Azi, pe când dereticam prin casă (că prin casuța virtuală de vară am dereticat deja ) mi s-au rupt papucii. Practic, cum ar veni, am făcut curat de mi-am rupt papucii. Și nu orice papuci! Ci șlapii cumpărați din Portugalia, acum 4 ani! Șlapii mei verzi și moi, cu care am împărțit atâtea momente dragi și mai ales însorite… I-am aruncat la coș cu o lacrimă în colțul ochiului, când mi-am amintit subit ce am citit pe blogul Blogatului nu mai departe de ieri – ceva despre un concurs organizat de ZorileStore.ro în care se dau papuci.
Cum fidelitatea față de papuci este una cunoscuta ca fiind a fi precară, sunt pe cale de nu mai suferi după șlapii mei verzi luați din Portugalia odată ce-i primesc pe aceștia. I-am ales tot verzi, tocmai ca să-mi aducă aminte de regretații portughezi (și ca să fie în tema cu blogul, nu?).
Îi aștept, îi bag în walk test și vă povestesc și vouă de ei, poate vi s-au rupt și vouă papucii preferați și vreți alții.
Mi-am cumpărat bilet la premieră din prima săptămână în care s-au pus în vânzare. Aproape uitasem de ele, până acum o săptămână când mi-am amintit abrupt, chestie care m-a făcut brusc foarte fericită.
Din ce mă informasem știam deja că spectacolul este o producție clasică (pe cât de clasic poate fi Cirque du Soleil), destul de apropiat de un spectacol convențional de circ (exceptând numerele cu animale). Așadar nimic nu a fost sub așteptările mele miercuri, când m-am prezentat dârdâind în sală la Romexpo. Am intrat la 8 fix, spre rușinea mea. Clovnii deja făceau warm-up-ul, iar eu mă simțeam vinovată. Mi-a mai trecut din vinovăție când foiala s-a terminat abia pe la 8.40. În orice caz, independent de voința publicului spectacolul a început ca după un ceas elvețian, la ora 20.00. Eu eram înghețată cumplit iar scaunul era foarte incomod, chestie care mă făcea să mă simt destul de inconfortabil, dar am început ușor-ușor să mă scutur de nemulțumirile subiective cu care intrasem în buzunare și să intru în mood.
Dacă ar trebui neapărat, neapărat să am o dezamăgire de listat ea ar fi faptul că arena era ceva mai mică decât m-aș fi așteptat (dar eram și la cucurigu, cu cel mai ieftin bilet, așadar…). Mi-aș fi dorit mult să am mai multe fonduri și să cumpăr un bilet în față, să văd toate expresiile lor, toate detaliile costumelor… Altfel, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a plăcut foarte mult spre extraordinar de mult spectacolul. Înțeleg că s-au iscat comentarii cum că show-ul nu e ca în alte țări. Mărturisesc că n-am fost înainte la un spectacol Cirque du Soleil, însă pentru că urmăresc fenomenul știu că spectacolele lor sunt multe. Și variate. Să compari Saltimbanco cu Allegria e ca și cum ai compara Oscar și Tanti Roz cu Inimă de câine doar pentru că amândouă îl au în distribuție pe Marius Manole. Saltimbanco se joacă din 1992 (adică atunci când încă nu terminaserăm de fluturat steagurile găurite pe la Universitate – nu că acum nu le-am mai flutura). E un spectacol mai aproape de convențional, ușor de înțeles și de copii și, până una-alta, foarte potrivit pentru un public virgin în ale circului ca formă de artă contemporană. El e parte a unui turneu internațional, apreciat peste tot de atâția ani, și nu o piesă veche scoasă de la naftalină pentru fraierii de noi. Și așa cum se ține peste tot în lume, de atâta amar de vreme, s-a ținut și se ține zilele astea la Romexpo, în București.
Și dacă ar fi să cârcotesc pe vreo temă, aș cârcoti pe seama obiceiului nostru (inclusiv al meu) de a ajunge cu întârziere la spectacol și de a sfida toată organizarea și toată munca artiștilor.
Favoriții mei au fost baleadorii, dar și blondele de la trapez și, firește, îngerii din finalul showului, care m-au lăsat cu gura căscată și respirația pierdută pe acordurile muzicii cântate de doamna primadonă. Spectacolul este foarte frumos, are încărcatură simbolistică, însă povestea e ușor de descifrat, se păstrează cu picioarele pe pământ. Eu zic că ar fi bine să nu mai plecăm la spectacol cu idei preconcepute și să-l trăim, pur și simplu, pentru ce e, fără să scoatem lista cu ce credem noi că ar trebui să fie și să bifăm pe ea doar ca să avem ce sa comentam. Riscăm să rămânem orbi în fața unor miracole doar pentru că…noi așteptam altele.
Am fost extrem de impresionată de felul în care curge spectacolul. De la prima secundă la ultima, în care oamenii se ridică și pleacă, nimic nu e întâmplător și orice mișcare declanșează o alta. Dacă un fir de praf e împins, e acolo cineva gata să-l prindă. Aveți aici un articol care explică exact de ce merg treburile așa cum merg.
Dacă aș putea, eu aș vrea să le spun artiștilor de miercuri (și de ieri, și de azi, și de mâine și de duminică) că le mulțumesc si că îi iubesc pentru starea pe care mi-au readus-o și pentru munca aia enormă pe care o depun ca să ne bucure cu un spectacol uimitor de frumos.
Ca să înțelegeți pe de-antregul hilarul situației, trebuie să încep cu o paranteză. După concertul Ac/Dc din 2010 (vai ce trece vremea), cu câteva beri la activ și burțile umflate din cauza cozilor la toaletă, am făcut o oprire și în Niște domni și fiii. O șurubelniță mai târziu o și porneam spre casă, gata-gata să dăm în bulimia petrecărețului cunoscută și sub numele de shaorma. Dar bine că am rezistat tentației, nu de alta, dar acasă ne aștepta o capcană colesterolico-calorico-ceva de numa. Ținută bine la congelator, era chiar ea, bucata de slănină. Obosiți după concert, înfometați și grăbiți să dormim mai repede, am început să cărăm în noi cu gesturi robotice bucațelele de slănină acompaniate de ceapă, ceapă verde și usturoi. Tot verde. Știu, nu a fost o idee bună. Aș fi vrut, totuși, să aflu asta înainte, ca să evit senzația care mă scormonea pe dinăuntru la 5 dimineața, atunci când ficatul meu a intrat, probabil, în grevă generală. Nu există mahmureală sau greață să descrie iadul prin care ma plimbam eu în dimineața respectivă. Nu doar eu, cum era să aflu câteva ore mai târziu, la domnul Sas cocktailul Molotov a avut efect întârziat, dar în niciun caz mai blând.
Nah, de trecut mi-a trecut, am învățat ce era de învățat și iacă-ne aseară în bucătărie. Tot târziu, eu eram proaspăt aterizată de la întâlnirea de femei de la Readers Cafe. Și V. scoate din congelator…ce credeți? O placă mare de slană. Hehe, știind lecția, de atunci tăiem cu măsură și nu amestecăm decât cu un tip de ceapă. După prima serie, V. întreaba – Mai tai?
Bineînțeles că mi-a venit să zic – nu, cuba libre, și ne-am hlizit noi puțin, până când el zice. Da, mai, dar Mai Tai era… Și eu răspund – Da, e un cocktail. El zice – cocktail, cocktail, dar era și un personaj. Zic – ei pe naiba, aia era Maitrey nu Mai Tai. El – intrigat – nu Maitrei, Mai Tai, sunt personaje diferite!Aaaa, gata, știu! – zic. Spioanca aia! El zice – ce spioanca, domnule, nicio spioancă… Eu- după zece secunde de meditație – mda, ai dreptate, aia era Mata Hari. El – din ce în ce mai nervos – deci era un personaj... Eu – din ce în ce mai impertinentă – nu e niciun personaj, e un cocktail. El – aproape țipând – știu că e un cocktail, dar și cocktailul ăla nu are nume de la altceva?!Băi, era tipul ăla…asiatic. Și atunci mă lovește – Tai Pan? Zice – AȘA!
După care am început să râdem și aproape că nu ne-am oprit până în zilele noastre.
P.S.: Wiki proaspăt ieșită din grevă zice așa: Povestea lui Trader Vic despre invenție spune că Trader (Victor J. Bergeron) l-a creat într-o după-amiază pentru niște prieteni în vizită din Tahiti. Unul dintre ei a zis: “Maita’i roa!” (literal, “bun foarte!”) — de aici și numele.
Să vă explic. De mai bine de zece ani, de când stau la capitală, n-am mai făcut brad. Că era cămin, că plecam de Crăciun, că aia, că ailaltă. La un moment-dat m-au luat și trăirile ecologiste și chiar că n-am mai avut brăduț. Ai mei, la Pitești, au luat un brad artificial sublim, un pin de doi metri și ceva, juri că-i viu. Suspectez că din trăiri practice și nu ecologice au făcut gestul, dar e bine și așa. Aproape că i-am învățat să recicleze, deci ușor-ușor îi aduc pe calea cea bună. Dar să revenim la brazii noștri. Bon. Din 2000 până în 2011 ac de brad organic sau anorganic nu mi-a călcat pragul locuinței. Anul trecut am miorlăit eu puțin cum că aș cam vrea unul, aș fi optat pentru unul artificial, dar la Cora erau oribili și în altă parte ne-a fost lene să mergem.
Dar a venit și vremea faptelor. Ha! Anul ăsta am citit totul despre îngrijirea brazilor în ghiveci. M-am documentat. M-am dat peste cap de trei ori. Doxă m-am făcut. Prin noiembrie puteam să-mi dau doctoratul în brazi și ghivece.
Și abia după aia am plecat după brad.
Deși se anunța o misiune impresionantă, ne-am limitat în a merge la Praktiker și a alege un amărășteam în ghivecel, nici măcar nu l-am rugat pe nenea să-l desfacă să vedem cum arată. Toți păreau urâței, degerați acolo, în fața magazinului. Niște bieți pui de molid, românești get-beget. Am luat și niște beteli și gloabe și gata. Acasă am uitat subit toata materia tocită în sesiune și am instalat bradul direct în casă și nu pe balcon, sperând că s-a adaptat treptat la mediu în cele trei ore în care ne așteptase în mașină, în parcarea de la Afi (oprirea noastră intermediară). L-am cocoțat pe un dulăpior (are cam un metru), l-am împodobit cu ce am avut prin pungă și ne-am declarat mulțumiți. Așa frumăsețe de brad n-am mai văzut eu de mult… Și am trăit fericiți până un pic după sfântu Ion. Când am făcut operațiunea inversă, dezbrăcarea și hai pe balcon. Nu înainte de a-i înfofoli ghiveciul în cârpe și plastice, cică ar ajuta dacă dă îngheț. Să vedem… Până una-alta drăguțul de el e plin de mugurași verde-crud, nici el nu mai știe ce anotimp e…
În martie intenționăm să-l ducem la țară la ai mei și să-l plantăm a la carte, la umbră, printre alți copaci, pământ de conifere, stropire, dansul recunoștinței, rugăciunea recoltei etc.
Eu sper să supraviețuiască și să-l văd mare mare.
Și în cinstea acestui gând, să mai ascultăm și niște muzică, că parcă merge…
Bretonul a apărut în viața mea într-o perioadă în care eram prea mică ca să am păreri despre așa ceva. Țineți minte copiii tunși castron, ca așa era moda, nu? Ei, am trecut și eu prin asta. Iar castron fără breton zău că n-am văzut, fie că era farfurie de ciorbă, strachină sau bol de salată. La insistențele mele, apoi, maica-mea a trebuit să mă lase să port plete. N-am avut niciodată părul ăla drept, lins, și nici bucle diafane. Părul meu lung semăna mai ales cu o mătură mare și stufoasă, fără o formă anume. Iar pre când mă făceam adolescentă am luat la rând crizele de identitate, marcate mai ales de tunsul scurt, cel pe care-l uram atât de tare în copilărie. Am alunecat din scurt în și mai scurt (băiețesc, cum îi zicea). Inițial mă tundea bunică-mea (care era coafeză), după aia am început să merg singură la coafor, ba mai experimentam și de una singură cu foarfeca-n baie lăsând în urma-mi măcel de păr pe jos, chiuvetă și alte periuțe de dinți.
Alta tragedie era ca prin liceu eram obsedată să-mi schimb culoarea părului, sigur, a mea era complet neinteresantă (degeaba încerca bunică-mea să mă vrăjească cu așa zisa nuanță Nisip ud atât de rară etc etc). Cum maică-mea nu mă lăsa să mă vopsesc – așa cum făceau alte mame care erau desigur mult mai îngăduitoare și mai înțelegătoare, că așa pare totul de la propriul geam – am băgat mare nuanțatoare. Cu spumă. Ieșeau după câteva spălări, nu aveau cine știe ce impact, dar lăsau, așa cum și promiteau, niște nuanțe. Movulii, castanii, ciocolatii. Totuși, nu era ce voiam eu, adică păr colorat, măh!
În facultate s-a dat liber la vopsea, așa că am experimentat aproape tot ce se putea experimenta, roșu, galben, mov, negru, morcoviu, iar roșu, de multe ori cu rezultate dramatice și pestrițe ca nah, nu aveam bani de aruncat pe coafor. De la lună la lună treceam prin faza aia în care treci prin fața oglinzii și nu știi cine-i acolo. Dar fără breton, niciodată breton. Mergeam pe bulevardul schimbărilor de la o zi la alta și nu mă putea opri nimeni, indiferent cât de rău ar fi arătat. Și a fost frumos, într-un fel…
Prin 2005 am făcut-o și pe aia nefăcută. Eram blondă. Măh, dar blondă. Era acum și meritul unui salon, mai ridicasem standardele – cred că cu ocazia pozelor pentru diploma de licență. Și mă chinuisem ceva să obțin blondul ăla. Uniform, drăguț, nuanța mai varia ea dupa fiecare vopsire, dar în mare era ce voisem. Și merg într-o seară în club (pi vremea aia eram abonată la Cabaret, prietenii știu de ce) și mi se pare mie așa, subit, între două melodii, că toate tipesele interesante de la A la Z sunt brunete. Brunetul era brusc noul blond. M-a luat cu amețeală de la revelație și atât de tare m-a marcat senzația, că mi-am jurat în sticla de bere că mă fac brunetă și a doua zi de dimineață m-am și executat. Deci de la blond pai la brunet pana corbului în doar câteva minute. Luni la serviciu am creat un șoc imens, cu tot cu băsmăluța purtată pentru o obișnuire cât mai blândă. Nu mă recunoștea nimeni, m-am ales și cu ceva porecle.
Aventura asta cu brunetul a durat ceva, până pe la începutul lui 2007, când am avut un curaj fenomenal, și anume să-mi las rădăcini. Părul meu natural e destul de deschis la culoare, deși pare șaten e un blond închis, iar contrastul cu negrul de rigoare era măricel. Deci cresc ele rădăcinile și prin 2007 mă duc la Focșangeles, la Luciana, care printre altele avea și programare la coafor. Eu eram pe atunci – cum altfel decât – într-o criză existențială. Într-o relație care nu funcționa dar eu voiam să funcționeze orice-ar fi pentru că aveam nevoie de puțină stabilitate și mai ales normalitate, încercând să mă maturizez dar fără să fac ceva pe bune în sensul ăsta, în fine…Și cum eram eu la Focșangeles, merg cu Luciana la coafor. Nu știu exact cum, dar am ajuns pe scaunul de tortura, și mi-au făcut fetili alea o coloare și o tunsoare de numa. Culoarea foarte frumoasă (un șaten deschis de tot cu tentă roșcăție) și mult mai apropiată de culoarea mea naturală. Culoare cu care mă găseam încă în cap în august 2007 (aveam părul lung) când am trecut prin niște freze revoluționare. Începusem să mă împrietenesc bine de tot cu coaforul. Am căutat o poză să vă arăt freza cu care am speriat Bucureștiul la întoarcerea din vacanța în Spania, dar nu am găsit nimic. Era un bob foarte bine executat, geometric, cu parul de la ceafă lăsat lung pe sub el. Creația unui băiat de la Egoist, nu mai știu care, excelentă de altfel. Prin octombrie mi s-a luat și de revoluții și am fost să tai codița și să las bobul. Și am mers așa cu bobul ăla clasic până prin februarie, când, aflată în altă criză existențială determinată de neadaptarea la un nou loc de muncă și bulversarea determinată de o relație care din amicală degenerase în non-amicală ca să se vrea iar brusc amicală, am constatat că eu nu sunt deloc clasică precum bobul ăla și că am nevoie de o schimbare. Mare. Nu doar în ceea ce priveste coafura, dar era și ăsta un punct de pornire.
Și așa am ajuns la Mari și la breton, precum și înapoi la părul colorat natural. Care Mari m-a tot tuns până astă vară în august, în toate chipurile posibile. Din februarie 2008 și până în august 2011. Bretonul și-a făcut din nou intrarea triumfală în viața mea, ocupând un loc așa important de nici nu vă puteți imagina. Lung, scurt, asimetric, pe-o parte, îl schimb și fac din el ce vreau eu. Și totul pe culoarea naturală, niciun pic de vopsea, none, iei!
Relația asta a fost singura pe care am avut-o cu un hair stylist. Și a fost una de succes, marcată, evident, de breton. De fiecare dată când mergeam la Mari să-mi tund bretonul sau să fac altceva cu capul meu (de obicei o lăsam să facă cam ce vrea, eram clientul ideal- și mai plecam și mulțumită) aveam numai grozăvii să-i povestesc. Ultima a fost aia că mă mărit, de exemplu :)).
Și tragedia s-a întâmplat. În august 2011, chiar după nuntă, după ce a executat cele două coafuri regulamentare pentru civilă și big party (fără breton, el a lipsit de la nuntă), Mari s-a mutat la Londra. A apucat, înainte să plece, să-mi facă la loc bretonul de după nuntă. Poate cel mai reușit breton din viața mea. După aia a plecat. Și eu am rămas iar cu părul nepieptănat și trist, numărând zilele până la păr alb și reîntoarcerea la vopsea. Am primit de la ea recomandări pentru cineva, am și numărul lui de telefon, dar parcă tot nu îndrăznesc să accept că trebuie să …îmi las bretonul pe mâinile altcuiva.
În chip de protest, mi l-am ciopârțit singură în seara de 31 decembrie. A ieșit bine, dar nu prea.
Deci – tânără proaspăt căsătorită, păr natural, caut hair stylist pentru relație de lungă durată, în care bretonul ocupă un loc vital. Mă poate ajuta cineva? Să-mi fac curaj și să-l sun pe Lucian? (așa îl cheamă pe domnul recomandat de Mari).
În final, uite ce am redescoperit eu prin foldere de foldere, căutând muzică să-mi umplu cadoul de Crăciun. Ie frumos rău, rău de tot, dați play. De dragul bretonului meu…
Da, știu, n-am mai scris de mult. Nu știu să explic exact de ce. Lucruri mi se întâmplă la fel de mult ca și până acum. Probabil mi s-a topit inspirația sau a înghețat… Asta sună foarte trist și eu de fapt am o stare mai degrabă bună. Ok, uite, o să vă povestesc că am participat la un eveniment foarte frumos de 1 Decembrie, împreună cu Sound și Subcarpați, la Atelierul de Producție. Știți, locul ăla în care am petrecut un Waldeck destul de nesatisfăcător. Ei, locul s-a mai transformat între timp, arată mai drăguț, l-au încălzit iar toaletele arată mai mult decât decent (și sunt foarte multe!!!). În mijlocul sălii se există un cub în interiorul căruia poate intra o persoană, care cub e căptușit cu oglinzi pe la toate încheieturile de arăți ca Angela Similea în clipurile din 85. E genial. Nu vreau să știu ce se întâmplă dacă intri acolo sub influența diverselor substanțe, eu eram trează și m-a luat amețeala. Băutura a fost ok, în sensul că n-am simțit nici cea mai vagă urmă de mahmureală. Vodka Skyy rulează. Sunetul a fost be-ton, muzica la fel. Probleme au intervenit pe ici-colo, respectiv la cantitatea de fum (băieți, trebe să faceți ceva cu asta, nu se poate). Când am ajuns acasă, pe lângă mucii de miner din batistă am mai constatat că îmi puțea sutienul ca șunca pusă la afumat. Cred că nici în cele mai crunte bodegi în care mă afundam prin liceu nu se era fumul ăla, tată. Deci – rezolvați cu fumul și totul va fi bi-ne-he!
Apoi să vă mai povestesc că am văzut veverițe, în parc la Sinaia. Băteau turiștii din nuci mai ceva ca la Govora 86 (am ceva cu anii ăștia azi) și nebunele țopăiau cu coada roșie, mare prin copaci și pe jos. Mi-au plăcut, cum să nu-mi placă! O veverița la casa omului nu strică niciodată.
Tot în weekend s-a filmat ,,Micile Vedete la bibliotecă”, un scurt metraj pentru copii semnat Școala Micile Vedete la care am cotizat cu scenariul :). Abia aștept să văd ce a ieșit! Weekendul viitor urmează filmarea altui scurt-metraj, ,,Micile Vedete duc un stil de viața sănătos”. Treaba cu scenariile a fost complicată, pentru că am un job full time de la care nu pot lipsi, am repetiții la cor, am avut turneul din Elveția, mai bag și o zumba și acum repetiții pentru concertele de colinde (poate de asta mi s-a topit și inspirația, cum ziceam). Și printre toate astea ar fi trebuit să ajung să asist și la repetițiile micuților (care sunt geniali, m-am distrat copios cu ei) – lucru care mi-a ieșit doar parțial, din păcate. Apropo, dacă aveți copii talentați puteți să-i înscrieți la preselecții pentru cursurile care încep în ianuarie, ele se întâmplă începând cu 12 decembrie (click pentru mai multe detalii).
P.S.: A, da! Să nu uit. Duminică e concert de colinde cu Corul de copii radio, la Sala Radio, ora 19.00. E de mers și de văzut (dar mai ales ascultat), scoateți pixul și notați la agendă. Sau faceți un reminder dacă nu mai merge cu agenda.
Campania inițiată de un anumit brand – același care a vuit și răsvuit anul trecut (după cum mă și așteptam) mai ales la festivaluri (mai puțin în alte sensuri) – e pe mare val (anticipez o nouă serie de premii în 2012, asta dacă nu vine sfârșitul lumii între timp). Ea pare a fi foarte apreciată în rândul listei mele de facebook. E vorba de campania care îndeamnă oamenii să creeze conținut/căutări web care să schimbe rezultatele căutărilor google despre români.
Îmi pare rău, nu pot să ader la asta. Este o expresie atât de vie a complexelor naționale pe care mi-ar plăcea să le văd mâncate de ciori încât nu pot să iau parte la ea. Dacă strig sus și tare că sunt deștept, creativ și minunat, asta nu mă va face altfel decât lăudăros, complexat, încercând prea mult – înțelegeți? Ca să par deștept, creativ și minunat nu trebuie decât să FIU deștept, creativ și minunat și să MĂ SIMT deștept, creativ și minunat. Și frumos.
Veți spune – da, dar dacă noi nu facem ceva, atunci cine? De acord! Dar hai să facem, nu să scriem despre asta!(sau să căutăm pe google).
Campania mizează pe aceste complexe exact așa cum a făcut-o și sor-sa anul trecut. Se vede însă că oamenii au învățat ceva – n-au mai făcut din brandul lor un inamic (au văzut că asta nu e totuși o idee bună decât pe covor la festival) ci au făcut din scandalurile europene legate de români inamicii neamului. Și împreuna, uniți împotriva unui dușman comun… să dăm năvală la cumpărat/cunoscut/apreciat ciocolată națională (într-o discuție de la effie, unde campania de anul trecut nu avea ce căuta, să fim serioși, ni s-a arătat că nu e relevantă scăderea vânzărilor – campania a fost eficientă pentru că a avut doar obiective de brand – pe care și le-a atins (?!) ). E o tactică știută – oamenii nu sunt niciodată mai puternici decât atunci când se unesc împotriva unui dușman comun. Vrei să creezi echipă? Creează un inamic! E, însă, la fel de adevărat, că veridicitatea echipei, idealurile comune, se destramă, își dovedesc falsitatea, atunci când inamicul dispare sau e anihilat. Oamenii încep iar să se atace unul pe celalalt, să se sape, să lupte pentru putere etc. Exact asta s-a întâmplat ante/post era ceaușistă. Când oamenii aveau o ură comună erau mai uniți, se ajutau, erau comunități, prieteni (exemplu – vecinii de scară). Când inamicul a dispărut, fiecare și-a dat arama pe față. Prietenia nu era sinceră, era doar un mecanism de apărare…
Acum câteva zile cântam împreună cu Sound pe străzile din Basel. Lumea se strângea, zâmbea, se legăna pe muzică și întreba – cine sunt ăstia? Și aflau – din flyerele împărțite de băieții de la Mannerstimmen – că suntem un cor din România, din București, că muzica pe care o aud e românească, ca și limba de neînțeles, care însă sună foarte frumos. Pe flyer scria că urmează să avem un concert, programul concertului și așa mai departe. Nu scria nicăieri ,,românii sunt al dracului de talentați la muzică!”. Nu mergeam pe stradă purtând tricouri pe care scria ,,we are romanians and we can sing”.
Disclaimer ***Recunosc, mecanismul mi se pare foarte deștept – să creezi singur/într-un efort colectiv content astfel încât să schimbi rezultatul căutarilor mi se pare o chestie foarte mișto, o idee excelentă. Din păcate nu pot fi de acord cu mesajul.
E un nene, îl chema Nicolae Iorga – îl știți! (credeam că e Preda, dar google zice altfel. Acum depinde și cine a influențat google :))) ). E, el zicea așa: ,,numai proștii se grăbesc să arate cât sunt de deștepți”.I-am spus treaba asta în clasa a 8-a cuiva (da, știu, eram deep încă de la vârste fragede).
Și o mai zic și acum.
L.E. încercați să căutați și alte neamuri pe google și o să înțelegeți niște lucruri. Cum ar fi, de exemplu, că veștile proaste circulă în general mult mai repede decât cele bune. Oooofofof, ce ne place să manipulăm.
Oamenilor, schimbați-vă, faceți lucrurile altfel, gândiți altfel și atunci lumea va vedea cum sunteți (dacă chiar asta este atât de important). Nu în ultimul rând lăsați dracului complexele astea naționale! Ele hrănesc toate subiectele de gen și tot ele vă fac vulnerabili la campanii comerciale cu țintă la locul în care vă doare cel mai tare…
Nu eu am scos expresia asta, dar ea e foarte potrivită pentru descrierea a ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile la Basel.
Până una-alta aveți mai jos o înregistrare cu Lux Aurumque, din prima parte a concertului Mannserstimmen/Sound de la St. Anton, de duminică. Corul este, în mod evident, Mannerstimmen, mirobolantele noastre gazde.
Enjoy!
Mă duc să-mi mai fac o cafea și să-mi mai dau două palme, revin în realitate și vă povestesc mai multe. Până atunci gustați și voi ceva fin:
Deși sunt leșinată de somn (e 6 dimineața ora României, 5 ora Elveției) se cere să notez câteva cuvinte, de aici, din casa lui Moș Crăciun.
Din câte (poate) știți sunt la Basel, în turneu cu corul Sound. Pentru mine ăsta e primul turneu, dar și primul concert. A fost mult, foarte mult pentru mine. Probabil niciunul dintre cei care sunt cu mine aici nu își dă seama prin câte coșmaruri și sudori de toate genurile am trecut până să ajung pe scena în biserica ceea. Unde sper din tot sufletul că m-am descurcat cât de cât onorabil. A fost ceva foarte emoționant pentru mine și de aici cuvintele mi se opresc pentru că nu știu exact ce să pun lângă foarte emoționant care să spună exact ce vreau eu să spun.
Altfel, încercând să mă detașez puțin de tot ce a însemnat deplasarea asta pentru mine, oamenii ăștia au fost extraordinari. Ne-au cazat în casele lor (vă scriu din mansarda părinților extraordinari ai unuia dintre membrii corului care ne-a invitat aici – tatăl lui seamănă perfect cu Moș Crăciun, deci am putea considera că ne aflăm acasă la Moș Crăciun), ne-au plimbat prin tot orașul într-un tur organizat de ei, cu opriri ici și colo și surprize mai mult sau mai puțin alcoolizante, plus povești multe despre locul în care ne aflăm, ne-au purtat prin baruri și restaurante, ne-au făcut să ne simțim extraordinar, iar zilele astea am trăit câteva momente (alea din foaaarte puținele) în care m-am simțit recunoscătoare că sunt în viață și că am făcut anumite alegeri în așa fel încât să trăiesc asta.
Nu știu ce altceva să mai scriu. Sunt obosită, mi-e puțin (mai mult) dor, dar în același timp sunt fericită. Că trăiesc, că vă scriu asta și că e frumos pe lume.
Mă trântesc acum pe o parte și promit că după ce mă întorc vă povestesc mai multe despre motanul Neil, despre Basel, despre biserica Sf Anton, despre barul Friends, dar și Isaac, despre roata mare și festivalul recoltei, despre concertul din 13.11.2011 și multe alte chestii foaarte mișto.
Dragii babei, s-a terminat cu fericirea, m-am băgat în juriu la BlogJuan. De fapt nu m-am băgat eu chiar singură, dar am acceptat să intru, ceea ce e aproape același lucru.
Și aici vine taskul – 28 de candidați s-au înscris, 10 au rămas în concurs. Cinci care se cred amuzanți și vor la Amsterdam și cinci care se cred romantici și visează la Paris.
Recunosc cu mâna pe inimă că am dat din start mai multe șanse celor amuzanți, pentru că așa sunt eu – îmi plac oamenii cu un simț al umorului sănătos. Cu toate astea, am vrut să elimin orice urmă de prejudecată și am decis să citesc mai întâi romanticii. Mi-am jurat că dacă vreunul mă face să fug la baia firmei cu lacrimile-n barbă, îi dau verde pentru Paris. Asta pentru că, în ciuda aparenței mele conform căreia sunt o tipă care preferă bărbații amuzanți, am o doză de romantism bine bine îndesată în ghiozdan, pe care o scot doar la nevoie și o reneg tot la nevoie.
Bun.
Am citit romanticii.
Din păcate, niciunul nu m-a convins până la capăt. Cel mai mult s-a apropiat de sufletul meu mic, rău și negru Alex Dima, care mi-a părut a avea o abordare puțin altfel, a reușit un pic să iasă din clișeele cu trandafiri roșii și prăjituri la cofetărie (cred că asta și-a și propus). Pentru că eu cred că romantismul înseamnă să surprinzi și să creezi emoții într-un fel nou, neașteptat, frumos.
Acestea fiind notate, am trecut la amuzanți.
M-am lovit mai întâi și mai întâi de povestea cu porcul. La naiba, a fost amuzantă. Aproape că nu mai dădeam șanse altcuiva, uitasem și romantism și tot, înfiptă fiind în realitatea lăptoasă a vieții. Cu toate astea, ca un membru onorabil al juriului, am ținut să citesc și restul participărilor. Nu credeam, sincer, să mă amuze altcineva mai mult, când, din întuneric și ceață, a apărut Sîrb. Ovi Sîrb.
Să vă povestesc acum despre întâlnirea cu Sîrb cel bănățean (cred că am mai aterizat de câteva ori pe blogul lui, dar nu-s o cititoare fidelă sau măcar pe jumătate fidela. Altfel spus, parcă știam de el, parcă nu). La început am strâmbat din nas, pentru că nu are un articol înscris în concurs, ci o sumedenie de linkuri către chestii de pe blogul lui, mai vechi sau mai noi, ceea ce înseamnă muncă, nene. Clickuri, citit, gândit, bleah…Lenea îmi zicea grohăind – fugi, fugi cât poți, porcul e suficient de amuzant. Cu mâna tremurândă pe mouse, am reușit totuși să accesez unul dintre linkuri, la întâmplare. Nici nu mai știu care dintre ele, că dupa aia le-am citit pe toate.
Domnilor și doamnelor, onorată instanță, zarurile au fost aruncate, votul meu merge indubitabil către Ovidiu Sîrb . De ce? Pentru că umorul dumnealui este pe gustul meu, deși susține că Bucureștiul nu e ceașca lui de ceai, iar eu sunt în București ca peștele în apă. Pentru că mi se întâmplă foarte rar să îmi vină să citesc un blog cap-coadă după ce citesc doar câteva articole. Pentru că mi se pare genul de blogger al cărui stil și simț al umorului e recognoscibil. Pentru că a reușit să surclaseze povestea porcului din simplul motiv că întâmplările lui îmi par mai credibile, mai naturale, mai calde, în același timp la fel de amuzante. Și nu în ultimul rând pentru că nu mă deranjează nici cât negru sub unghie că e luat, eu sunt chiar mai luată decât el. Ha! Pentru că nu e politically corect, dar nu mi se pare că sare calul nejustificat.
Deci, dragă Ovidiu, sper să câștigi excursia la Amsterdam, ai sprijinul meu!
