Category Archives: la strada

divagand, la strada, povestind bucurestiul, rasu'-plansu'

Vrei să fii milionar la coadă la Mega?

4 Comments

Aseară, undeva pe la 21.45, eram în Mega Image de la Chibrit. Unul dintre ele, că sunt vreo trei…

Îmi târam obosită coșul cu 3-4 chestiuni printre rafturi, asigurându-mă că supraviețuim până azi și că nu uit vreun ceva important. Printre acele rafturi m-am tot intersectat cu o blondă coafată-țuț, la un 35-40 pe tocuri, ciorapi plasă, pencil skirt. N-arăta rău, tocmai asta mi se părea ,,out of place”, că arăta bine țopăind pe tocuri de 10 printre chipsuri și pâini feliate la ora aia, comparativ cu noi, ceilalți 5-6 zombie amețiți din magazin, agale târâtori de coșuri goale. De aia am și remarcat-o.

În fine, arunc un balsam de păr în coș (obiect foarte prețios, fără de care sigur n-aș fi supraviețuit până azi) și mă îndrept către una dintre cele două case încă deschise. Ochii-mi picau în gură și știam că am în față o noapte cu multă muncă. Aiurea, am stat degeaba, n-am reușit să termin nici măcar o prezentare.

Dar să ne întoarcem la Mega.

Destinul face să nimeresc după blonda despre care vă povesteam. Am așa…un… nu știu cum să-i zic… un ghes să schimb casa, văzând cât amar de magazin a cumpărat acolo. Erau un cărucior și-un coș, ambele pline. Cotesc spre cealaltă casă – acolo vreo 3-4 oameni la coadă. Zic – mă, lasă, cât o dura să scaneze toate alea.

Mă întorc la blondă. Care era captivă într-o discuție maternitalitoasă (nu știu cum să-i zic) cu casiera, care era vizibil însărcinată. Probabil de aceea n-a reușit deloc să dea din drum ditamai coșul ăla pe roți după ce l-a golit. Nu-i problemă, l-am dus eu la locul lui ca sa pot să mă desfășor, oameni suntem. Înapoi la discuția dintre cocoane, n-am prins printre bipăiturile scannerului decât partea în care tipa îi zicea casierei că ei i s-a părut complicat să alăpteze (nu știu cum doamne-iartă-mă se ajunsese la discuția asta). Că la vârsta ei… de 35 de ani (după propriile spuse)…nu e așa simplu cum pare. Stăteam și mă gândeam că încep deja să-mi roiască judecăți de înaltă valoare prin cap, doamne-ferește, asta mai lipsea pământului, încă o controversă despre alăptat, alimentată de una care nici măcar n-are copii.

În fine, 2-3 minute mai târziu, după alte discuții despre naștere naturală, clinici private și alte delicatesuri, se termină în sfârșit cu scanatul. Blonda întinde cardul și…tastează pin-ul greșit. Mai încearcă o dată, tot greșit. Casiera îi zice – ,,nu vă mai las încă o dată, că se blochează”. Ok, zice blonda, încercați-l și pe ăsta (îi intinde alt card). Prima oară nu se accepta tranzacția, a doua oară greșește pinul și de la ăla.

Și stau amândouă și se uită una la alta. Parcă făceau telepatic schimb de informații despre mămicie.

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta cu al doilea card nefunctional a fost un fel de 50/50, care însă nu l-a ajutat deloc pe concurent. Concurentul avea, așadar, nevoie de timp să se regrupeze.

În imensa-mi naivitate, mă gândesc că se poate anula bonul și ne poate lăsa, doamna blondă, pe noi ceilalți, să mergem spre casă la ora aia (aproape se închisese magazinul), până își aduce aminte cum e cu pinul și de unde ia bani pentru jumatea aia de magazin din cărucior.

Fără să întoarcă măcar privirea către noi, oropsiții de la coadă (apăruseră între timp și alții), blonda sună pe cineva (soțul? amantul? șeful? sora? copilul? secretara? mama? nu vom afla niciodată) și-i zice ,,auzi, ce pin am la card?…da dragă, la card, cardul meu… uite, sunt la mega și am uitat pinul…”.

Conversația se lungește, bănuiesc că persoana respectivă habar n-are pinul dar îi ia mult să explice asta, tipul din spatele meu îi urează blondei lecitină plăcută și se mută la cealaltă casă.

1-2 minute mai târziu, blonda închide și se uită visătoare către casieră. What to do… what to do… probabil mai avea puțin și începea exercițiile de yoga. Bănuiesc că-n viața reală, casiera ar fi putut să-i sugereze să elibereze spațiul și să mediteze de pe margine, până mai trec 2-3 clienți, dar în filmul în care ne aflam, ele erau aliate prin legământul maternal. Nu poți să discuți atâta despre copii și apoi să schimbi tonul, nu?

Dacă eram la ,,vrei să fi milionar/miliardar”, aș fi zis că tertipul ăsta a fost un fel de ,,sună un prieten”, dar uite că nici prietenul n-a ajutat la nimic. Era, așadar, momentul retragerii. Concurentul urma să zică ,,mă retrag”, noi mergeam acasă, casiera nu mai stătea atât în picioare. Dar pur și simplu concurentului îi venea greu să se declare învins. Era acel moment, atât de dramatic…

Când am auzit-o zicând ,,stați că sun la bancă” am început să arunc înapoi în coș, deloc tacticos, cele 3-4 amărăștenii de cumpărături printre care balsamul de păr total inutil și m-am mutat la cealaltă casă. Dacă am fi fost la ,,vrei să fii milionar/miliardar”, varianta cu banca n-ar fi existat, mama ei de treabă!

În alte 3 minute eram deja în mașină. Blonda era tot acolo, suna la bancă… la 10 noaptea. Să afle pin-ul. Cu casiera în față. Fără să se uite dacă o mai fi vreun amărât la coadă în urma ei.

Și-o mai fi și azi acolo, și-or fi trăit fericite până la adânci bătrâneți.

The End.

la strada, povestind bucurestiul, revolta

Cine-i, mamă, victimă mică, cine? Hai spune-mi, cine?

4 Comments

Orașul e plin de oameni în dungi. Poate i-ați văzut. Sunt foarte mulți și sunt peste tot. Sunt spanioli și sunt veniți aici la meciul ăla mare. Cum ziceam, sunt mulți și au bani de cheltuit.
Sunt pe străzi, se bucură, cântă, zâmbesc, se pozează cu tot ce prind. Le place. Poate pentru că sunt beți și băutura e ieftină, astfel încât le e ușor să își întrețină beția.

Între timp noi ce facem? Între timp noi suntem foarte ocupați să fim victime. E foarte nasol, au venit ăștia peste noi, nu s-a organizat bine (chestia cu Organizarea tinde să bată chestia cu Curentul în curând, e ceva ce aproape mă panichează). E de kkt, pe scurt. E tot orașul blocat din cauza unui amărât de meci.

Nu contează câți bani aduc fanii meciului ăstuia, nu contează că avem ocazia să arătăm că nu suntem sălbatici și la noi se mănâncă cu furculița și cuțitul cam ca peste tot… Contează că organizarea e de kkt și că oricum ar fi, nu ne convine.

Am fost în 2008 la Barcelona la deschiderea turneului 360 de la U2. Pe Camp Nou. Știți ce s-a întâmplat acolo? Da, accesul a fost ușor (pentru că e un stadion gândit bine, cum avem și noi acum, dar nu aveam pe vremea aceea). Evacuarea s-a făcut tot ușor. Dar știți ce s-a întâmplat la plecare? au închis metroul chiar înainte de finalul concertului iar autobuzele de noapte nu erau nici pe departe suficiente pentru o asemenea masă de oameni. Am stat în fund pe trotuar în stația de autobuz în timp ce autobuzele veneau pline ochi, fără energie să mergem până hăt la prima stație să încercăm să încăpem într-unul dintre autobuze. Am stat pe strada până la 2.30, până când am pus mână de la mână și am luat un taxi (nici din astea nu au fost, multă vreme). Mână de la mână pentru că aveam avion a doua zi la 8 dimineața și cheltuiseram mare parte din bani.

Cu toate astea, lumea era ok. Lumea era happy. Era obosită, dar totul era ok. Metroul nu organizase o conspirație, ăia cu autobuzele nu erau de kkt că n-au suplimentat, taxiurile nu erau de tot rahatul pentru că au tarife mari și în general primăria Barcelonei nu era de kkt pentru că n-a mutat stadionul în centru pentru marele concert. Nu era nicio problemă cu ORGANIZAREA. Era un eveniment mare, era normal să iasă cu aglomerație și uite că ăia de la primărie avusesera chestii mai importante de făcut decât să se îngrijească în detaliu de bunăstarea noastră, a turiștilor.

Bucurați-vă, mă oameni buni. E de bine! Turismul este de bine, în general! Învățați să priviți altfel lucrurile din jurul vostru și scuturați-vă puțin de victimizarea asta teribilă care vă apasă. După aia citiți asta. Poate ajută.

P.S.: Vă mai zic un secret. Când o să fie concert RHCP o să fie nebunie. Pregătiți-vă, luați-vă pastilele. Și țineți minte treaba asta – E DE BINE!

la strada, monoloagele taximetristului, muzica, povestind bucurestiul

Monoloagele taximetristului (de data asta, gânduri de pasager)

1 Comment

E luni dimineață. Am reușit din nou să întârzii la serviciu, așa că trântesc ușa blocului și pășesc apăsat dar dezlânat (da, eu pot) către stația de taxiuri. E la fel, mereu la fel și totuși diferit în fiecare zi – primul obstacol: puradeii ieșiți la joacă. Urmează baba cu canișul murdar care mă măsoară din cap până-n picioare cu o atitudine de tineretul din ziua de azi. Urmează piața volantă – cele cinci-șase țărănci care vând brânză, legume, verdețuri și flori pe marginea trotuarului. La început erau două, azi văd că sunt vreo șapte. Să mai zică cineva că merge economia prost.

Ajung în stație și văd două mașini. De fiecare dată fac o analiză fulger a mașinii și șoferului înainte să mă urc, dar de cele mai multe ori o dau în bară. De aici și seria cu monoloagele. De data asta chiar nu vedeam șoferii, așa că am ales mașina mai mare. Daca-s manele și fum de țigară măcar să am spațiu la picioare, nu credeți? Deschid portiera și întreb ca de obicei – sunteți liber?. Ca de obicei, mi se răspunde – da, domnișoară (efectul verighetei încă se lasă așteptat, bănuiesc că e de bine). De data asta alegerea pare a fi făcută corect. În mașină nu miroase a nimic, iar domnul șofer chiar pare așa… un pic domn. Nu ca domnul taximetrist din episodul 4, ci chiar d-ăla adevărat. Părea a fi tatăl cuiva, cum să zic. La 50 și ceva de ani, grizonat (cica se zice grizonant, să mă pupe, n-am știut și cred ca multă lume nu știe), ochelari de soare de firmă, cu o carte în mână.

Așteptăm vreo doi minuți să scoata zetu’ și pornim. Dupa nici 20 de metri, întinde mâna către torpedou, îl deschide și scoate de acolo …șoc și groază, un CD. Oh, nu, gândesc.
CD-ul e absorbit în mașinărie – zzzmmt – și începe să se audă din boxe ceva de neimaginat. Mozart. Îmi simt mușchii încordați la maxim – sunt în afara zonei proprii de confort. Nu avem Radio ZU? Azi nu o auzim pe Inna? Încet-încet încep să mă relaxez, mă sprijin de canapea și încep să observ în jur tot ce nu observasem până atunci. Domnul pare credincios – are prin mașină două cruciulițe atârnate, dintre care una e luată din Grecia. Mai zăresc prin bord o icoană cu Iisus – clar. Ochii îmi pică apoi pe cartea dintre scaunele din față – ,,Matricea divină”. Hm… Domnu’ se joacă de-a religia universală. Observ, apoi, în locul unde ar fi trebuit să fie scrumiera din spate, spațiul umplut cu bomboane mentolate, pentru pasageri. Nu pot să mă abțin și iau una. În timp ce-o molfăi mă mai uit puțin în jur. Bizareria cea mai mare (bine, nu la fel de mare ca muzica clasică, trebuie să recunoașteți), e o păpusă mică blondă, mai mică și parcă mai inocentă decât barbie, de pe bord.

Mașina o apucă pe drumul cel mai scurt (adică direct pe Elisabeta, pe unde taxiurile au voie, mai nou, doar ca majoritatea taximetriștilor se fac că nu știu asta).
Sunt deja călare pe Facebook și povestesc tărășenia de la fața locului cui vrea să mă asculte. Firma e Taxi As, numele șoferului e Mihail Dobrinescu, iar coloana sonoră oficială trece de la Mozart la Simfonia a 5-a de Beethoven (pe care am botezat-o a 9-a pe facebook, iertare, iertare, vă implor). . Promit că iau indicativul, numai că… uit. Uite-așa. Se pune pâcla pe ochii mei miopi și mici de somn și uit. Uit că am întârziat, uit că e luni, uit că am dormit prost, uit de toate. Și e tare, tare bine…

having a hell of a good time, la strada, me and my friends, muzica, opera, povestind bucurestiul

Ce mai weekend cultural…

2 Comments

Vești bune pentru umanitate – anul ăsta am reușit să ajung la Promenada Operei, drept urmare pot să vă povestesc și vouă despre. Dacă nu știați, evenimentul este deja la a 5-a ediție. La fiecare dintre ele aș fi vrut să ajung, dar de fiecare dată am aflat prea târziu. De data asta zeii urechilor au fost îndurători și am aflat cu vreo două ore înainte că urmează a se produce fenomenul. Așa că ne-am tras pantalonii buni pe noi (glumesc) și ne-am azvârlit în metrou.
Ajunși la operă – ce să vezi. O grămadă de lume. Ne-am așezat și noi pe iarbă și ne-am delectat.

Frumos, lume de toate vârstele, mai mare dragul să vezi băbuțele pe iarbă fredonând în șoaptă arii celebre.

Două minusuri – să-l bage cineva pe Alexandru din Declarație de dragoste (Adrian Păduraru) la niște electroșocuri ceva. Prezentator mai mucificat de-atât n-am mai văzut de multă vreme. Poate-s eu prea critică, dar când ajungi să citești George Gershwin exact asa cum îl vezi scris, cred că e cazul să te duci sa dormi.
Al doilea minus n-are nicio legătură cu evenimentul în sine, ci cu mintea unor oameni care vin cu copii de 5-6 ani la un eveniment cu muzică de operă. Bre oamenilor, eu înțeleg că dacă faci copii nu înseamnă că trebuie să mori social, dar cam cum vă imaginați voi că vor sta 5-6 copii mici cuminți la un asemenea eveniment? Credeți că dacă-i șușuiți din când în când se vor potoli? Think again. Dacă aș fi fost în locul plozilor ălora știți ce aș fi făcut? Exact același lucru, pentru că aș fi avut 5 ani și m-aș fi întâlnit cu încă 5 copii de-o seamă cu mine, în ceva ce seamănă a parc, în timp ce părinții mei ar fi ascultat o muzică care m-ar fi plictisit la culme. Aș fi zbierat și aș fi alergat enervând pe toți cei din jur. Doamne, dă-mi minte dacă fac vreodată copii, să nu-i torturez nici pe ei nici pe cei din jur cu idei de genul ăsta.

S-a terminat cu artificii. Foarte frumoase. Pentru toată lumea, mai puțin pentru o fetiță de vreo 4 anișori care plângea cu mâinile la urechi repetând printre lacrimi că nu îi place, în timp ce mă-sa (care o ținea în brațe) încerca s-o convingă să se uite. Păi dacă nu îi place și vezi că nu mai are aer de plâns, la ce dracu’ o mai chinuiești, femeie? Crezi că o să se oprească brusc din sperietura de moarte și va începe să bată din palme? Nu, cel mai probabil se va feri de artificii muuuuultă vreme, mult mai multă decât ar fi cazul.

În fine, iată cum am divagat. Nu mă luați în seamă, a fost foarte frumos, dar nah, de ce să ai o atitudine pozitivă când poți, lejer, să ai una negativă, nu?

Altfel spus, mi s-a făcut poftă de operă, abia aștept să înceapă stagiunea.

Am dat apoi o tură prin centrul vechi, unde fauna de piți e pe cale să preia conducerea, ceva de speriat. Am reușit să găsim o masă la O’Hara, unul dintre locurile noastre favorite, am mâncat foarte bine, am azvârlit niște bere pe calea gâtului și așa s-a făcut duminică. Adică ziua în care am mers la Tete-a-tete, în Herăstrău, loc în care încerc să-mi fac vânt de ceva vreme, dar nu reușesc. De data asta am reușit, pentru că erau acolo Violin meets Guitar (n-ați uitat, nu?), și doar nu era să ratăm așa ceva. Ne-a plăcut locul, aud că au o mulțime de evenimente interesante, trebuie neapărat să revenim cu alte ocazii.

Ne-am împiedicat un pic și pe la Baraka, unde am rumegat bine ce s-a întâmplat în ultimele zile, după care acasă, că acuș se face luni. În dulcele stil clasic, weekendul s-a terminat cu o insomnie de toată frumusețea, da’ nu-i bai.

la strada, povestind bucurestiul

Azi am văzut cea mai blandă femeie din lume

4 Comments

Am remarcat-o încă din stația de autobuz. Nu ai cum să nu remarci o femeie cu trei copii, cred. Am tras doar cu coada ochiului – și am văzut că are trei băieței, de vârste foarte apropiate (născuți unul după altul, era evident). Purta o fustă lungă, pământie, fără aproape nicio formă cu două-trei flori portocalii, un tricou de culoare incertă și un hanorac verde, scămoșat. În picioare avea niște pantofi stâlciați din aceia negri fără toc și fără nicio formă, unisex aproape. Părul era albit la tâmple – deși nu cred ca avea mult peste vârsta mea, șaten, drept, prins într-o coadă cu un elastic galben. N-am putut să nu mă gândesc că mi se pare o chestie foarte complicată să ai un copil, darămite trei, așa…unul după altul. M-a prins curiozitatea și mai tare, pentru că îmi place să observ cum oameni cu temperament aparent normal își pierd firea odată ce ajung cu copiii în aglomerație.

Ne-am suit în autobuz pe aceeași ușă. Copiii au reușit să găsească două scaune din acelea lipite și s-au cățărat repede pe ele. Fiind în dreptul lor, am reușit să îi observ mai atent. Trei băieței de 5, 4 și 3 ani, îmbrăcați foarte îngrijit și haios, cu șepcuțe. Toți trei semănau între ei, aveau trăsături foarte frumoase. Cel mic stătea la geam, cel mare în mijloc iar cel mijlociu înspre culoar. Foarte necăjit de nedreptate, mijlociul începe să scâncească după maică-sa, reclamându-și dreptul de a sta la geam. Și atunci am văzut. Acela a fost momentul în care i-am observat blândețea. Femeia, care stătea în spațiul mai liber de la mijlocul autobuzului ca să nu opreasca trecerea pe culoar s-a apropiat de el și i-a explicat în șoaptă că trebuie să se mulțumească cu locul pe care l-a primit și că va sta altădata la fereastră. Copilul s-a calmat ca prin magie și a început să zâmbească.

Mami, mami, de ce e portocaliu? întreabă cel mijlociu, arătând înspre camionul care stătea la semafor lângă autobuz, formând o perdea portocalie în dreptul tuturor geamurilor din dreapta?

Ca să fie mașina mai frumoasă, îi șoptește mama.

Aa, eu credeam că suntem într-un pasaj…

Am încercat s-o analizez mai atent – mediul îmi permitea. Deși îmbrăcată destul de neglijent, purta bijuterii – verighetă, un inel de aur cu pietricele și un ceas-brățară. Avea și un lănțisor de aur cu cruciuliță la gât. Semăna foarte mult cu copiii ei – de fapt ei cu ea -, însă avea ochii mari și verzi, pe când ei îi aveau căprui. Avea lângă picioare tricicleta-camion a celui mai mic dintre copii.

La un moment-dat un scaun din dreptul copiilor s-a eliberat și m-am așezat, observând în tihnă comunicarea dintre copii și mamă. Copiii păreau cuminți, bine educați, însă ca orice copii de vârsta lor erau foarte curioși și lipsiți de stare. Iar ea îi potolea de la 2-3 metri cu șoapte pe care ceilalți oameni nici măcar nu le percepeau. Parcă i-ar fi hipnotizat…Am văzut de atâtea ori mame nervoase în autobuz, obosite de curiozitațile fără de limită și sunetele ascuțite ale copiilor încât nu puteam să nu fiu fascinată.

Mami, mami, dar unde mergem?

O să vedeți, le răspundea ea cu un zâmbet și le făcea cu ochiul în așa fel încât începeau toți trei să râdă. Când întorcea capul spre fereastră iar cei trei copii nu-i mai puteau vedea fața, pe chip i se putea citi oboseala, se vedeau grijile și problemele adultului. Însă când se întorcea către ei, joaca reîncepea. N-am putut să nu mă gândesc că mama – deși a fost o mamă excepțională, n-a putut niciodată să aibă atâta răbdare. Iar eu eram una, și nu trei. Și apoi da, n-am putut să nu mă gândesc că eu, dacă va fi vreodată cazul, nu voi putea să fiu niciodată atât de minunată cu un copil. Ce să mai zic de trei deodată…

La un moment-dat cel mare l-a zgâriat pe cel mijlociu. Mama a venit, l-a curățat și i-a pus un plasture celui mijlociu, și i-a șoptit ceva celui mare, explicându-i că a greșit și că din cauza lui frățiorul are acum un plasture. Totul fără pic de ton dojenitor, cu aceleași șoapte. Am văzut efectiv cum s-a schimbat expresia copilului, de la năzdrăvan la vinovat sincer. Puteam vedea cum că a înțeles că a greșit.

Am coborât în același loc, vizavi de Teatrul Foarte Mic. Eu am traversat bulevardul, ea a făcut dreapta cu echipa veselă. Cel mic pe tricicleta, ceilalți doi în pasul voinicului cu șepcile colorate.

la strada, muzica, povestind bucurestiul

Prin ploaie cu o necunoscută

1 Comment

Vorbisem cu B. să ne vedem la cafenea la 13.30. Aveam de discutat lucruri vitale, aşa că am zbughit-o pe poartă în ciuda norilor grei, în mod clar aducători de multe precipitaţii. N-aveam umbrelă, companiile de taxi erau deja specii pe cale de dispariţie, aşa că mi-am făcut curaj. În definitiv, ce se putea întâmpla? Nişte apă…

Făcusem calculul – ţuşti până la metrou la Universitate, max. 7 minute. În max. 15 sunt la Romană şi poate între timp se şi opreşte inevitabila furtună.

Eram abia la rond la Rosetti când a început. Pe primul strop l-am luat direct în ochi, mai să-mi zboare lentila de contact şi să rămân chioară în mijlocul ploii. Totuşi, nu m-am panicat. Picurii erau rari şi speram că pot ajunge la metrou în timp util. Ploaia se înteţea, iar eu mă furişam ca o pisică prea puţin antrenată pe lângă zidurile băncilor de pe rond. M-am şi speriat când a ieşit cineva dintr-o bancă, atât eram de concentrată.

Am traversat şi ultima străduţă şi mă apropiam de Teatrul Foarte Mic când a început în rafale. Am avut o tentativă de înaintare, dar m-am retras rapid, lipindu-mă de un perete. M-am uitat la ceas, era deja 13.20. La naiba, aici rămân. Să nu mai zic că streaşina era aproape imaginară şi deja mă transformam uşor-uşor în murătură.

Şi atunci s-a întâmplat. O femeie tânără îmbrăcată în nişte pantaloni roşii trei sferturi s-a oprit fix în dreptul meu. Avea o umbrelă vişinie şi m-a întrebat direct – Mergi la metrou? Pentru o jumătate de secundă m-am blocat. Nu mă aşteptam la un asemenea ajutor de-a dreptul divin, ca să zic aşa. În a doua jumătate a secundei mi-am revenit şi am sărit sub umbrela – DA!

Femeia a îndreptat umbrela către în faţă, înspre direcţia de unde veneau stropii. Mergeam amândouă ca la atac cu umbrela vişinie. Nu vedeam decât picioarele celor din faţă, care veneau spre noi, dar se dădeau la o parte ca prin magie. Pantalonii mei erau deja fleaşcă – pantaloni subţiri de tot, din bumbac înflorat. Aveam amândouă sandale din acelea cu o singură cureluşă pornind dintre degete şi apoi încă una în mijlocul gleznei, deci era ca şi cum am fi mers desculţe prin ploaie. Prin dreptul salii Amfiteatru de la TNB mi-a strigat (ropotele erau aşa puternice că nu prea ne auzeam) – MAI E MULT? . MAI E CEVA am răcnit la rându-mi. Şi atunci am luat-o de-a dreptul la fugă. Până la genunchi eram ciuciulete, iar umbrela era mai mult o armă de intimidare decât un scut împotriva apei.

Pe treptele de la metrou ne-am despărţit. I-am mulţumit încă o dată.

Jos, în pasaj, mulţime de oameni uzi fleaşcă. Mulţi îşi făceau fotografii, de parcă ar fi fost prima oară când au fost prinşi de ploaie. De fapt poate chiar o fi fost, mai ştii?

La Romană am cumpărat o umbrelă kaki, de 10 lei. Erau la mare căutare, aproape era coadă.

Am ajuns cu un strop de întârzire la cafenea. B. încă nu ajunsese, însă cât am fost la toaletă să mă zvânt, să-mi storc pantalonii şi să-mi tamponez sandalele cu hârtie de şters pe mâini a apărut şi el.

Până la sfârşitul discuţiei pantalonii se uscaseră complet.

having a hell of a good time, la strada, me and my friends, muzica, povestind bucurestiul

Ziua mea eclectică de iunie

1 Comment

Începe ca orice zi cu mersul la birou. Se stă la birou, nu tocmai degeaba, ba chiar din contră.
Pe la 6 jumate plec spre evenimentul de socializare de la Portobello (nu, niciunul din locurile alea minunate din lume, ci alt loc minunat, din București, fix lângă Ateneu). Trec pe lângă mașini de epocă gata lustruite de expoziție. La 7 fug înapoi către birou pentru că absolut căscată cum sunt am uitat să fac ceva.

Mă întorc la Portobello. Lume trendy-cool, Martini, Peroni, Evian, Tricouri de carton suspendate pe strada, DJ, câteva măsuțe standing. Totul pe stradă.


Portobello este, citez, un magazin simplu, discret, cu o poveste și un concept bine definite, unde hainele sunt lucrate manual, în serie limitată.
Materialele folosite sunt toate naturale: bumbac, mătase, lână. Principalul articol vestimentar este tricoul simplu de bumbac, pe care îl poartă oricine, oricând, dar și câteva rochii, fuste, jachete, care pot fi ușor adaptate în funcție de personalitatea fiecăruia, de ocazia în care sunt purtate (de zi, seară, birou, etc) și indiferent de anotimp . După paharul (MARE) de Martini, luarea la cunoștință și câteva priviri în jur am reușit să ne relaxam de tot.

Pe la 9 și ceva am luat-o la picior către centrul vechi. Unde am poposit la O’Hara, irish pub-ul de pe strada Franceză, loc unde se întâmpla asta:

Respectiv muzică tradițională irlandeză live.

Tot acolo am halit asta:

Adică nachos mexicani cu de toate.

Și am plecat dănțuind irlandezește (Lord of The Dance himself ar fi fost invidios), nu de alta, dar azi e de treabă și nu se cade să ne înecăm în prea multă bere. Mai ales după Martini ăla de la Portobello, mmm…

Şi ce am ascultat printre altele, aseara. Şi uite aşa aflăm că London e irish down deep inside.

la strada, muzica, povestind bucurestiul

Ce faceți de Ora Pământului?

Eu merg la un concert! :D.

Pe la repetițiile corului Sound merg și eu de la o vreme. Nu ajung mereu și am foarte multe de recuperat… Câteodata am impresia (copleșitoare) că n-o să-i prind niciodată, niciodată din urmă, dar perseverez, perseverez… :))). Bon, deci până la momentul (îndepărtat, probabil) în care să vă invit la un concert unde cânt și eu, vă invit la concertul ăsta, la care o sa stau cuminte în public, lângă voi, pentru că, firește, o să fiți și voi p-acolo – acum că v-am anunțat, nu puteți rata așa ceva, zău :).

Mai jos redau comunicatul d-a fir a păr, să nu cumva să sar peste ceva…

Corul SOUND susţine EARTH HOUR 2011 printr-o cântare unplugged

Corul SOUND al Casei de Cultură a Studenţilor susţine Earth Hour printr-un recital 100% unplugged alături de SISTEM şi Zoli Toth, ambasadorul Earth Hour în România. Recitalul va avea loc sâmbătă, 26 martie 2011, la ora 20:30, în faţa Ateneului Român.

Corul SOUND va prezenta următoarele piese:
1. Siyahamba – spiritual zulu
2. Tourdion – anonymous (15th century)
3. Mare hibă-i la Jibău – Dariu POP
4. Sârba-n căruţă – Ghorghe DANGA
5. Nunta – Constantin ARVINTE
6. Summertime – George GERSHWIN, arr. W. EHRET
7. Java-jive – Ben OAKLAND, arr. Kirby SHAW
8. When I’m 64 – The BEATLES, arr. Ioan Luchian MIHALEA
Pentru programul complet al manifestărilor dedicate Earth Hour, susţinute de WWF, accesati link-ul http://romania.panda.org/resurse/comunicate_de_presa/?199754%2FDe-Earth-Hour-Ateneul-Romn-d-tonul-stingerii-luminilor-n-Bucureti
Va asteptăm cu drag, să sărbătorim împreună venirea primăverii şi Ora Pământului în România!
Despre Earth Hour ( http://www.earth-hour.ro/ )

Earth Hour este un eveniment global organizat de WWF (World Wide Fund for Nature cunoscut, mai ales, sub numele de World Wildlife Fund) care are loc în ultima sâmbătă a lunii martie a fiecărui an şi care invită toate companiile şi casele să-şi oprească luminile ne-esenţiale şi alte aparate electrice, timp de o oră, pentru a sensibiliza lumea faţă de necesitatea de a lua măsuri privind schimbările climatice. Earth Hour a fost iniţiat de către WWF şi The Sydney Morning Herald în 2007, când 2.2 milioane locuitori din Sydney au participat la eveniment prin oprirea tuturor luminilor ne-enţiale. Urmând exemplul, multe alte oraşe din întreaga lume au adoptat evenimentul în 2008. Earth Hour 2011 va avea loc pe 26 martie 2011, de la 08:30 pm până la 09:30 pm, ora locală a fiecărei ţări.

Despre Corul SOUND

Corul SOUND a luat fiinţă în anul 1994, ca formaţie corală mixtă a Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, având în componenţa sa studenţi şi absolvenţi ai diverselor facultăţi bucureştene. Repertoriul este ales pentru a atrage un public cât mai larg şi se structurează pe lucrări din patrimoniul românesc şi internaţional. SOUND-ul a adunat în palmaresul său 14 deplasari în străinatate, însemnând participări la festivaluri, concursuri şi turnee artistice sau umanitare. Concursurile internaţionale i-au adus trei medalii de aur, două de argint, premii întâi şi premii ale publicului sau premiul pentru cel mai bun dirijor. În anul 2009, formaţia a cântat la slujbele de la Catedrala Sf. Petru şi Pantheon cu prilejul unui turneu la Roma-Vatican şi Venetia. Anul următor, Corul SOUND a primit Marele Trofeu la Ohrid Choir Festival 2010 şi premiul pentru cea mai bună interpretare a unei piese macedonene, în cadrul aceluiaşi concurs.

Muzica de azi, cum altceva decât tot corul Sound (deși nimic din repertoriul de mâine, nu de alta, dar ceva suspans n-a stricat nimanui :D):

la strada, muzica, povestind bucurestiul

Trăim în România…

12 Comments

Astă-seară mi-am amintit că n-am ceapă și lămâie pentru o salată de ton la care poftesc de ceva vreme. Am trecut, așadar, pe la supermarketul din piață să cumpăr așa ceva.

Am intrat. Ceapa era chiar la ușă, așa că am vrut să iau o punguță de plastic (aveam de gând să iau vreo 4 bucăți). Cum mă aplecam spre sulul de pungi, o fată de lângă mine îmi întinde o pungă. Rupsese, din greșeală, două. Am luat punga, am adunat cepele și o lămâie pentru care n-am mai luat pungă (am lipit eticheta direct pe ea) și m-am îndreptat către casă. Pe drum am mai colectat niște iaurturi, niște brânză, o sticlă de apă, un ou Kinder (slăbiciunea mea), o pâine și niște ciocolată d-aia cu lapte End-Ibo, ca de casă, făcută la Harghita (observați imaginea), yam, de când n-am mai văzut.

La casă constat cu stupoare că am reusit să strivesc minunăția de ou, plasându-l extrem de prost și de nepăsător în coș. Evident că mi-a scăpat un ah, l-am făcut praf chiar în fața casierei. Am adăugat mai apoi eh, aia e…, pregătită să-mi asum deteriorarea produsului și i l-am întins să-l scaneze. Casiera îmi ia oul, îl pune undeva pe acolo pe lângă casă, și zice – lăsați, luați altul! Eu – oarecum uimită de turnura evenimentelor – …ehm…nicio problemă, oricum nu mai știu de unde l-am luat. Ea zice – acolo sunt – arătând într-o anumită direcție. Mă uitam cumva pierdută în direcția respectivă (emanam, cred, niște aromă de disperare), când tipa din spatele meu, de la coadă, zice – lăsați că mă duc eu să iau. Hm. Am mulțumit frumos, zâmbind, și am continuat să pun produsele în sacoșa textilă pe care o car în permanență în geantă. Tipa s-a întors cu oul cel nou, dar a fugit din nou când a văzut ciocolata mea harghiteană. Cum cineva tocmai se așezase la coadă, iar produsele mele se terminaseră, persoana cea nouă a luat locul tipei care fugise după ciocolată. N-a durat mult și tipa s-a întors. Tanti care îi luase locul zice – îmi cer scuze, am trecut în fața dumneavoastră. Tipa – care luase ciocolată ca a mea între timp- zice – nu-i nimic, foarte bine. .

Vă așteptați, probabil la altceva. Deh, doar trăim în România…

Și muzica zilei: