Trec printr-o perioadă în care lucrurile se autoreglează. Și din cauza asta cred că trec printr-un fel de atac – cu energie negativă, dar și pozitivă. Una rece, una caldă. Ceea ce e bine, niciunul din atacurile reci nu m-a afectat, în schimb energia ,,bună” mi-a arătat că merg pe calea cea bună.
Acum vă las, îmi plimb karma puțin pe la Cirque du soleil, ca să se așeze puțin toată informația acumulată în ultimele 72 de ore. Vorbim.
Mi s-a spus de multe ori, de-a lungul timpului, că îmi place, de fapt, să fiu nefericită. Am refuzat de fiecare dată ideea. Mi s-a părut deplasată, aiurea, firește că eram nefericită doar pentru că eram în căutarea fericirii adevărate. Niciodată gata pentru un surogat. Dispusă să sufăr pentru atingerea acelui tip de senzație pozitivă cunoscută drept fericire autentică.
Și era adevărat.
Nu sunt masochistă. Nu-mi doresc să sufăr, nu-mi place să plâng, nu sunt obiectul perfect de studiu al vreunui psihiatru specializat în relațiile de cuplu. Sufeream pentru că voiam să simt ceva adevărat, nu călduț, nu glume pe seama binelui.
Și am ajuns în punctul în care am atins fericirea. Aia adevărată. The real shit.
Și odată ajunsă aici am realizat că bucățele din teoria nefericirii autoinduse mi se aplică, de fapt. Nu în felul absolut în care mi se înfățișau lucrurile de către diverși binevoitori acum niște ani, dar am nevoie de doze autoinduse de rău pentru a menține echilibrul binelui.
Nu știu cum să explic asta. Am nevoie să-mi fie puțin (dar chiar puțin) rău pentru a putea aprecia binele de fiecare zi. E ca în muzică. E nevoie de o relativă minoră melodică sau armonică pentru a pune în valoare o majoră de mare angajament.
Și acum am puterea să recunosc asta. E ceva foarte simplu.
Știu, n-am mai scris demult. E probabil cea mai mare pauză pe care am luat-o de când am blogul, și să tot fie vreo aproape 6 ani… N-am pățit nimic, nu s-a întâmplat nicio tragedie, pur și simplu… am obosit. Am obosit psihic, că fizic sunt bine-mersi. De la făcut aia, de la făcut cealaltă, hai să mă apuc și de chestia asta, hai să încerc și pe dincolo… și am obosit.
Am vrut de multe ori să încep și să scriu, despre cum e la Zimbrăria Neagră, despre filmele pe care le-am mai văzut, despre locurile pe unde am mai umblat și despre viață în general. Dar n-am mai simțit. Am vrut să iau o pauză de la așezat cuvinte unul lângă celălalt, măcar aici dacă prin alte părți n-am putut.
De vreo săptămână sunt în vacanță adevărată, acasă, în pat. După marele circuit al sarmalei în natură pe ruta bucurești-sinaia-pitești-bucurești am reușit în sfârșit să îmi cazez fundul în pat timp de câteva zile (că noaptea m-am cam jucat pe xbox și am făcut la puzzle).
Care puzzle?
Uite ăsta:
Și n-aș fi avut energie să îl fac dacă n-aș fi stat în umbra oxigenului emanat de brăduțul de Crăciun – care brăduț e viu, în ghiveci, pare a rezista cu bine. Molid românesc pur sânge, adoptat de la Praktiker. Pe luni îl despodobesc și-l pun în balcon, iar în martie o să încercam să-l plantăm.
Tot la umbra molidului împodobit am organizat anul ăsta și prima reuniune de Crăciun, cam de Sf Ștefan, așa, când ne-am adunat și noi de pe drumuri. Cu vin fiert, cozonaci, gustărele, porcărele (adică mâncăruri de porc) și filmul tradițional de Crăciun, pentru a treia oară pe anul ăsta The Great Dictator al lui Chaplin.
Pentru că tot am ajuns aici, hai să încheiem anul în notă pozitivă, cu discursul din finalul filmului, și să ne citim la anul mai cu spor ca în decembrie 2011.
Atât mai ai. După aia vine mâine, care oricum e deja azi. Ai lucruri importante de făcut, multe momente cruciale de străbătut, în care uiţi că trebuie să afli despre ce e acum şi te grăbeşti cu maximă plictiseală spre următoarea secunda, următorul minut, următoarea oră, următoarea zi, restul vieţii tale.
Ca să relaxăm atmosfera, banc auzit de la Cristi Horia în seara asta: un tip devine curat. Complet. Se lasă de ţigări, de băutură, de femei, de distracţie, de debandadă, dănțuială şi distracţie. Se lasă și de mâncat aiurea – devine vegetarian. Se mută departe de oraş, într-un loc în care poate trăi pur, departe de ororile urbane etc. Şi a trăit fericit….până în ziua în care s-a sinucis.
Hai, noroc!
Păi cum, doar d-abia ce m-am măritat.
Mda.
Mă bântuie de ceva vreme gânduri. Către alții. Doruri, dorințe de comunicare, impulsuri să zic lucruri.
De genul – dragilor, învățați un singur lucru. E greu (deși pare ușor), dar străduiți-vă și veți reuși să îl învățați. Dacă vă deprindeți cu el, îl credeți și faceți totul în virtutea lui, atunci lucrurile nu pot merge decât bine.
Preambulul – în viața asta nu contează decât oamenii pe care îi aveți aproape. Că sunt prieteni, că sunt iubiți, că sunt soți sau colegi de muncă. (părinții nu intră în discuție, ei sunt din start tot ceea ce trebuie, în cele mai multe dintre cazuri. Dacă nu sunt, se aplică regula de mai jos).
Și apoi ideea de care ziceam mai sus – dacă cineva vă iubește/apreciază/prețuiește, atunci el/ea o face pentru ceea ce sunteți, pentru ceea ce vreți să fiți și pentru ceea ce vă doriți să deveniți. Nu-și dorește să vă modifice, nu-și dorește să-și creeze iubitul/prietenul/colegul perfect. Vă acceptă, vă sprijină, vă sfatuiește. Nu vă lovește, dărâmă, interzice.
Dacă aveți asta, în general vorbind, sunteți pe drumul bun.
Ș-apăi, că vorbim de prieteni, așa mi s-a făcut un dor de Portugalia de la Ionouka de nu vă pot zice:
Nu ne-am mai văzut de multişor la ochi, nu? (bine, nici n-aţi vrea să mă vedeţi efectiv la ochişori, aflaţi în curând de ce).
Vedeţi, poate, că Verzi şi uscate a beneficiat de câteva upgrades. Avem acum şi pagina de Facebook (repede-repejor, daţi cu like-ul, nu de alta, dar curând mut parte din activitate acolo şi tare rău vă va părea că nu sunteţi la curent).
Ca să ne revenim şi să intrăm în discuţii, poate aţi observat că circulă de curând un reportaj cu tema regrete. Foarte interesant, foarte frumos făcut. M-a emoţionat aproape până la lacrimi, dar am o drăguţă de conjunctivită, aşa că m-am abţinut.
Chestie care m-a dus cu gândul hăt, departe, la proiectul Povestind Bucureştiul. Parte din labirint era cea în care erai îndrumat spre Grădina Icoanei. Acolo suna de zor un telefon public, pentru tine. Dacă nu te prindeai, te îndruma un trecător – vedeţi că sună telefonul. Cred că e pentru dumneavoastră. Intrai în cabină, răspundeai, şi dădeai de o fată cu voce trista care te întreba ce regrete ai. Ţin minte atunci că am răspuns tare şi răspicat că nu am regrete. Că nu e sănătos să ai şi că fac în aşa fel încât să nu am. Nu glumeam şi nici nu exageram. La momentul respectiv nu aveam niciun regret. Eram înca mult mai tânără (deşi n-a trecut aşa mult timp).
N-am să bat în retragere. Îmi asum în continuare alegerile greşite şi fac în aşa fel încât să înţeleg că deşi greşite pe moment, ele au dus la realitatea de azi, la lucruri poate bune. Am ales să neglijez facultatea în anul 4. Am făcut rău, asta e sigur. M-am căpătuit cu mai multe restanţe decât puteam duce, iar una dintre ele a dus, inevitabil, la amânarea examenului de licenţă. Sigur, pe moment a fost o dramă. Pauza impusă, însă, pauză pe care probabil din frică n-aş fi luat-o niciodată, mi-a permis să-mi reevaluez opţiunile. A trebuit să mă descurc, a trebuit să fac ceva. Şi, nu ştiu cum, porţile s-au deschis exact unde trebuia. Mult timp după am fost întrebată ce pilă am avut la Propaganda, pe cine am cunoscut acolo, dacă m-au angajat iniţial ca secretară. Răspunsurile sunt – niciuna, pe nimeni, nu. A fost doar …noroc. Sau rezultatul unor alegeri în lanţ. Unele dintre ele greşite. Şi totuşi…
Închei aici marea mea teorie legată de regrete şi trec la acel DAR. Că doar am zis acolo, sus, că acum sunt mai bătrână şi e posibil să am alte regrete. Da, am. Am regretul că n-am avut mai multă grijă de spatele meu foarte stramb şi acum am dureri şi trăiesc cu realitatea că mai pot lupta doar cu simptomele, spatele nu se mai îndreaptă. (da, tanti Chici – cum se scrie asta de fapt? – a avut dreptate, ok). Am regretul că n-am avut mai multă grijă de vocea mea şi acum mă chinuiesc să o repar. Am regretul că nu reuşesc să stau mai mult de vorbă cu părinţii mei. Şi aici se termină lista. Încerc să accept faptul că primele două sunt fapte consumate şi încerc să remediez ce mai e de remediat. Primul e aproape o cauză pierdută. Ce pot face e să încerc să nu mai agravez situaţia, să mă (re)apuc de gimnastică medicală şi să mă ţin (btw, ştiţi vreun loc ok de genul ăsta? ). La al doilea încă se poate (zic eu) lucra. Aud progresele cu propriile urechi, chiar dacă e foarte greu. Al treilea regret este ceva complet reparabil. Cu toate astea, pentru mine e cel mai greu de reparat dintre toate cele 3. Îmi lipseşte, poate, maturitatea (trist la vârsta asta, ştiu). Sunt prea tracasată de restul lucrurilor din jur ca să fac asta… Nu ştiu.
Totuşi, zic că spusul lor pe nume este un lucru bun. Sper să vorbim peste încă puţină vreme şi să vă povestesc ce bine se simte spatele meu de când cu gimnastica, cum a fost pe scenă la ultimul concert Sound şi ce mai fac ai mei.
Apropo, maică-mea spune că să n-ai regrete înseamnă să te complaci, să fii prea îngăduitor cu sine, să baţi pasul pe loc într-o baltă de mediocritate. Cât despre mine, eu cred în continuare ce am crezut atunci când am răspuns la telefonul public din Grădina Icoanei – că regretele nu aduc nimic bun. Ba din contră, că tocmai ele te ţin din drum, te întristează şi te fac să observi mai greu următorul pas.
Voi ce spuneţi?
Avem leapșă de la Elfă și o onorăm.
1. Dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?
– Hemingway
2. Care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?
– Instinctul.
3. Este sfârşitul lumii. Ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra o « urmă» a umanităîii?
– Eric Emanuel Schmidtt – Oscar și Tanti Roz
4. Cum arată pentru dvs. pauza ideală pentru a citi o carte?
– În Grădina Ioanid, într-o zi cu soare, la începutul lui septembrie.
5. Dacă aţi avea puterea de a « şterge » un personaj de roman care ar fi acesta?
– Niciunul.
6. Care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?
– Nicio carte nu ar mai fi la fel fara toate personajele ei.
7. Câţi kilometri aţi merge pentru a găsi o carte ?
– Nu-s genul sportiv. Și cred că peste cărțile esențiale dai, pur și simplu, nu trebuie să scotocești 3 continente în căutarea lor.
8. Dacă ar fi posibil să vă întoarceţi în trecut ce scriitor aţi vrea să întâlniţi?
-Unii dintre cei pe care aș vrea să-i întâlnesc încă trăiesc bine-mersi :P.
9. Care ar fi primele cuvinte care i le-aţi adresa (în afara de « Bună ziua »)?
– Habar n-am. Probabil mi-aș face un discurs de acasă, iar la fața locului, în loc să-l urmez, aș uita tot și aș improviza, cum fac mereu.
10. Descrieţi biblioteca visurilor voastre.
– Mare, bine-bine ordonată și magică (să se regenereze din când în când cu lucruri noi pe care îmi doresc să le citesc). Nu-mi doresc o bibliotecă cu toate cărțile scrise vreodată, nu cred ca aș putea/vrea să le citesc CHIAR pe toate.
Se dă mai departe către oricine ar dori să răspundă la întrebările astea, doar anunțați-mă și pe mine, vă rog, când vă apucați de ea :D.
Încheiem cu melodia zilei:
Anul ăsta a fost aparte. Nu știu să spun dacă a fost bun sau rău, dar cu siguranță a ieșit din rutina celor 8-9 dinaintea lui. Am fost la Barcelona și Lisabona, în Deltă și în Vamă, am ajuns și la Mamaia după mulți, mulți ani. M-am luptat să mă acomodez cu un loc nou de muncă și am început să fac planuri de nuntă. Am cumpărat bilete false la un concert, am fost la Ateneu și la Opera, la teatru, am văzut multe, multe filme. Am aruncat iar bani pe mai multe haine decât ar fi trebuit, am reușit să mă țin de decizia să nu mă mai vopsesc până n-o să am nevoie. Am vizitat ceva doctori, din fericire nu din motive serioase. Am jucat la jocuri tâmpite hidden object, puzzle și riddle-type de nu cred ca pot să mi le amintesc.
De altfel, totul s-a întâmplat altfel în ultima vreme…Marea big shot petrecere pentru care mă pregăteam de obicei din timp s-a transformat într-o clacă chill, pe covor, într-o seară ca oricare alta. Acasă, chiar dacă nu la mine acasă. Bun, una dintre explicații ar fi aia că am mutat spontan petrecerea pe 30, chestie care ne-a transformat într-un grup de mahmuri schimbând impresii pe 31.
Nu știu ce se va întâmpla în 2011. În afară de faptul că voi schimba numele de familie, totul pare destul de în ceață. Finalul ăsta de an a fost foarte precipitat. Sunt multe lucruri cu semnul întrebării, multe lucruri neterminate, amânate de agitația lui decembrie. Probabil că lucrurile vor fi mult mai clare după ianuarie sau măcar februarie. Ca de obicei, am multe-n plan, cu toate astea evenimentele mă vor lua iar prin surprindere, cam cum face zăpada cu autoritățile.
Cam astea sunt impresiile din 1 ianuarie. Mă întorc la joculețul meu și vă las să vă luptați în voie cu hiperaciditatea, balonarea, mahmureala sau altă drăgălășenie d-asta de oameni mari.
Scria Luciana acum ceva timp despre empatie…
Mărturisesc că în ceea ce priveşte empatia, Luciana mă bate de departe. Fata asta are o capacitate neomenească de a se pune în pielea cuiva, de a-i păsa de te miri cine de te miri unde doar pentru că în momentul ăla, în care nimănui altcuiva nu îi păsa de asta, ea a înţeles respectiva entitate.
Dar mai departe de asta, mă bucur şi eu de o anumită doză de empatie, pe care o consider un dar de undeva de departe. Ăsta e motivul pentru care nu plâng la piese de teatru, însă plâng la aplauze. Nu pot empatiza cu personaje, indiferent cât de reale mi-ar părea, însă empatizez instant cu actorii de pe scena care primesc aplauze. Îmi vine de fiecare dată să plâng în hohote la aplauze, indiferent daca am văzut o comedie sau o dramă. Mă pot pune în locul celor de pe scena, pot simţi ce simt ei. Poate sună exagerat, însă chiar pot simţi asta, şi ăsta e motivul pentru care consider forma de empatie care mi-a fost dată un dar. Pot simţi bucuria aplauzelor primite, pot simţi bucuria unui jucător de fotbal care a muncit toată viaţa şi acum a ajuns să stea în poartă la un campionat mondial, pot simţi bucuria unei florarese care a convins pe cineva să cumpere un buchet de garoafe, simt toate lucrurile astea zi de zi cu tot felul de ocazii inedite.
Poate şi voi aveţi darul ăsta. Poate nu e ceva inedit. Însă mie ăsta mi se pare în continuare una dintre cele mai tari chestii pe care mi le-a dăruit viaţa.
…cum se leagă uneori lucrurile între ele, parca ar fi prinse cu un fir invizibil. De pildă o idee de a merge la o lansare de carte, o lansare anume – deşi nu prea merg la lansări de carte, un e-mail neaşteptat şi un comentariu la fel de neaşteptat şi de plăcut pe facebook. Aparent fără nicio legătură una cu alta. Da’ uite că totuşi e una :). Mare.
It’s magic, I’m telling you. Sau poate am eu ochelari speciali şi văd magie peste tot.