Se numește The Wedding Styler și ființează la adresa http://bucharestweddingplanner.ro . Da, da, știu, e o contradicție acolo între nume și domeniu, dar hai să trecem peste asta, că povestea e lungă și ne apucă dimineața.
Când vă mai trece prin minte să mă vizitați și acolo vedeți că am un banneraș în dreapta, acolo sus, click și dorința-i gata. Avem și pagină pe facebook, The Wedding Styler se cheamă ea, nu strică un like, un comentariu, o atenție, o măslină. Asta așa, că sunt fată simpatică (și voi șiti asta).
Pâș-pâș, pâș-pâș, vedem ce o ieși. Încurajările, aplauzele, felicitările și sponsorizările, precum și propunerile de colaborare sunt binevenite.
Așa se aude. Că m-am schimbat. Mă rog, eu am auzit-o de la o singură persoană, dar ceva-ceva mă face să cred că opinia nu e singulară și că s-a ajuns la formularea ei în urma unor discuții destul interesante.
Și m-am apucat să sap. Păi și cum adică m-am schimbat? Unele schimbări sunt bune, sigur, m-aș putea simți poate flatată, dar totuși, despre ce discutăm aici? Ca să deduc, în urma unei investigații severe și a unei analize complete a dârei din online, că e vorba despre… nuntă. Nu despre faptul că ea a avut loc sau că pe mine mă cheamă altfel, ci despre faptul că am întors-o pe toate părțile de când ea s-a terminat și până acum (adică de vreo nici două luni, în care am fost și plecată – și ca să fim mai preciși, de vreo săptămână, de când am primit fotografiile). Ca să zic mai pe românește, că mă cam dau mare cu ea, așa, în loc să vorbesc de lucruri mai mișto, mai de copywriter așa.
Acuma… eu am stat puțin pe gânduri. Sigur, am poluat pe toată lumea cu evenimentul ăsta – mult nu va mai dura, că mai avem și altele de făcut – dar am lăsat eu vreodată impresia că aș fi vreo discretă? În afară de vagile tentative cam nereușite de a proteja pe alții, n-am scos eu toate ligheanele cu rufe la spălat în stradă și n-am arătat eu toți chiloții din garderobă în albume foto care mai de care mai colorate și din variate regiuni ale lumii?
Nunta asta a fost alegerea mea. Și a proaspătului soț, afcărz. Nu ne-a băgat-o nimeni pe gât, nu m-a obligat nimeni să-mi iau rochie de mireasă și să defilez în ea. Și nici n-am făcut vreo operație de lobotomie ca să ajung să iau decizia asta. Am muncit la ea de mi-au sărit ochii din cap, am vrut să iasă cumva, n-am făcut nimic din ce mi s-ar fi părut deplasat sau de prost gust și am fost foarte mulțumită de rezultat. Sigur, poate ar fi fost mai de așteptat, sau mai potrivit pentru o persoană cu gradul meu de hipstăreală să nu mă compromit în rochii dantelate, după care să le mai și toooot arăt timp de o săptămână, ba chiar mai mult, tuturor nefericiților care trec prin viața mea virtuală. Sau, eventual, să mă căsătoresc la Vegas, în secret, după care să schimb fulgerător relationship status de pe facebook și să afișez doar o poză cu noi doi foarte beți și un preot îmbrăcat în Elvis. Poate că ăsta era scenariul previzibil în ceea ce mă privește, dar din nou vin și întreb – am fost eu vreodată previzibilă?
Așa că, băh, da’ dacă io așa am vrut și nu mi-a fost jenă să recunosc? Petrecere cu lumini colorate, tort mare, muzici, și să îmi iau rochie d-aia și să mă pozez în ea din toate unghiurile și după aia să mă mai și dau mare cu pozele? Yeeeees, it was big and lovely. E asta așa de diferit de cum eram eu percepută înainte? Așa se pare… :). În cazul ăsta îmi pare rău dacă am dezamăgit pe careva pe-acolo prin public… Și vă doresc să vă entuziasmați și voi cândva de ceva atât de mult încât să vreți să împărțiți un milion de poze cu toată lumea (uitând că poate ei nu vor să se uite totuși pe atâtea poze, le au și pe ale lor), nu de alta dar e tare plăcut. Entuziasmul. Nu ține mult, dar merită.
Am în albumul de la ziua mea de anul ăsta, cu doar o lună înainte de nuntă, nu mai puțin de 154 de fotografii. Ăla n-a părut ciudat nimănui. Că nah, nu eram toată o prințesă dantelată, eram cu batic de hipioată în cap și pantaloni evazați, așa e voie să ieși la plimbare… Asta a fost marea mea chestie de vara asta, lucrul pe care o să-l țin minte multă vreme spre toată viața (dacă nu m-oi scleroza la un moment-dat). Dacă aș fi mers undeva pe Machu Pitchu (pun intended) și puneam vreo 2000 de poze de acolo, n-aș fi părut schimbată, doar umblată. Problema e, de fapt, un fel de, cum să zic…nu mă așteptam de la tine să pui atâta preț pe ceva atât de bleah, deeeeeci, vezi? Te-ai schimbat!
Bun. Ce să mă mai justific atât? Poate m-am schimbat și nu mă prind, poate nu m-ați cunoscut voi bine de tot…v-ați lăsat păcăliți de faptul că păream mișto. Poate adevărul e la mijloc. Vă rog doar să mai suportați puțin pozele mele (care nu sunt puse la mișto, ci pe bune) și informațiile axfisiante despre nuntă. A fost ceva foarte important pentru mine și n-am de gând să mă prefac că n-a fost așa doar ca să par mai cool. Nu vă îngrijorați, puful roz va fi acoperit cât de curând de viață așa cum e ea, în general…
Later edit 2: Am lansat serviciile de wedding planning. Detalii aici. Later edit: e oficial, mă apuc de organizat nunți. Dacă vă interesează subiectul, dați un mail pe adresa de contact. Se pregătește și un site…stay tuned.
Acum, că ne-am liniștit frumușel, să vorbim mai pe înțelese. Da, acesta este un post de mulțumiri. Îi voi pune în ordine cronologică pe toți cei vinovați de nunta de sâmbătă. Le datorez postul ăsta, iar dacă nu mai aveți chef să citiți de nunți și alte lucruri, atunci sunteți invitații mei să închideți pagina acum.
Bon.
Mai întâi și mai întâi a fost vina noastră, că ne-am hotărât s-o comitem și că ne-am hotărât de asemenea s-o facem și cu zgomot. Cum în ziua de azi nunțile sunt de două feluri – restrânse și pe gustul mirilor, sau cu tămbălău dar pe gustul neamurilor, iar noi voiam o combinație între cele două – ne-am înhămat la mare chin. Dar a meritat. (și nu, combinația nu era restrânsă și pe gustul neamurilor).
Apoi a fost vina celor de la I Do Weddings, pentru că au SEO bun și au ieșit primii la search pe google în august 2010 și pentru că ni s-au părut suficient de cool ca oameni cât să semnăm cu ei fără să căutăm alternative mai apropiate de București, mai fastuoase sau mai ieftine. Doar ne-am convins că aproape toate celelalte corturi ne cer sume imense pe chirie și exclusivitatea majorității serviciilor.
Locul se află la aprox. 25 de km de București, imediat după Brănești și Izlaz, înainte de intrarea în Fundulea. E un cort aflat pe o colină, lângă un lac sălbatic. Nu e potrivit dacă visați piscine și fast, dar e foarte potrivit dacă nu sunteti foarte conformiști, vreți ceva altfel, vreți să dați muzica cât de tare vreți și vreți o nuntă la cort care să nu ia și pielea de pe voi. Oamenii au și firma de catering cu mâncare foarte mișto, ne-au oferit alternativă la sarmale o lasagna de pui, iar servirea celor cu care lucreaza e ireproșabilă. Nu a fost nici macar un om care să nu vină la mine și să mă felicite pentru selecția ospătarilor pentru care, de altfel, nu am niciun merit. Meniul variază între 55-68 de euro (parcă, posibil să mă înșel) în funcție de tipul lui (există și posibilitatea de bufet suedez), iar băuturile se iau tot de la ei, dar e Open Bar și conține absolut tot ce comandați în cantitate nelimitată. Noi am solicitat Jim Beam, Absolut, Beefeater, Havana, Campari, Cinzano și încă niște chestii, bere Becks, bere fără alcool, plus RedBull (nu alt energizant) și toată gama de răcoritoare coca cola,cafele, santal etc și nu am rămas nicio clipă fără ceva. Evident, au și vin alb/roșu nelimitat. Altfel spus, oamenii sunt foarte flexibili, deschiși la orice dambla ai avea, deschiși la minte în general și la orice alt furnizor le-ai aduce pe cap. Îți pot oferi toate serviciile, însă nu ți le bagă pe gât. De la ei am mai luat transportul via microbuz, operatorul Vali (f ok omul, mi-a răspândit toate temerile legate de cameramanii care-ți bagă obiectivul în suflet și lumina în ochi) și au venit pe fix ultima sută cu idee de mărturii – niște ghivecele cu violete așezate pe masă la plecare, au avut real succes la public. Torțele, tul-ul de pe balustradă, plasele de lumini din copaci și reflectoarele de pe ponton au fost on the house. iar totul a fost manageruit de Liana Siteavu care e cam cea mai înțelegătoare persoană din lume (e adevărat că nici noi n-am fost chiar cei mai groaznici clienți din lume… :D).Alt punct de bonus care trebuie menționat e că am achitat tot restul notei luni la prânz, deci nimic de genul socoteli de dimineață prin cort…
Cea mai amuzantă fază a fost că am schimbat peștele cu o seară înainte. Lucian ne-a sunat că are o rețetă nouă, cu sos de ghimbir și lime. Cum să facem să gustăm, că nu aveam timp. Așa că ne-am văzut în fața poștei din comuna Pantelimon, chiar lângă biserică, vizavi de lac. Noi veneam de la cort, duseserăm lada de înghețată și recuzita pentru colțul foto. Am coborât din mașini ca într-un schimb de lucruri ilegale, și ne-am întâlnit la mijloc. El avea o farfurie de plastic cu peștele și două furculițe de unică folosință. Am gustat, i-am dat ok-ul, a plecat să pună peștele la marinat. Era vineri, ora 19.00, câteva ore înainte de eveniment.
Următoarea pe lista de mulțumiri e Maria Hedengren pe care am găsit-o întâmplător pe net în septembrie 2010 în timp ce căutam cu totul altceva. Am dat efectiv peste blogul ei și am rămas vrăjită de fotografiile de la nunți, nu-mi venea să cred că-s făcute în România.Am contactat-o, mi-a răspuns, m-am văzut cu ea și asta a fost. Nu am căutat un alt fotograf, am întrebat doar stânga dreapta de alte prețuri, am realizat că mă va costa sensibil mai mult decât ce am mai auzit, însă a fost un preț pe care am fost dispusă să-l plătesc pentru asemenea fotografii. N-am primit deocamdată decât vreo 5 teasere și pot să vă spun că arată ireal de frumos (vedeți câteva în postul anterior). Va mai dura puțin, pentru că munca la ele durează. Nu sunt niște poze (am o mulțime de poze de la prietenii veniți la eveniment), sunt niște fotografii. Și aici repet – dacă vreti doar niște poze ceva mai bine încadrate și realizate, multe cantitativ, există o mulțime de soluții mult mai simple și mai ieftine decât un fotograf de genul Mariei, și nu e nicio problemă aici. Fiecare are în minte ce-și dorește și care e prețul dispus să-l plătească pe diverse lucruri. Pentru mine, însă, fotografiile au fost extraordinar de importante și știu acum că Maria a fost pentru mine alegerea perfectă, fotograful pe care mi l-am dorit întotdeauna la nuntă.
La nuntă, Maria nu a venit singură, ci însoțită de Costin Gheorghe – asistentul ei pentru nunta noastră. Costin n-a stat degeaba, ci a făcut și el fotografii (unele dintre ele extrem de reușite). Așa că mulțumiiim, Costin! 😀
Maria a atras-o după sine pe Iulia Munteanu de la Event Designs printr-o simplă recomandare. Mă interesa în primă instanță un florist priceput, nu neapărat cel mai celebru. Am intrat pe facebook, m-am uitat la câteva fotografii și m-am convins că îmi plac la nebunie. Ne-am văzut apoi cu ea într-o cafenea, i-am povestit câte ceva despre conceptul pe care îl avem în minte pentru nunta asta (respectiv ,,nuntă ca-n filme” – deh, publicitara din mine nu poate să stea liniștită) iar ea ne-a promis o propunere în scurt timp. Cam într-o lună a revenit cu prezentarea respectivă, ne-a plăcut, ne-am văzut mai apoi și cu o prezentare extinsă, am căzut de acord și am purces. La fel, Event Designs a fost singura firma de gen cu care am discutat în acest sens. Nu am căutat să comparăm oferte, să întrebăm lume, să cerem recomandări. Am mers pe instinct. Asta se întâmpla prin noiembrie 2010, când a intrat în scenă și colega ei Veronica Mocanu, care a tras la managementul de proiect (care a fost… a fost destul de complicat). Odată cu ea au intrat în joc și alți oameni din echipă, cu care nu am avut onoarea, însă pe care i-am simțit acolo, la butoane. Trebuie să știți că tot ce a fost pe mese, vazele alea minunat luminate din interior, fețele de masă bleumarin până în pământ, florile de vis (inclusiv buchetele și lumânările pentru biserică), umbrelele suspendate de pe ring, ideea cu paparazzi și executia ei, ideea colțului foto, panourile de peste tot, clachetele direcționale, popcornul, bilețelele de pe pahare, ramele foto de pe mese, pomișorul cu urări și tot ce nu-mi mai vine acum în cap au fost ideile Event Designs. Eu nu am de spus decât că am fost absolut blown up cand am intrat în cort, pentru că n-am ținut să văd mostre sau bucăți din procesul de execuție pe parcursul celor 6-7 luni. Totul a fost montat in doar câteva ore (mi se șoptește în cască despre actul de eroism al unui domn din echipa lor care a venit pe teren plin de febră ca să zic așa). Altfel spus, n-am simțit nimic mare lucru din eforturile muncii din spate, cel puțin cel din ultimele zile. Știu doar că am ajuns acolo și că locul era transformat ca prin magie într-un spațiu extraordinar.
La sfârșitul lui decembrie intrau în scenă și Violin Meets Guitar (Cristi Horia și Emilian Florentin Gheorghe) peste care am dat la un party privat de la Leo Burnett. Știți deja cum e cu instinctul – m-am dus direct la ei, i-am întrebat dacă vin la nuntă, ei au zis direct că da, iar restul e istorie. Despre ei nu cred ca are sens să vă mai povestesc, știți că sunt fana lor. Am fost întrebată de unde îi știu, cum de i-am găsit, au făcut ravagii pe scurt. Nici nu mă așteptam să fie altfel.
În ianuarie m-a lovit damblaua cu rochia. După o săptămână de pierdut nopți întregi pe net, am plecat la probat. De una singură. Am probat 3 rochii în centrul vechi și 3 la Bien Savvy. Cea de-a patra rochie probată (prima de la Bien Savvy) a fost The Dress. N-a fost nici pe departe rochia pe care mi-o proiectasem în minte pentru evenimentul meu la cort, în aer liber. Îmi dorisem o rochiță vaporoasă, ușoară, stil babydoll sau empire și iată-mă căpătuită cu o rochie rigidă stil A (lumea a zis ca e de prințesă, dar iertați-i, că nu știu ce vorbesc…), de tafta groasă dark ivoire, cu vreo 3-4 straturi și corset rigid cu broderie. Superbă. Din secunda în care am văzut-o pe mine i-am zis baby, te iubesc și am luat-o. Am oscilat, ce-i drept, între ea și prima rochie probată, însă dupa o zi și ceva de deliberări decizia era luată, fără probe suplimentare. Așadar în martie am achitat-o integral (n-a fost ATÂT de scumpă, era model Marabu, La Sposa 2008, aflată în outlet) și în aprilie era deja modificată la atelierul Bien Savvy. Respectiv avea trena tăiată (yeah, I did it, fuck it!), era puțin scurtată și avea niște modificări pe la corset.
După ce am terminat cu rochia, am început să caut – tot pe net – sursa de machiaj. Nu voiam ceva încărcat, dar nici my usual spoială. Am ajuns pe site la Gabi Cheresteș, i-am dat un mail, am aflat un preț (care mi s-a părut rezonabil) și m-am și programat.La momentul respectiv, prin martie adică, avea o singură ora disponibilă pentru ziua aia, așa că – la fel – n-am mai stat să caut nimic, m-am programat și gata. Machiajul meu de sâmbătă a fost exact așa cum mi-am dorit și cum l-am solicitat, cel mai frumos din lume :). Recomand din toata inima pe Gabi pentru orice moment în care aveți nevoie de un machiaj ceva mai pricopsit, e extrem de drăguță, iar rezultatul e astonishing.
A urmat punerea la cale a restului de fond sonor, chestie pentru care am început s-o sâcâim pe Clara. Aici intră în scenă Clara, colega mea de 1-8. Pentru cei care ați fost sâmbătă la nuntă, trebuie să știți ca ea este inginerul de sunet, fata pe care ați văzut-o la butoane, lângă DJ și VJ. Ea este cea care a adus boxele alea mari (care au năucit generația veche, de-au amenințat că boicotează nunta), sunetul ăla brici de pe tot parcursul nunții și, în plus, luminile alea colorate de erau pe lângă pereți și care au vrăjit pe toată lumea. Ea mi-a recomandat pe DJ Iulian și pe Marcă Înregistrată care au fost BE-TON (știu, știu că v-au plăcut, a fost cam mișto muzica, nu?). Respectiv a venit cu duba pe la 12 și a instalat împreună cu doi tehnicieni toate minunățiile alea în spatele cărora voi poate nici nu știți câtă muncă a fost. Tot Clara l-a adus după sine pe Dome, cel care a făcut filmulețele și proiecțiile cu toate cele, la care a muncit de i-au sărit ochii din cap, că i-am dat poze abia cu o săptămână și ceva înainte de event. Tot el ne-a proiectat dansând la nici 10 minute după dansul în sine.
Că veni vorba de Marcă Înregistrată, oamenii or fo cum nu se poate mai bine! Recomand grav.Noi nu i-am ascultat înainte de nuntă, am mers pe încredere și am primit mai mult decât ne așteptam. Ne-au servit ce-am selectat din playlistul lor extins (care altfel era f ok cu totul) Robbie Williams, RHCP, Blur și alte câteva chestii interpretate foarte misto. La final ne-au întrebat dacă pot cânta ceva ce nu e în playlist – evident că da – și au băgat un Kings of Leon de a stat mâța în coadă.
Pe la sfârșitul lui aprilie am mai declanșat o criză – aia religioasă. Vedeți voi, la începutul discuției stabiliserăm că facem ceremonie în aer liber, fromos, pe ponton la I Do Weddings. Toate bune și frumoase până au început să mă bântuie coșmarurile legate de furtuni sau caniculă, deloc neîntemeiate dacă ne amintim ce temperaturi au fost sâmbătă pe la amiază…Prima biserică unde am găsit liber a fost Boteanu, o alegere excelentă după cum s-a văzut mai târziu. N-a fost nicio nuntă înaintea noastră, niciuna după, corul a fost sublim, coregrafia cu intratul nostru printre oameni, ca în filme, de mare angajament, preotul tenor la mare înâlțime… Cât despre legendele legate de prețurile absurde ale bisericilor din centru – sunt legende, cel puțin legat de biserica asta din fix buricul târgului, lângă ateneu.
Verighetele au fost luate de la Coriolan, unde am ajuns tot cu sfântul Google. După o vizită scurtă prin Unirea, unde n-am găsit nimic pe gustul nostru, am băgat online, cum știu mai bine. Așa am dat de oamenii ăștia foarte drăguți, care au showroom tot undeva pe la Unirea, unde am găsit verighete așa cum ni le doream, simple si frumoase.
Am găsit și pantofi pe la Veronesse, destul de ușor. Au fost comozi, cu toc destul de mic, totuși am ajuns invariabil la șlapi după 11 noaptea.Poșeta a fost aceeași ca la cununia civilă (i-am scos breteaua doar), găsită la C&A la un preț modic.
Costumul lui Vlad a fost luat pe ultima sută, după îndelungi căutări. Am vrut să ajungem la Apaca, dar într-un final Unirea ne-a convins. Cămașa, papionul și butonii au fost tot de la Unirea, pantofii de la Zara.
Voaleta și cerceii mirobolanți, atât de admirate și una și alții ca să zic așa, au fost găsite pe siteul Josephine. Cerceii au fost adaptați la cerere (respectiv lungiți), dar fac parte ca idee din ultima colecție. Aceeași discuție – văzut, plăcut, comandat, plătit. Nicio comparație de prețuri, nicio îndoială, mers în față ca berbecul. Brățara a fost găsită la Meli Melo din Cora în seara dinaintea nunții, pe la 9.
Ar mai rămâne de adresat mulțumiri Ilincăi și oamenilor de la Saga, de unde am împrumutat un proiector de lumină, un scaun de regizor, o clachetă și o portavoce pentru decorul de fotografii și Veronicăi care m-a ajutat cu împrumutul unei lăzi de înghețată și a unui cost foarte bun pentru înghețata din lada respectivă. Da, am avut înghețată la liber, munți de înghețată, tone de înghețată.
Tortul a fost făcut la cofetăria Tic Tac. L-am ales impulsiv la degustare și a fost foarte simplu, îmbrăcat în marțipan alb și atât, cu hortensii albastre naturale între etaje (ca să mascheze golurile). Mă apucase la un moment-dat damblaua să fac un tort albastru Corpse Bride inspired, înnebunitor – și găsisem și unde să îl fac, respectiv la Sweet Ela. Din păcate munca la un asemenea tort și calitatea materialelor folosite de ei duceau la un preț care depășea cu mult bugetul, și așa avariat de toate lucrurile de mai sus la care n-am fost dispusă să fac rabat. Până la urmă am optat pentru tortul pe care îl alesesem inițial și am fost foarte liniștită, a fost foarte, foarte bun și de o frumusețe simplă mai mult decât suficientă.
Pentru coafura am fost la Mari, la Salonul Miki (pe Radu Beller), dar asta n-a fost nimic nou. Merg la ea pentru chestiuni legate de coafura de vreo 3 ani așa… Tot ea a comis și coafura pentru cununia civilă. O mai găsiți acolo, la salon, până prin toamnă așa (când se mută în altă țară, sniff). N-am făcut nicio probă, am mers pe mâna ei și a ieșit super. Vă recomand în general să mergeți pentru coafură la persoana care vă coafeaza în mod normal, pentru că vă cunoaște, știe cam ce vă doriți în mare, șansele s-o dea în bară sunt mult mai mici decât în oricare altă parte. Dacă nu aveți așa ceva și vreți o coafură tare până în septembrie, duceți-vă la Mari (vă dau numărul ei dacă vreți).
Last, but not least, mulțumirile se duc către prietenii mei care m-au ajutat cu orchestrarea unor nebunii – grupul de paparazzi de la intrare și hostesse la panoul de primire, cel cu bilețele, mese și fotografii cu noi ce urmau să fie dezvăluite după sosirea ultimului invitat, singurii pe care i-am boscorodit pe motiv de întârziere. Să mă explic – pentru ei a fost o întârziere motivată de dorința și intenția bună de altfel de a mă ajuta (achiziționarea unui card foto pentru cât mai multe dovezi de la locul faptei, celalalt card fiind pierdut), iar pentru mine a fost o catastrofă, moarte, crimă, inutilitatea unor discuții din ultimele zile, neputința de a mai da timpul înapoi și de a mai repara momentul, dorința de a fi dat mai multe explicații la momentul potrivit etc. S-au supărat pe mine, eu m-am suparat pe ei pentru că s-au suparat pe mine în ziua aia și s-au lăsat răniți de mine care eram în mod evident vulnerabilă și pe o butelie cu gaz. Eu zic că discuția s-a încheiat, oamenii au zis las-o mah că e nebună, eu am zis lasă-i măh ca nu-mi stric nunta pentru asta si totul a fost bine până la urmă, la final eram prieteni. Much ado bout nothing, scena a durat cu totul câteva minute.
În mod paradoxal nimic altceva nu mi-a mai putut tulbura starea de spirit, deși au mai fost 2-3 incidente pe care le-am ignorat văzându-mi de zbănțuială. Mi-a fost chiar apreciat calmul, se pare, de către oameni care au mai avut de-a face cu bridezille.
Evident, multe se datorează și părinților care deși au acceptat destul de greu ideea că ne ocupăm exclusiv de organizare, că revoluționăm muzica de nuntă și că facem la dracu-n praznic, ne-au ajutat in the end foarte mult.
Boon, să-mi trag și eu sufletul.
Deci dacă vă întrebați cine a făcut ce a făcut, răspunsul este că nu eu, ci toți oamenii ăștia pe care îi vedeți înșirați mai sus. Și cărora le mulțumesc, dragilor, am făcut cu toții treabă bună, iar noi doi am avut the best wedding ever.
Btw. Să nu credeți niciodată dacă vi se spune că la nunta voastră nu vă puteți distra.
Forget about it.
M-am gândit întotdeauna că stai şi planifici la o nuntă până ţi se face acru şi după aia trece imediat şi nici nu apuci să îţi dai seama ce se întâmplă după care sigur îţi place, că doar a fost nunta ta, nah.
Deci aşa m-am gândit. Băi, probabil mi-am făcut o mulţime de idei despre cum ar trebui să arate nunta mea, chestie care se va contrazice invariabil cu realitatea, totuşi va fi bine oricum va fi. Cu gândul ăsta am plecat de dimineaţă.
Şi acum să vă povestesc. Pe la ora 13, deja coafată şi machiată, am observat cu stupoare că sunt cam cea mai calmă din parcare. Lumea era foarte agitată, nervoasă, emoţionată, o mulţime de îndoieli (de care am avut de fapt parte din plin în ultimele luni). Eu tot aşteptam să mă ia cu emoţii. Şi nimic. Pentru că plănuisem totul în cel mai mic detaliu am avut o grămadă de timp în care am stat pe fereastra cu paharul cu apa în mână, am ascultat muzică, m-am analizat în toate oglinzile din casă etc etc. A venit apoi Maria – fotograful meu – şi fetele, să mă ajute la îmbrăcat. Nu, nu am ţinut cont de nu ştiu ce obiceiuri barbare, ci aveam o rochie care nu se putea îmbrăca altfel decât cu asistenţă foaaarte răbdătoare.
După încă vreo oră noi eram tot flower power. Maria fotografiase rochia şi accesoriile (o grămadă de idei salvatoare în sensul ăsta, abia aştept să văd ce a ieşit). Vreo încă o oră mai târziu am reuşit să intru şi în rochie, a apărut şi naşa (care nu, nu mi-a prins nimic prin cap în vaietele mulţimii, ci doar a stat cu mine în camera puţin şi am comentat diverse). Au fost livrate şi lumânările plus buchetele, am făcut şi coregrafie cu dezvăluirea rochiei. Dar coregrafie sănătoasă, nu aşa.
În altă ordine de idei, am plecat spre biserică în întârziere, conform regulii lui Murphy care spune că dacă ai mai mult decât destul timp la dispoziţie să ajungi undeva, vei întârzia cu siguranţă, iar pe la jumătatea drumului ne-am dat seama că nu avem lumânări. Dă-i cu nervi. Ăia din autocar credeau că le-am luat noi, iar noi credeam că sunt în autocar. Ele, de fapt, erau în bucătărie şi mai erau 10 minute până la slujbă.
Cineva s-a întors după ele, iar noi am încercat să tragem de timp. Era o căldură infernală, iar noi stăteam moţ în faţa bisericii, aşteptând lumânările. Nu, înaintea noastră nu a fost nicio nuntă.
După vreo 10 minute iese un preot- hello, nu vreţi totuşi inside, aici e cald, acolo e rece etc… Noi nimic. Au apărut lumânările, cavalerul de onoare era încă pe drum, s-a schimbat adhoc şi hai cu slujba.
E, ştiţi cum la ortodocşi nu e ca în filme, pentru că intră mai întâi personajele principale în biserică şi abia apoi bulucul? Eh, popa avea spirit artistic. I-a invitat pe toti înăuntru, iar noi ne-am făcut intrarea triumfala printre oameni, cu corul cântând, d-astea, de mă gândeam că asta e bonus, pe asta n-o programasem.
Slujba a fost lungă (nu era nuntă nici după noi- minune dumnezeiască, nu?), dar frumoasă (preotul a cântat in Song pe vremuri, deci vă daţi seama ce recitaluri ne-a tras, era ca la operă ca să zic aşa).
Am băgat şi sedinţă foto (btw, apărem în fotografiile din vacanţă ale unei asiatice care tocmai ieşea din Muzeul de Artă). Şi hai la cort. O mică criză de nervi mai târziu şi am ajuns la locul faptei. Paranteză.
Habar n-aveam cum o să arate locul. Sigur, agreasem o mulţime de chestii. Dar în capul meu era tot haos. Mă întreba lumea ce flori am pe masă şi nu ştiam să zic exact. Puteam descrie vag cu ce se mănâncă, dar la detalii …repetenţie curată. Mă lăsasem cu totul pe mâna fetelor de la Event Designs şi I Do Weddings. Sigur,de teroare nu au scăpat în ultima săptămână, de miliarde de mailuri şi adăugiri şi sâcâieli, şi esemesuri, şi dubii şi tot, însă ca execuţie mi-a priit exerciţul advertisingului, şi anume – lasă domnule omul să facă cum se pricepe, că sigur ştie mai bine ca tine.
Mai pe româneşte, văzusem totul pe hârtie, dar de fapt nimic în realitate. Cu muzica eram la fel de praf – n-am ascultat niciodată Marcă Înregistrată live şi nici n-am avut timp să întocmesc un playlist de bază pentru DJ. Am mers pe mâna Clarei, cum s-ar zice. Singurii de care eram sigură şi pe care îi experimentasem din plin erau Violin meets Guitar.
Am băgat în afacerea asta multă lume extraordinară, care a facut lucruri mirobolante. Mă felicit pentru fiecare alegere făcută, iar pe ei pentru toate minunăţiile pe care le-au brodat acolo şi pentru felul în care au colaborat, deşi nu se cunoşteau între ei. Am adunat piesele puzzle-ului cu grijă, iar ele s-au lipit perfect într-o imagine fără cusur.
Paranteză over. Şi ne apropiam. Pe măsură ce mergeam, de la maşină către cort, îmi dădeam seama că lucrurile sunt ceva mai frumoase decât mi-aş fi imaginat. Paparazzi erau la locul lor (deşi îi boscorodisem serios mai devreme din cauză că au întârziat), hostessele (lucica şi bianca) periau invitaţii etc etc. M-am împiedicat pe la jumatea treptelor, însă m-am oprit, am ridicat poalele şi am continuat să urc. Pe tema din Star Wars, că doar era în conceptul nunţii. Ăia aplaudau, în fine, totul era beton. Băi şi după ce am ajuns sus şi m-am pupat cu toţi cei, am văzut cum arată. Fraţilor, mă jur că n-aţi văzut aşa ceva nici în filme. Mesele cu vaze înalte, luminate, arătau sublim, umbrelele de deasupra ringului erau de vis, iar luminile colorate proiectate pe pereţi erau bestiale.
Şi aşa am ţinut-o până la final. Am dansat de am făcut băşici şi m-am încălţat cu şlapii Clarei (la butoane toată noaptea). Marcă Înregistrată au cântat mai bine ca orice trupă de coveruri auzită de mine vreodată pe aici, nu credeam s-o văd frodată pe mama zbenguindu-se pe Song2, iar Violin meets Guitar au făcut incomensurabile ravagii, după cum mă aşteptam.
Da, am tras şi o sârbă cu poalele-n cap şi papuci în picioare. Pe Rapsodia Română în intrepretarea Cristi Horia /Emilian Florentin Gheorghe. Am dansat-o din suflet, în ea e tot folclorul de care aveam nevoie la nunta mea. Tot românescul, tot pământul şi toate tradiţiile pe care am simţit nevoia să le am cu mine aseară.
Nu, nu s-a fost latrino. Nici muzică de nuntă. Nici Menaito, nici braşovence, nici pinguini (decât cei gonflabili de pe ponton, surpriza de la tatăl lui Vlad). Nu şi-a luat nimeni ziua bună, n-a zburat nicio jartea, n-a defilat nimeni cu cravata de cap. Voaleta mea Josephine a stat neclintită în cap de la 10 dimineaţa până la 6 cealaltă dimineaţă, fără basmale sau alte îmbrobodeli.
Sunt multe chestii de povestit, dar cred că e prea mult. Mai ales că nu aveam de gând să abordez subiectul în public, iar acum spun tot ce nu am spus atâtea luni de zile. Prea mult.
Îmi cer scuze dacă v-am obosit cu prea multe detalii. Ştiu că prea puţină lume e realmente interesată de subiecte de genul ăsta.
Dar a fost frumos, a fost cea mai frumoasă nuntă din lume. Mărturie-mi stau spusele oamenilor care acum ceva luni îmi ziceau clătinând din cap e, hai să te vedem ce-o să faci tu aşa diferit, atunci când le spuneam părerea mea despre lobotomia care loveste tânărul român şi mai ales pe neamurile acestuia ceva mai în etate atunci când vine vorba de o nuntă, de lipsa de flexibilitate şi de raţiune care cuprinde totul. Şi cele ale oamenilor care mi-au spus că aşa şi-ar dori să fie şi nunta lor.
Ca anecdotă, pe la 3 la prânz, cameramanul îl întreabă pe Vlad care e coregrafia când se fură mireasa. Zice – păi nu se fură mireasa. Eeee, nu se fură, stai să vezi, ştiu eu nişte discoteci pe acolo… Pe ăsta l-a umflat râsul, mă şi vedea prin disco Islaz, în lumina neonului, epatând audienţa, cu un cameraman după mine.(later edit – se pare că omul ştia ceva discotecă de fiţe prin jur, but still…). Pe la 11 seara omul (cameramanul) aflat în totală derută fără turtă, hora din faţa casei, jartele, nimic de nimic, zice totuşi să mă ia direct. Şi zice – băi, deci când te fură ăştia, să le zici să mă aştepte, că trebuie să vin şi eu.
Zic – uită-te atent în ochiul meu drept şi observă că de bunăvoie nu plec nicăieri. După aia uită-te şi la statura mea şi vei şti cu siguranţă că în seara asta nu plec de aici decât acasă.
Altfel, omul super ok, neinvaziv, cu idei bune, ne-a plăcut mult de el.
Da, am aruncat buchetul. Pe soundtrackul din Benny Hill. Prima oară a rămas în umbrelă, hahaha, ce ne-am dixtrat, noroc că l-am avut pe Andrei Gogiu cu noi, cu cei 2 m înălţime, care l-a dat jos. La repetarea scenei s-a şi adjudecat.
Şi gata. Nu mai ştiu ce să mai zic. De fapt ştiu ce să mai zic, dar sunt atât de multe că…na.
Vă las cu primul vals:
Ar fi trebuit să-l vedeţi pe domnul Sas. A fost la înălţime… 😀
Trebuie să mă iertaţi pentru incoerenţe, e târziu. E foarte târziu, dacă luaţi în calcul că mâine mă mărit. Ştiu, n-am scris nimic despre nunta asta. Nimic, nici pentru cei realmente interesaţi, nici pentru cei care aşteptau cu bâluţa-n colţul gurii detalii picante, nici pentru cei doar în trecere sau pentru alte viitoare priostrii seekers.
Gata. S-a terminat. Goana după diverse, discuţiile infinite, telefoane, sms-uri, mailuri fără de sfârşit. O să mă culc, o să mă târăsc câteva ore prin căldură infernală şi apoi gata. O să fie ca şi cum nici n-a fost.
De aia voiam să trec în grabă câteva gânduri aici, gânduri care probabil îmi vor dispărea pe duminică dimineaţa, aşa, când voi reveni la viaţa mea normală şi poate puţin plictisitoare pe alocuri.
Doamnelor, domnilor, domnişoarelor şi domnişorilor, sunt dovada vie că aşa e. Nu veţi crede până când nu veţi trăi (dacă veţi trăi) şi până când nu veţi vedea cu ochii din dotare şi nu veţi auzi cu urechile de la purtător. E aşa cum se spune. Nu ştiu dacă există monstrul din Loch Ness, Ozli, spiriduşi sau elfi. Dar cu siguranţă atunci când vrei să faci o nuntă există discuţii, există certuri, există păreri şi există dezamăgiri. După aia se întâmplă nunta în sine care n-are nicio treabă cu ce s-a întâmplat până atunci, ăia mai deştepţi se bucură de ea, alţii stau să vadă dacă le ies socotelile şi dacă sunt florile din vază aşa cum le-au comandat. Eu sper să reuşesc să fac parte din prima categorie. Până acum sunt în grafic, sper s-o ţin tot aşa.
Să le luăm pe rând. Faceţi parte din categoria părinţi de gaşcă? E prilejul oportun să aflaţi câte lucruri nespuse şi dorinţe neexprimate zac întrânşii. Mai ales pe final, când lucrurile nu se mai pot schimba.
Credeţi cumva că atunci când vă veţi planifica nunta nu veţi avea nicio bătaie de cap, pentru că veţi delega toate sarcinile diverselor persoane specializate, iar dumneavoastră veţi sta cu mâna-n sân până în ziua adevărului? Nicio şansă. Nici măcar una.
Ziceţi că vă ştiţi invitaţii şi că e exclus să vi se bage fitile de genul mă doare burta, mi-a mâncat pisica tema, şi că cei care vă vor refuza o vor face elegant, din timp şi asumat? Ei – aici e aici. Trebuie să fiţi pregătiţi pentru asta, pentru că vi se va întâmpla. Şi ce e mai interesant e că nu trebuie să fiţi pregătiţi doar pentru asta, ci şi pentru şocul descoperirii persoanelor din partea cărora vin ele, scuzele copilăreşti. Grădiniţa va fi o amintire foarte vie în aceste momente.
Ca un rezumat – ăla mai entuziasmat de noutăţile legate de rochie te va anunţa – la termen, dar scurt şi la obiect – că nu poate veni dar îţi urează toate cele bune, ăla de care te mirai că vine (fie că face un efort, fie că nu te aşteptai pur si simplu) te va anunţa pe ultima sută că de fapt nu vine, fix cât să-ţi înghiţi la loc şocul pozitiv, vor mai fi câţiva aleatorii, random, pe care nu-i poţi citi din prima, care îţi vor trage clapa cu o zi înainte,atunci când deja prezenţa lor e calculată pentru transport, cazare, păpică, loc la cea mai bună masă să se simtă omul bine, cadou personalizat la care te-ai scremut să te gândeşti, dedicaţii de la naşu mare etc. Da, sunt si din ceilalţi, pe care îi inviţi ştiind că te vor refuza, doar că îţi face plăcere să-i inviţi şi unii dintre ei te vor surprinde plăcut şi vor apărea.
Vor fi şi din cei care scurt pe 2 îţi vor trage ţeapă fix în ziua aia. Fac mâine recensământ şi vă zic ce şi cum. Teoretic ar trebui să fie şi din cei care apar neanunţaţi, dar în cazul meu locul e suficient de inaccesibil încât să nu fie nici naiba în trecere pe acolo.
Da, suntem cu toţii regula şi nu excepţia.
Acum că am trecut de detalii a la miresici.ro, mai am doar două lucruri de spus.
1) vorbeam marţi seara la o (mai multe) beri cu un total necunoscut, vecin conjunctural de masă, care îmi spunea că atunci când te căsătoreşti, indiferent cum o faci, e ca şi cum ai ara. Întorci tot pământul cu fundul în sus şi o iei de la zero. Vezi buruienile, scarmeni ţărâna, alegi grâul de neghină… E – mai plastic de atât nu o putea exprima. N-am trăit revelaţii. N-am trăit dezamăgiri de nedescris. Am trăit în schimb o clarificare, pe care o găsesc benefică şi pe care v-o recomand.
2) dacă vă apucaţi vreodată de o nuntă, indiferent cum ar fi ea, încercaţi s-o faceţi aşa cum vreţi voi,dar fără să vă înverşunaţi. O să fie foarte greu, deşi nu pare la început, dar dacă găsiţi echilbrul ăsta între maturitatea de a face lucrurile aşa cum îţi doreşti şi de a-i înţelege în acelaşi timp şi pe alţii, totul este perfect.
Gata, over and out, încerc să înfig cornul câteva ore, până îmi înfige mie coafeza floarea-n coc.
Dacă ați trecut vreodată pe lângă Biserica Anglicană și ați văzut restaurantul Chez Marie, dar nu v-ați oprit puțin acolo, mare rău ați făcut. Și așa am făcut și eu, până n-am mai făcut, respectiv până m-am dus să-l testez în vederea festinului de după cununia civilă. Locul mi-a fost recomandat de Prințesă, așadar rău n-avea cum să fie, judecând după experiențele anterioare. Totuși, aveam rezervele mele (majoritatea prejudecăți) cum că ar fi de fițe un pic, că poate servirea e scorțoasă, știți voi, lucruri d-astea.
Așa că ne-am dus într-o seară să vedem care e treaba.
De când am intrat am văzut că imaginația mea era depășită, în sensul că locul este într-adevăr unul elegant – așadar probabil fițos (nimic mai fals). Lumea era de bună calitate (deși ușor corporatistă), atmosfera plăcută. Am luat loc la o masă și am zis să vedem ce se întâmplă. Menu-ul ne-a fost înmanat repejor și chiar pe cand ne întrebam la ce folosesc farfurioarele de pe masă ne-am lămurit, căci o farfuriuță cu măsline și unt, precum si un coș cu chifle au aterizat pe masa noastră.
Aha! Deci e cu couvert, specia aceea de aperitiv care îți e cum s-ar zice băgat pe gât! Temerile mele începeau să se adeverească. Și am zis – bine domnule, ori la bal, ori la spital, măcar să vedem ce e cu măslinele și atenția.
Mărturisesc cu mâna pe inimă că n-am mâncat în viața mea măsline mai bune, iar chiflele calde se duceau uite-așea pe gât unse cu unt. Deci și doar pentru măslinele alea trebuie neapărat să mergeți să le gustați – sunt marinate cu ceva… eu zic că e usturoi, Vlad zice că ar fi simțit ceva brânză, posibil să fi fost amandouă, mai multe, sau niciuna.
Mâncarea pe care am comandat-o a venit aproape instantaneu. Cred că nici la McDonalds nu vine așa repede. Eram abia pe la a treia măslină, aproape că am fost dezamăgită că am brusc mai multe puncte de interes și trebuie să aleg.
Eu am comandat o gustare caldă – și anume Quesadilla. Care la Chez Marie vine în niste lipii foaaarte fine, excelente, iar sosul nu e practic un sos, ci un amestec iute de legume tăiate bucățele mici mici, absolut genial. Consortul a avut o salată Caesar pe care a hăpăit-o până la ultima frunză cu mormăieli, de unde trag concluzia că a fost ceva deosebit. Quesadilla mea avea și o frunză de salată de decor pe care nu m-am putut abține s-o gust. Șoc și groază, oameni buni, avea gust de… salată! După ani de zile de mestecat frunze verzi fără niciun gust în căutarea senzațiilor tari românești din copilărie, am găsit în sfârșit o frunză de salată cu gust, la Chez Marie. Trag concluzia că și aia din Caesar era la fel de bună, de unde și mormăielile.
Am cerut nota și am solicitat o rezervare pentru vineri, la 16.30. Ospătarul a fost deosebit de amabil, ne-a îndrumat către niște aperitive bune de pregătit dinainte (vinete și icre de crap) ca să nu suferim până se gătește pentru 15 oameni. Nu ni s-a cerut niciun avans, garanție, ipotecă sau eu mai știu ce altă absurditate, ci doar un număr de telefon și rugămintea să anunțăm dacă intervine ceva. (am uitat să zic că couvert-ul ăla a fost 3,5 lei de persoană, deci foarte ok pentru cele mai bune măsline din lume și chifle cu unt).
Vineri la ora stabilită am fost acolo. Mesele erau aranjate exact așa cum am solicitat, temperatura numai bună (afară era pârjol, remember?), muzica foarte plăcută, m-aș hazarda chiar să zic că foarte bună. Nici nu-mi așezasem bine pe scaun fundul proaspăt măritat, că minorul din gașcă avea deja în față o înghețată King Size. De unde a produs-o și când a apărut mai exact n-aș ști să vă explic, dar a fost ca în David Copperfield. Au apărut repede și vinetele+ icre, care au fost excelente, plus chiflele deja celebre. S-a băut berea casei (draught, produsă special pentru Chez Marie de unul dintre producătorii de bere, nu dăm nume, nu facem reclamă).
S-au mai comandat niște aperitive care arătau foarte, foarte bine și s-a trecut și la mâncarea serioasă. Care a venit uimitor de repede, adica în mai puțin de o oră. Judecând după faptul că am fost 15 persoane care ne-am aruncat la șnițele, pui chinezești, miel, rață, porci și alte animale, eu zic că s-au descurcat mai mult decât onorabil. Plus că pe masă erau încă antreuri diverse, cafelele și vinurile treceau de numa-numa, nici n-am simțit când a apărut mâncarica. Mâncărică pe care n-am mai putut-o mânca și pe care oamenii au insistat să mi-o pună la pachet (și ce bună a fost pe la 6 dimineața, după party…). Lăsând toată mâncărica în farfurie, m-am aventurat la desert. Fondue de ciocolată. Ok, despre asta n-am să vorbesc foarte mult, pentru că mă voi îneca cu băluțe. A fost mortal. Deadly. Brilliant. Ceilalti și-au luat înghețate, dar n-am apucat să-i întreb cum au fost pentru că înotam în fondue-ul ăla cu mintea rătăcită mai rău decât de cântecul sirenelor.
Nota a fost atât cât ar fi trebuit să fie. Nicio surpriză neplăcută. Amabilitatea a fost menținută până la final, cred că nici măcar mini invitatul nostru în vârstă de 3 ani nu are vreo plângere.
Da, poze. Ei bine, poze nu am. Nu s-au făcut, nu exista, nu avem, dar că propun să vă duceți să luați singuri poze mentale că merită rău de tot.
Dacă mă întrebați cum a fost o să vă zic că a fost exagerat de frumos. Dacă nu mă întrebați cum a fost tot o sa vă zic că a fost exagerat de frumos. Oricum ați da-o, eu o s-o țin pe a mea, că a fost exagerat de frumos. Deci n-aveți cale de scăpare.
A fost cald, a fost soare. A fost extrem de cald și de lumină și totuși nu am simțit nevoia ochelarilor de soare (în general nu prea pot trăi fără ei). Dacă a fost cum mi-am imaginat? Nu, a fost mai bine decât mi-am imaginat. Și mai scurt.
Dacă mi-am schimbat semnătura? Da, mi-am schimbat-o. Dacă am exersat-o mult? Nu, m-am hotărât la ea ad-hoc, când am semnat. Până la respectivul moment credeam că am să mi-o păstrez pe cea veche, și așa e indescifrabilă.
Dacă am primit multe flori? Am primit o găleată, 7 vaze și trei sticle tăiate de plastic, transformate în vaze. Atât de multe încât a doua zi mi-a luat cam o oră să le sortez, să le bibilesc, coafez și etalez prin casă.
Dacă am primit cadouri? Da, am primit și cadouri. Foarte frumoase toate. Repetitive? Ei bine, nu! 🙂
Dacă s-a aruncat cu orez? Da, s-a aruncat și cu orez. Și n-ar fi fost la fel de frumos dacă nu s-ar fi aruncat, deși dacă aș fi fost întrebată înainte aș fi zis sa nu cumva să prind bob prin preajmă.
Dacă au venit acordeoniștii să ne bâzâie și a fost nevoie să fie plătiți ca să nu mai cânte? O, da. But it was sort of fun, acum că stau să mă gândesc la asta.
Dacă s-a plâns? Da, maică-mea a plâns până la deshidratare. Dacă am plâns eu? Nu, deși aveam un nod în gât încă din momentul în care am coborât din taxi.
Dacă sunt fericită? Da, sunt. Dacă sunt liniștită? Foarte.
Se numește The Wedding Styler și ființează la adresa http://
