…care este eu. De ceva zile incoace. Poate m-a ajuns romantismul dupa cele doua bucati nunti la care chiar mi-am dorit sa merg.

Stiti cliseul ala cu oamenii care urasc nuntile? Eeeeeei bine, fix in el ma incadrez eu. Ma enerveaza lautarii chiar daca fac parte din traditie, ma scoate din sarite “obligatia”, ma irita rudele pupacioase, nu-mi place sa “sed mumos”, nu-mi place sa dantuiesc hore si sarbe – desi da, stiu, oameni buni, stiu sa topai pe un ritm de genul ala, nu e mare filosofie – ma deranjeaza treaba cu buchetul si cu gasca de femei isterice.

In ultimii ani am fost la cate o nunta pe an. Pe care am ales-o. Anul asta am ales doua. La una m-am autoinvitat de-a dreptul, la cealalta am acceptat invitatia, desi eram sa zicem o… fosta colega de serviciu cu care nu existasera prea multe lucruri de impartit. Motivul pentru care am ales aceste nunti se numeste simplu – POVESTEA. Ambele evenimente au avut niste povesti superbe ca fundament, si – call me cheesy – dar mi se darama toate rautatile si maraielile cand aud povesti. Stiti cum e cobra aia cand ii canta fachirul? – Ei – asaaaa sunt eu cand mi se spune o poveste.

Si dupa doua saptamani marginite de doua povesti pe cat de frumoase pe atat de diferite, si de doua nunti pe care nu le pot compara cu nimic si nici intre ele, ma declar invinsa.

Stiu, sunt siropoasa.

Si cu capul …in nori.

Si un pic confuza. Doar un pic 🙂

Aaaa… si am uitat sa va zic. Se poate, domnule, se poate. Si fara lautari, si fara sarbe, si fara rude pupacioase, si cu conceptu’ cu buchetu’ adaptat, SE POATE. Si tot nunta ramane. Doar ca mult mai frumoasa.