăm pe ea doar ca să avem ce sa comentam. Riscăm să rămânem orbi în fața unor miracole doar pentru că…noi așteptam altele.

Am fost extrem de impresionată de felul în care curge spectacolul. De la prima secundă la ultima, în care oamenii se ridică și pleacă, nimic nu e întâmplător și orice mișcare declanșează o alta. Dacă un fir de praf e împins, e acolo cineva gata să-l prindă. Aveți aici un articol care explică exact de ce merg treburile așa cum merg.

Dacă aș putea, eu aș vrea să le spun artiștilor de miercuri (și de ieri, și de azi, și de mâine și de duminică) că le mulțumesc si că îi iubesc pentru starea pe care mi-au readus-o și pentru munca aia enormă pe care o depun ca să ne bucure cu un spectacol uimitor de frumos.

În final, aveți aici un articol descriptiv foarte frumos scris, pe care vi-l recomand dacă vreți să aflați mai multe detalii despre ce se întâmplă zilele astea la Romexpo.

Am concurs de la Noaptea Bibliotecilor!


Eh, iaca, dacă nu știați, aflați acum. După atâtea nopți de muzee, galerii, filme românești și scurt metraje, avem pe 1-2 octombrie și Noaptea Bibliotecilor, eveniment național organizat de Asociatia Excedo în parteneriat cu ANBPR și Asociatia Marketer Club! Păi să vă mai plângeți voi acum că nu aveți timp să dați pe la bibliotecă! :P

Și pentru că niciodată nu avem destule cărți, eu vă dau acum premiu patru exemplare din colecția Sherlock Holmes, de la editura Adevărul. Da, facem concurs cu dublă miză nobilă – voi aflați de un eveniment mișto și tot voi primiți niște cărți.

Le vreți? Ce e de făcut? Păi nu mare lucru – dați like pe pagina Nopții Bibliotecilor și pe cea a lui Adevărul, lăsați-mi un comentariu în care să-mi recomandați cartea voastră preferată din toate timpurile și negociem, ne gândim, discutăm pe teme de Sherlock.

De câștigați, vă puteți ridica premiile direct de la bibliotecă în seara evenimentului, sau el se poate trimite și prin poștă în caz de necesitate geografică.

Vă aștept cu paginile deschise să-mi ziceți ce să mai citesc.

Și vă dau și melodie frumoasă, să intrați mai bine în mood de lectură:

Uah, ce generoasă sunt, aproape că nu-mi vine sa cred!

Monoloagele taximetristului (de data asta, gânduri de pasager)

E luni dimineață. Am reușit din nou să întârzii la serviciu, așa că trântesc ușa blocului și pășesc apăsat dar dezlânat (da, eu pot) către stația de taxiuri. E la fel, mereu la fel și totuși diferit în fiecare zi – primul obstacol: puradeii ieșiți la joacă. Urmează baba cu canișul murdar care mă măsoară din cap până-n picioare cu o atitudine de tineretul din ziua de azi. Urmează piața volantă – cele cinci-șase țărănci care vând brânză, legume, verdețuri și flori pe marginea trotuarului. La început erau două, azi văd că sunt vreo șapte. Să mai zică cineva că merge economia prost.

Ajung în stație și văd două mașini. De fiecare dată fac o analiză fulger a mașinii și șoferului înainte să mă urc, dar de cele mai multe ori o dau în bară. De aici și seria cu monoloagele. De data asta chiar nu vedeam șoferii, așa că am ales mașina mai mare. Daca-s manele și fum de țigară măcar să am spațiu la picioare, nu credeți? Deschid portiera și întreb ca de obicei – sunteți liber?. Ca de obicei, mi se răspunde – da, domnișoară (efectul verighetei încă se lasă așteptat, bănuiesc că e de bine). De data asta alegerea pare a fi făcută corect. În mașină nu miroase a nimic, iar domnul șofer chiar pare așa… un pic domn. Nu ca domnul taximetrist din episodul 4, ci chiar d-ăla adevărat. Părea a fi tatăl cuiva, cum să zic. La 50 și ceva de ani, grizonat (cica se zice grizonant, să mă pupe, n-am știut și cred ca multă lume nu știe), ochelari de soare de firmă, cu o carte în mână.

Așteptăm vreo doi minuți să scoata zetu’ și pornim. Dupa nici 20 de metri, întinde mâna către torpedou, îl deschide și scoate de acolo …șoc și groază, un CD. Oh, nu, gândesc.
CD-ul e absorbit în mașinărie – zzzmmt – și începe să se audă din boxe ceva de neimaginat. Mozart. Îmi simt mușchii încordați la maxim – sunt în afara zonei proprii de confort. Nu avem Radio ZU? Azi nu o auzim pe Inna? Încet-încet încep să mă relaxez, mă sprijin de canapea și încep să observ în jur tot ce nu observasem până atunci. Domnul pare credincios – are prin mașină două cruciulițe atârnate, dintre care una e luată din Grecia. Mai zăresc prin bord o icoană cu Iisus – clar. Ochii îmi pică apoi pe cartea dintre scaunele din față – ,,Matricea divină”. Hm… Domnu’ se joacă de-a religia universală. Observ, apoi, în locul unde ar fi trebuit să fie scrumiera din spate, spațiul umplut cu bomboane mentolate, pentru pasageri. Nu pot să mă abțin și iau una. În timp ce-o molfăi mă mai uit puțin în jur. Bizareria cea mai mare (bine, nu la fel de mare ca muzica clasică, trebuie să recunoașteți), e o păpusă mică blondă, mai mică și parcă mai inocentă decât barbie, de pe bord.

Mașina o apucă pe drumul cel mai scurt (adică direct pe Elisabeta, pe unde taxiurile au voie, mai nou, doar ca majoritatea taximetriștilor se fac că nu știu asta).
Sunt deja călare pe Facebook și povestesc tărășenia de la fața locului cui vrea să mă asculte. Firma e Taxi As, numele șoferului e Mihail Dobrinescu, iar coloana sonoră oficială trece de la Mozart la Simfonia a 5-a de Beethoven (pe care am botezat-o a 9-a pe facebook, iertare, iertare, vă implor). . Promit că iau indicativul, numai că… uit. Uite-așa. Se pune pâcla pe ochii mei miopi și mici de somn și uit. Uit că am întârziat, uit că e luni, uit că am dormit prost, uit de toate. Și e tare, tare bine…

Well, well, Summer Well

Ca să-mi înec frustrările legate de absența repetată la Peninsula (da, se pare că nici anul ăsta nu pap mohair), am purces spre domeniul Știrbey să vedem care e faza cu Summer Well, un festival ca o vacanță, ziceau ei.
Și, of, simt cum inspirația nu se apropie deloc de mine, însă voi spune cu cuvinte simple, cât pot eu de simple, că a fost frumos, domne. Nu chiar ca un festival, ci chiar ca o vacanță, că bine au zis. (poze aici și aici).
Lume pe iarbă, defilare de modă (cine are pălărie mai hipstărească sau ciorăpei mai colorați), liniște, pădure, lac, sezlonguri portocalii, copii, mâncare indiană, nachos, cutiuțe de picnic, Sunset Cafe (de la Fratelli), Club Control și mai departe de toate, incredibil de multă curățenie deși, cel puțin în prima seară, containerele de gunoi mi s-au părut insuficiente. Fără semințe, fără cocalari, fără fum de mici. În primă instanță – doar bere pentru consum alcoolic, dar după o cercetare aprofundată, puteai să dai peste vodka and co din Control și Sunset Cafe.
În prima seară m-am delectat cu Noisettes, mi-a plăcut enorm solista, și prezență, și voce, și suflet, și tumbe. Frumos.

Plan B a început genial, cu :

Ne-am retras dupa aceea la Sunset Cafe, să sorbim un Mojito, o atenție, iar pe la 1 ne-am scurs ușor printre copaci și apoi la casa de lângă piscină, unde printre un cârnăcior rece, un JB cu cola, bere la pet și bancuri cu accent moldovenesc, ne-a prins ora 4.

A doua zi cheful inside a fost mult mai mic, din cauza orei 4 de mai sus, dar totuși ne-am înființat pe același Domeniu Știrbey, în aceeași atmosferă generală de picnic civilizat. Am ajuns destul de târziu, în timpul Raveonettes. The Wombats au pus ceva suflet (și alte substanțe, am o bănuială, dar a fost bine):

A urmat capul de afiș, Interpol. Care a cântat foarte mult, corect, dar fără feeling (just my feeling).

Evident, impresiile au fost determinate și de lipsa cronică de chef, a mea și a găștii (am văzut și români entuziasmați). Dupa 3 melodii ne-am retras la plimbărică și am revenit aproape de final, când ne ceream acasă de somn și dor.

Am plecat cum am venit, printre copaci, necălcând pe peturi și pahare ci direct pe potecuță, cu luna mare și frumoasă în față.

Acestea fiind spuse, doresc Summer Well-ului viață lungă și fericire, că nouă ne-a dăruit două zile… ca o vacanță. Și sper că titlul festivalului nu înseamnă că fără Interpol treaba nu se repetă.

Și o cronică poate mai inspirată decât a mea – aici

Chez Marie

Dacă ați trecut vreodată pe lângă Biserica Anglicană și ați văzut restaurantul Chez Marie, dar nu v-ați oprit puțin acolo, mare rău ați făcut. Și așa am făcut și eu, până n-am mai făcut, respectiv până m-am dus să-l testez în vederea festinului de după cununia civilă. Locul mi-a fost recomandat de Prințesă, așadar rău n-avea cum să fie, judecând după experiențele anterioare. Totuși, aveam rezervele mele (majoritatea prejudecăți) cum că ar fi de fițe un pic, că poate servirea e scorțoasă, știți voi, lucruri d-astea.
Așa că ne-am dus într-o seară să vedem care e treaba.
De când am intrat am văzut că imaginația mea era depășită, în sensul că locul este într-adevăr unul elegant – așadar probabil fițos (nimic mai fals). Lumea era de bună calitate (deși ușor corporatistă), atmosfera plăcută. Am luat loc la o masă și am zis să vedem ce se întâmplă. Menu-ul ne-a fost înmanat repejor și chiar pe cand ne întrebam la ce folosesc farfurioarele de pe masă ne-am lămurit, căci o farfuriuță cu măsline și unt, precum si un coș cu chifle au aterizat pe masa noastră.
Aha! Deci e cu couvert, specia aceea de aperitiv care îți e cum s-ar zice băgat pe gât! Temerile mele începeau să se adeverească. Și am zis – bine domnule, ori la bal, ori la spital, măcar să vedem ce e cu măslinele și atenția.
Mărturisesc cu mâna pe inimă că n-am mâncat în viața mea măsline mai bune, iar chiflele calde se duceau uite-așea pe gât unse cu unt. Deci și doar pentru măslinele alea trebuie neapărat să mergeți să le gustați – sunt marinate cu ceva… eu zic că e usturoi, Vlad zice că ar fi simțit ceva brânză, posibil să fi fost amandouă, mai multe, sau niciuna.
Mâncarea pe care am comandat-o a venit aproape instantaneu. Cred că nici la McDonalds nu vine așa repede. Eram abia pe la a treia măslină, aproape că am fost dezamăgită că am brusc mai multe puncte de interes și trebuie să aleg.
Eu am comandat o gustare caldă – și anume Quesadilla. Care la Chez Marie vine în niste lipii foaaarte fine, excelente, iar sosul nu e practic un sos, ci un amestec iute de legume tăiate bucățele mici mici, absolut genial. Consortul a avut o salată Caesar pe care a hăpăit-o până la ultima frunză cu mormăieli, de unde trag concluzia că a fost ceva deosebit. Quesadilla mea avea și o frunză de salată de decor pe care nu m-am putut abține s-o gust. Șoc și groază, oameni buni, avea gust de… salată! După ani de zile de mestecat frunze verzi fără niciun gust în căutarea senzațiilor tari românești din copilărie, am găsit în sfârșit o frunză de salată cu gust, la Chez Marie. Trag concluzia că și aia din Caesar era la fel de bună, de unde și mormăielile.
Am cerut nota și am solicitat o rezervare pentru vineri, la 16.30. Ospătarul a fost deosebit de amabil, ne-a îndrumat către niște aperitive bune de pregătit dinainte (vinete și icre de crap) ca să nu suferim până se gătește pentru 15 oameni. Nu ni s-a cerut niciun avans, garanție, ipotecă sau eu mai știu ce altă absurditate, ci doar un număr de telefon și rugămintea să anunțăm dacă intervine ceva. (am uitat să zic că couvert-ul ăla a fost 3,5 lei de persoană, deci foarte ok pentru cele mai bune măsline din lume și chifle cu unt).

Vineri la ora stabilită am fost acolo. Mesele erau aranjate exact așa cum am solicitat, temperatura numai bună (afară era pârjol, remember?), muzica foarte plăcută, m-aș hazarda chiar să zic că foarte bună. Nici nu-mi așezasem bine pe scaun fundul proaspăt măritat, că minorul din gașcă avea deja în față o înghețată King Size. De unde a produs-o și când a apărut mai exact n-aș ști să vă explic, dar a fost ca în David Copperfield. Au apărut repede și vinetele+ icre, care au fost excelente, plus chiflele deja celebre. S-a băut berea casei (draught, produsă special pentru Chez Marie de unul dintre producătorii de bere, nu dăm nume, nu facem reclamă).
S-au mai comandat niște aperitive care arătau foarte, foarte bine și s-a trecut și la mâncarea serioasă. Care a venit uimitor de repede, adica în mai puțin de o oră. Judecând după faptul că am fost 15 persoane care ne-am aruncat la șnițele, pui chinezești, miel, rață, porci și alte animale, eu zic că s-au descurcat mai mult decât onorabil. Plus că pe masă erau încă antreuri diverse, cafelele și vinurile treceau de numa-numa, nici n-am simțit când a apărut mâncarica. Mâncărică pe care n-am mai putut-o mânca și pe care oamenii au insistat să mi-o pună la pachet (și ce bună a fost pe la 6 dimineața, după party…). Lăsând toată mâncărica în farfurie, m-am aventurat la desert. Fondue de ciocolată. Ok, despre asta n-am să vorbesc foarte mult, pentru că mă voi îneca cu băluțe. A fost mortal. Deadly. Brilliant. Ceilalti și-au luat înghețate, dar n-am apucat să-i întreb cum au fost pentru că înotam în fondue-ul ăla cu mintea rătăcită mai rău decât de cântecul sirenelor.

Nota a fost atât cât ar fi trebuit să fie. Nicio surpriză neplăcută. Amabilitatea a fost menținută până la final, cred că nici măcar mini invitatul nostru în vârstă de 3 ani nu are vreo plângere.

Da, poze. Ei bine, poze nu am. Nu s-au făcut, nu exista, nu avem, dar că propun să vă duceți să luați singuri poze mentale că merită rău de tot.

Ș-am încălecat p-o șa…

Trăim în România…

Astă-seară mi-am amintit că n-am ceapă și lămâie pentru o salată de ton la care poftesc de ceva vreme. Am trecut, așadar, pe la supermarketul din piață să cumpăr așa ceva.

Am intrat. Ceapa era chiar la ușă, așa că am vrut să iau o punguță de plastic (aveam de gând să iau vreo 4 bucăți). Cum mă aplecam spre sulul de pungi, o fată de lângă mine îmi întinde o pungă. Rupsese, din greșeală, două. Am luat punga, am adunat cepele și o lămâie pentru care n-am mai luat pungă (am lipit eticheta direct pe ea) și m-am îndreptat către casă. Pe drum am mai colectat niște iaurturi, niște brânză, o sticlă de apă, un ou Kinder (slăbiciunea mea), o pâine și niște ciocolată d-aia cu lapte End-Ibo, ca de casă, făcută la Harghita (observați imaginea), yam, de când n-am mai văzut.

La casă constat cu stupoare că am reusit să strivesc minunăția de ou, plasându-l extrem de prost și de nepăsător în coș. Evident că mi-a scăpat un ah, l-am făcut praf chiar în fața casierei. Am adăugat mai apoi eh, aia e…, pregătită să-mi asum deteriorarea produsului și i l-am întins să-l scaneze. Casiera îmi ia oul, îl pune undeva pe acolo pe lângă casă, și zice – lăsați, luați altul! Eu – oarecum uimită de turnura evenimentelor - …ehm…nicio problemă, oricum nu mai știu de unde l-am luat. Ea zice – acolo sunt – arătând într-o anumită direcție. Mă uitam cumva pierdută în direcția respectivă (emanam, cred, niște aromă de disperare), când tipa din spatele meu, de la coadă, zice – lăsați că mă duc eu să iau. Hm. Am mulțumit frumos, zâmbind, și am continuat să pun produsele în sacoșa textilă pe care o car în permanență în geantă. Tipa s-a întors cu oul cel nou, dar a fugit din nou când a văzut ciocolata mea harghiteană. Cum cineva tocmai se așezase la coadă, iar produsele mele se terminaseră, persoana cea nouă a luat locul tipei care fugise după ciocolată. N-a durat mult și tipa s-a întors. Tanti care îi luase locul zice - îmi cer scuze, am trecut în fața dumneavoastră. Tipa – care luase ciocolată ca a mea între timp- zice - nu-i nimic, foarte bine. .

Vă așteptați, probabil la altceva. Deh, doar trăim în România…

Și muzica zilei:

Madama Fluture, repede, cât e proaspăt

Daaa, iar la operăăă. Madama Butterfly – şi să vă zic repede dacă să vă duceţi au ba.
Madama Butterfly pe care am prins-o eu în seara asta, adică Madeleine Pascu, e de ascultat. Frumos, un singur rateu. Nu vi-l recomand, însă, pe Gabriel Năstase în Pinkerton. Şi cred că nu-l recomand în nimic (poate vine şi mă bate). Culmea, este vedeta afişului, se pare. Well, mie nu îmi place cum îi sună vocea, cea elogiată pe youtube sau în altă parte. Are un timbru neplăcut, se optinteşte parcă. Pe înalte se duce bine, în rest însă…În fine, poate de gustibus… însă rolurile secundare – Vicenţiu Ţăranu (Sharpless) şi Lucian Corchiş (Yamadori) mi-au plăcut tare mult. Pe Vicenţiu Ţăranu l-am mai prins şi într-o Traviata şi mi-a plăcut mult, mult, deşi domniţa era TAARE prost aleasă. Nu mai ştiu cine era, şi nici nu vreau să-mi amintesc. Deh, aşa e cu baritonii aştia, au mai puţină glorie decât tenorii.
Din fericire, Pinkerton se dă la fund după primul act, abandonând gheişa inconştientă repudiată de familie din cauza lui practic, aşadar te poţi bucura pe deplin de muzică după pauză.
Ce mai e frumos la Madama Butterfly – decorurile. Chiar frumos, bravo. Mult peste Traviata. Şi mi-a mai plăcut Mihaela Işpan as Suzuki, deşi înţeleg din ce distribuţii văd pe net, că-i o partitura destul de nouă pentru ea.
Overall, e de mers.:) O alegere foarte bună pentru girls evening out.