Sucked. De ce sucked? Pentru că experiența în sine n-a făcut 30 de lei.

Lumea spune că nu ne-a plăcut pentru că ne așteptam la electro-swing și vezi doamne, orice connaisseur știe că Waldeck e mai mult de atât. (asta după ce în doi ani consecutivi, domnul Waldeck și-a promovat Ballroom Stories cu band live pe la Fabrica).

Băi nene, când îți denumești evenimentul Warehouse Ballroom și-l pui pe Waldeck în costum de swing acolo, s-ar putea să atragi o mare parte din oamenii care nu s-au născut pasionați de electro-ul vienez și care au auzit de Waldeck probabil doar datorită Ballroom Stories, album pe care îl și elogiezi în descrierea evenimentului. Adică dacă ai coaie, îl pui pe Waldeck cu o altă poză, lași vrăjeala cu ballroom din titlu și în comunicat explici că deși Waldeck e cunoscut mai ales pentru electro-swingul ala celebru, el de fapt mai bagă și altceva – și hai lume să vezi ce altceva e Waldeck. Adică nu creezi așteptări false, pentru că s-ar putea să generezi reacții de genul ăsta.

Frate, nu știu, Maria Dragomiroiu o cânta și canțonete, dar lumea tot de muzică populară o știe, înțelegi? Apoi – 6 albume?! Please… cred că le-ați numărat și pe alea Saint Privat.

Să trecem de muzica care nu a fost nici downtempo, nici nu-jazz și n-a avut niciun twist de swing și blues (așa cum scrie în aceeași descriere a evenimentului – btw, jocurile de cuvinte sunt sooo last year…). Să ajungem la Atelierul de producție, acest cuib de hipstăreală, unde mare parte din colegii mei o ard cool și unde eu nu ajunsesem până la acest eveniment. Și nu stiu cum e Atelierul de producție vara – presupun că la fel de varză – dar iarna e frig tare, fraților. Băi, dar frig din ăla de dârdâi ce dârdâi ca un rahat în ploaie după care te duci la garderobă să-ți iei haina. înjurând că ai mai dat banii și pe așa ceva.  După care te duci la pipi și-ți îngheață pipi pe drumul spre vasul respectiv. După care vezi că nu se trage apa. În nicio toaletă. Bine, asta nu e o problemă atât de mare, că pipi înghețat nu prea pute. Băi, deci nici afară nu îmi îngheață picioarele în bocanci ca la Atelierul de producție.

Și mai era și fumul. Fum ca la război, combinat cu praful care se ridica de pe podeaua cul și hipstărească – adica ciment raw și atât.

Am rezistat ceva. 3 ore jumătate, mai exact. Așteptând să înceapă. Pe când am plecat, am aflat că muzica din boxe care ne plictisea de moarte era chiar domnul Klaus Waldeck – mărturisesc că am avut o bănuială, că mi s-a părut ca nu mai era Electric Brother, dar mi-o fo lene să mă duc mai în față să verific.

Și acum despre muzică, pe bune. Muzica a fost chiar ok. Mie îmi place Electric Brother și suna oareșcum ok și ce punea bardul swingului austriac acolo, chiar la plecare, dar n-aș fi plătit ca pentru un evențel răsărit dacă aș fi știut că e o dj-ală cum mai aud la 10 petreceri pe lună și mai ales NU dacă aș fi știut ce bășină sinistră e Atelierul ăsta de producție în decembrie. A fost o vreme când locurile astea industriale amenajate minimalist foarte mult îmi plăceau. Mai ales VARA. În pana mea, găsiți o idee care nu s-a mai făcut. Și eventual găsiți și solutie de aerisit și de încălzit când puneți oamenii să dea bani pe bilete. Din motivele astea am simțit că am fost păcălită și că am plătit pentru ceva ce nu mi s-a livrat. Aș fi plătit pentru eventul ăsta cu vreo 10 lei mai puțin, undeva – să zicem – la Fabrica, ducându-mă acolo ca să ascult exact ce a fost și nimic altceva.

Și acum hai, săriți, ziceți-mi că nu sunt cul și că nu știu ce e frumos.