Category Archives: rasu’-plansu’

rasu'-plansu', revolta

Ce să NU faci la prima întâlnire

9 Comments

MTU Sexy Leather
Creative Commons License photo credit: lust4lthr

Am să încep cu concluzia și povestesc apoi cum am ajuns să scriu asemenea lucruri.

Conform filosofiei personale, există o singură regulă. La prima întâlnire să nu faci decât ce vrei să faci. Extinsă, asta ar fi așa:

-dacă tipul nu-ți place deloc, pleacă.

-dacă nu te prinzi dacă îți place sau nu, probabil că nu îți place. Totuși mai dă-i o șansă, am mai auzit și d-astea…

-dacă tipul îți place și el te place și vrei să faci sex, fă sex. (el aproape sigur vrea, dacă nu vrea totuși nu te coborî la viol, nu merită pușcăria, și-apoi e și el om…).

-dacă tipul îți place, și el te place, dar nu ești nici pe departe genul care să facă sex cu cineva complet necunoscut, atunci nu face sex! N-au intrat zilele în sac, nici săptămânile, nici lunile etc

-dacă tipul îți place dar el nu te place pe tine, aia e.

Atât.

Și acum s-o luăm de la capăt. Am intrat în seara asta în posesia unui link care m-a lăsat mască. Citiți-l. Trebuie, neapărat. Mai stupid decât titlul este doar conținutul, pe care vă îndemn să-l parcurgeți. Este un detaliat manual de dresaj al bărbatului la momentul numit prima întâlnire. Băi nene, are you nuts?

Ți se povestește, pe scurt, ție, femeii fără succes în amor, că dacă n-ai succes la bărbați asta e din cauză că nu ți-ai însușit normele de comportament social potrivite unei prime întâlniri. Bărbatul trebuie ademenit, vrăjit, indus în eroare și oroare și apoi păcălit să șadă mumos! Ce atracție! Ce romantism! Ce poveste! NU! Când te duci la întâlnire îţi stabileşti dinainte cât stai, cum vrei să decurgă, despre ce vorbeşti, ce vrei să obţii şi cum ieşi din scenă. Ai un plan şi-l respecţi, chiar dacă el e Brad Pitt, ne-am înţeles? Tu ai o viaţă şi îţi vezi de ea, nu fă greşeala să uiţi să te ridici de la masă, sau să-l anunţi de când te aşezi că tu mai ai o întâlnire. Fă pe proasta: “Am uitat să-ţi spun? Am crezut că ţi-am spus când am venit”. Mai bine pari aiurită decât banală.

De departe, dar din avion de departe, cea mai tare e regula numărul 7. Și anume:

Regula nr 7

O să te sune. Nu-i răspunde. O să-ţi dea mesaje, nu-i răspunde. A doua zi o să sune din nou, răspunde-i o singură dată, entuziasmată de viaţă, după care refuză-i invitaţiile într-un mare stil, pe fondul că ai multă treabă. Asigură-l că o să vă vedeţi când ai mai mult timp liber şi eventual la sfârşit de conversaţie spune-i cât de bine te-ai simţit în compania lui. Atât.

Ai reținut? ENTUZIASMATĂ DE VIAȚĂ!

Ar mai fi:Nu-ţi da chiloţii jos, oricât de mult l-ai dori. Fiindcă n-ai altă opţiune de a-l înnebuni şi păstra pe termen lung, mai ales dacă nu eşti expertă în seducţie. Ai reținut, da? Fără pipi la prima întâlnire, că te-a luat mama dracu. Dacă ești expertă în seducție, un pipi mic merge, dar să te ștergi bine după.

Există cu siguranță două lumi. Una în care femeile sunt obișnuite să gândească după un set de reguli și imediat ce tipul nu mai sună se gândesc: La dracu. Iar i-am răspuns la telefon. Știam eu că nu trebuia! Femeile de genul ăsta în general ajung singure și… disperate. Fac un scop din a fi cu cineva, sau din a călca bărbații pe cap.  Și îmbogățesc pițipoance care scot cărți și par a deține secretul absolut al seducției.

Și aia în care femeile sunt normale și își văd de eșecuri (din vina lor sau nu) și de viață în general, fără să citească enormități de genul ăsta, poate doar ca să se minuneze de marea grădina a domnului.

La final mai am o singură idee: Fată, daca e, e. Dacă nu e, nu e.

Și asta zice cineva la care a fost de foarte multe ori nu e.

P.S.: Zic să dați și mai multe ture pe site-ul ăla. E un fel de www.pitzipoancapseudointelectualis.ro. Vai… Am intrat și pe Facebook, să văz cu ochii mei amazoana, arhitecta de suflete, guru, psiholoaga, scriitoarea, academician-doctor-inginera. Ce ziceam – pitziponcus pseudointelectualis.

la strada, me and my friends, povestind bucurestiul, rasu'-plansu'

La goblinu lăudat…

5 Comments

Vineri seară, după istoria cu Damian Drăghici și jazz-ul (btw, tocmai am primit un comentariu de la o fană / fan Damian, cu puli, căcați, familii, morți și tot ce trebuie care a ajuns în coșul cu spam instantaneu. Mulțumesc frumos, acum sunt fan Damian clar), am dat o raită prin centrul vechi, unde m-am întâlnit cu oamenii. Cică se redeschide Goblinul și să vedem cum e. Mie nu mi-a plăcut niciodată în mod special locul ăsta, nici în București nici în Vamă (cică ăla din Vamă tocmai a ars – mai e și după sufletul omului, vedeți imediat de ce zic asta).

Ajungem la intrare – eram 6 – și acolo primul ins din șirul indian primește un *tu – nu* de la arătarea din fața ușii. Noi, restul, nici n-am mai încercat să aflăm dacă suntem suficient de cool pentru Goblin. Mie una mi se făcuse scârbă. Bă băieți, v-a prostit foamea? Seriously… Citisem de curând ceva asemănător despre Kulturhouse – ceea ce mă face să nu încerc să intru acolo. Mă copii, eu știu că în filme cluburile au bounceri. Dar voi ați văzut cam cum arată cluburile alea din filme? Sau v-ați pus problema că locul ăla ar trebui să fie mai întâi uberhipersuper cool și să facă omul să-și dorească să fie înăuntru mai mult ca mâncarea pe o zi întreagă? Sau că ar trebui făcut club cu circuit închis în toată regula? Odată ce puneți o maimuță la intrare să facă preselecție ar trebui să existe și un motiv, nu?

Ajunsă acasă, dau un search pe google. Pe blogul Goblin scria *intrarea liberă*. Hahahahahhahahahhahahhahah.

la strada, povestind bucurestiul, rasu'-plansu'

O duminică, un Maserati, o autogară, cinci babe

2010 Maserati Quattroporte GTS
Creative Commons License photo credit: digitizedchaos

Duminică, în loc să mergem în parc şi să executăm acţiuni sportive,  am pus la cale o sesiune scurtă de shopping pe la Outlet si Decathlon.  Mi se pare normal. Anyways, în acest scop ne aflam în jurul orei 15 în staţia de autobuz, împreuna cu vreo 6-7 doamne de vârsta a treia, purtătoare de batic şi papuci de plastic peste şosete groase, înarmate cu multiple cutii şi paporniţe de rafie pline cu PET-uri goale, aceste înrăite reciclatoare ale zonelor suburbane.
Şi cum stăteam noi aşa, din mulţimea de Loganuri, VW, BMW-uri şi care şi mai care de felurite dimensiuni şi culori, se iţeşte (oarecum brusc datorită înălţimii de camuflaj) în faţa ochilor noştri buimaci un Maserati negru ca pana corbului.
Şi ce să vezi, unde nu opreşte el taman în dreptul staţiei de autobuz.
Geamul coboară şi pe el iese capul unei făpturi de minim 17 – maxim 20 de ani, de sex feminin. În stânga ei şoferul, care – vorba lui Vlad – nu avea nici figură de bancher şi nici de sportiv reputat, ci de combinator, de minim 36 – maxim 45 de ani.
Domnişoarele cu plase de rafie se îndreaptă guralive către portiera supla de unde răsărise căpşorul de sex feminin, înţelegând că li se cere ajutorul. Vorba aia, de câte ori în viaţă ţi se întâmplă să vezi Maserati că opreşte în staţia de autobuz, să te mai bage şi în seamă?!  Oare vor să afle în ce direcţie e Parisul? Sau vreun nou complex rezidenţial ultraluxos? Cea mai apropiată reprezentanţă Luis Vuitton? Bamboo, măcar? Poate au rătăcit drumul spre aeroport…

,,Nu vă supăraţi – Autogara Militari?”

……….

În fine. Evident că s-a dat startul la competiţia indicaţiilor preţioase. Vorba aia, au nimerit unde trebuia – în asociaţia expertelor în probleme de autogară. Cei doi au mulţumit, au ridicat geamul şi şi-au continuat aventura într-un nor de praf. În urma lor, babele au rămas cu mâinile în şolduri, minunându-se.

,,Ai văzut? Frumoasă maşina…Ţi-ar plăcea una aşa, nu? Eeeee…”

Concluzia – orice maşină ai conduce, tot la Autogara Militari ajungi.

Şi întrebarea ediţiei – câte PET-uri goale încap într-un Maserati?

la strada, rasu'-plansu', revolta

Ac Dc si curentul alternativ anti-satanist :)))

22 Comments

Am fost duminica la concert, concert care a fost misto, mi-a depasit asteptarile. N-o sa ma apuc sa va povestesc de locomotiva, tunuri, striptease-ul lui Angus, solo sau bis. Ati citit deja chestiile astea peste tot daca v-a interesat. Asta in cazul in care n-ati fost acolo si iar e complet inutil sa ma apuc sa descriu.
Ce mi-a captat insa atentia e pajistea de crestini piosi care au rasarit ca ciupercile dupa ploaie si care o dau inainte cu satanistii si cu felul in care noi, oamenii normali adica, ne ducem spre pierzanie.

Dragii mei, satana in sfarsit ne-a pacalit si ne-a facut sa credem ca nu exista si acum, ca ne-am dus si la spectacol, ne-a pacalit sa o mai si preamarim. Oamenii astia traiesc intr-un film prost, d-ala cu buget minuscul, in care satanistii cu glugi trase pe ochi vrajesc omenirea si-o fierb apoi la foc mediu in cazane.

Ei, pe astia i-as face tocana.

Cred ca daca as putea fi acuzata de discriminare de vreun fel, capul de acuzare no 1 ar fi ,,discriminarea habotnicilor”. HUO.

I-as casapi pe toti astia care au impresia ca le stiu pe toate. Pe toti astia care se dau crestini doar ca sa arate mai bine cu degetul. Pe toti astia care stiu exact CE SI CUM.

Iar alora care se indoapa cu documentare ieftine americane in care ti se explica de ce roacherii sunt satanisti, le-as recomanda sa vada si Religulous. Asta daca nu le e prea frica ca iese dracu’ din monitor si le da o limba pe fata.

In rest – mars, ma! (click de credeti ca exagerez)

(da, I must be possesed)

la strada, rasu'-plansu', revolta

Am chef de ceartă

9 Comments

Aşa mi s-a spus. Aseară. Dar nu despre asta e vorba.

Este vorba despre faptul că acum, as we speak, am chef să îmi etalez un punct de vedere care sigur va irita mulţi ochi.

Se tot vorbeşte de legea maidanezilor, să fie exterminaţi, să nu fie exterminaţi, să fie sterilizaţi, să fie făcută ţara maidanezilor etc.

Da, sigur, nu e vina lor că s-a ajuns la asta. Da, da, drepturile animalelor, sunt mai bune decât noi, iată ce privire blajină. Masacru, carnagiu, filme triste etc.

Da, dar la fel de sigur nu vreau să-i mai vad. Nu vreau. Pe acele suflete nobile, mult mai curate decât cele ale oamenilor etc. Să nu îi mai văd! Mi-e frică să mă duc să iau un suc, mi-e frică să mă duc până la mall cutreierând printre cele nu mai puţin de 3 haite de câini de cel puţin 12-14 capete fiecare.

Să fie sterilizaţi? Mda. Asta ar însemna să nu se mai înmultească. Mă rog, să zicem că întotdeauna se poate mai rău. Şi să fie lăsaaaţi aşa, pe stradă, pardon – în grija cetăţenilor – până mor de moarte bună – adică în medie vro 8 ani d-acu încolo (if we get lucky). Şi unde va fi, mă rog, cetăţeanul vigilent atunci când haita de ,,simpatici maidanezi” (prietenii ştiu de ce) vor considera că li se încalcă teritoriul şi vor ataca nush ce copil trimis de tac-so să îi ia ţigări pe la 10 seara?

Tremură pipota în mine în fiecare seară. Taxiul nu poate să mă bage în scară, există o alee destul de lungă şi mulţi căţeluşi foaaaarte drăguţi care se isterizează din te miri ce. Cu bicla te hăituiesc, cu joggingu te aleargă, se pişă şi se kk peste tot, de muşcat muşcă din motive care nu-s problema mea. Cert e că o fac pentru că li se năzar chestii. Pentru că, guess what, sunt în mediul greşit.

Da măh, da, nu e vina animalului. Da’ nici a mea nu e. Şi da, în mod egoist şi inuman, şi rău că oamenii sunt mai răi cacâinii şi toate cele – EU ÎI VREAU DISPĂRUŢI. Cum se poate, cum nu se poate. Dacă vine careva cu o soluţie (i)realistă – de genul – are el ţara lui particulară şi bani să angajeze dădace la câini, şi pune toate astea la dispoziţia pufoaselor şi sensibilelor creaturi hăituite de oameni fără milă pe străzile capitalei, atunci o să votez pro.

Până atunci, n-o sa ader la nicio mişcare d-asta mai mult sau mai puţin virtuală de gen ,,împotriva nush cărei legi”, ,,să salvăm maidanezii”, ,,maidanezii sunt ai noştri” etc. Ai mei nu sunt, clar?

Şi-acuma hai, că am chef de ceartă. Rău de tot.

rasu'-plansu'

ă…0 pentru România

2 Comments

Prespun că știți că s-a întâmplat. Marele eveniment de pe iRealitatea tv care este.
Pe mine nu mă mai afectează lucrurile astea. Nu mai am așteptări. Sunt zen. Toleranța mea e la un nivel extrem de ridicat, poate pentru că sunt egoistă, sau poate pentru că așa m-am autoeducat. La momentul marii ceremonii de decernare, însă, eram însoțită de cineva care n-are limita asta așezată prea sus. Așadar, vrând-nevrând, am atacat subiectul și l-am perpelit un pic pe toate părțile, până i-am pus eu capăt, nemaifiind de mult interesată therefore nici atacată de inepțiile din media. Mai exact, am apăsat butonul roșu de pe telecomandă și am mai turnat un pahar de vin.

Dar totuși ceva din discuția respectivă a ramas rătăcită undeva prin colțul unei microcircumvoluțiuni. Poate de asta mi-a sărit azi în mijlocul ochiului articolul asta din Cațavencu.

Un singur lucru vă mai zic. Doamnelor și domnilor, actorul anului esteeeeee:

me and my friends, povestind bucurestiul, rasu'-plansu'

Pentru astazi, o analogie si o carte

6 Comments

Incep cu o glumita. Stiti bancu’ cu “mama, mama, uite, merg pe bicicleta fara maini! mama, mama, uite merg pe bicicleta fara picioare! MAMA, MAMA, UITE, MERG PE BICICLETA FARA DINTI!” ?

Dupa introducerea sugestiva, sa intram in primul subiect. Analogia. Toata lumea stie ca analogia e a doua natura a mea. Si nu servesc DOAR o analogie, ci doua, trei, cinci, douazeci – cum se zice, mai bine sa ai decat sa n-ai. Presupun ca de aia am si capatat jobul pe care l-am capatat atunci cand l-am capatat. Fac conexiuni instantaneu si nu doar ca le fac, dar le si transform in povesti. Ei, cand mi se intampla asta in cadrul unui dialog amical, dau impresia ca imi consider auditoriul usor retardat. Pentru ca repet aceeasi chestiune in hainute noi de 20 de ori, pana sunt ferm convinsa ca m-am facut inteleasa pana in cele mai obscure detalii. Fac o paranteza si spun oricui a trecut vreodata prin asa ceva din cauza mea ca imi pare rau, si ca n-am intentionat sa-i pun la indoiala intelectul. E vina analogiilor. Imi plac. Nu ma pot abtine. Le iubesc.

Si uite asa ajung la tema de azi – adica sa mai vorbim putin despre mine ca n-am facut-o destul, vorba aia.  Si va povestesc eu azi despre copilul care trece pe rosu – exact ca cel din banc, care merge pe bicicleta fara maini. Eu sunt un copil prost. Un copil prost care face lucruri prostesti si dupa ce ca le face, se mai si lauda cu ele. In speta, trec mereu pe rosu. Imi place sa trec pe rosu, sa ma plimb pe zebra, sa defilez nepermis, si sa ma si laud cu asta. Cum prind un om la cotitura cum ii zic -” baaai, deci eu sunt atat de tare incat trec MEREU pe rosu. Uite, de exemplu maine mi-am ales semaforul ala tare de la romana si vreau sa trec de vreo 30 de ori dus-intors PE ROSU. Nu-i asa ca-s cool?”. Si oamenii, saracii ce sa zica. Unii zic “da, tu, esti foarte misto, mi-as dori sa am si eu tupeul tau”. Altii zic “mda, ma rog, fa ce vrei”. Altii pe care tind sa ii ignor zic “you’re gonna die”.

Ma rog.

E destul de clar in circumstantele date ca a dat masina peste mine de cam multe ori. E la fel de clar ca ma si doare de fiecare data. Nu e ca si cum daca iti rupi mana de 5 ori a 6-a oara n-o sa mai doara.  Doare si inca destul de tare. Iar eu fiind un copil, si inca unu’ destul de prost,  ma vait si plang de 10 ori pe cat ar fi cazul. Si atunci toti oamenii se aduna, ma duc la spital, dau spaga la asistente, ma rog, din astea. Uneori capat si cate-o acadea, ceva, sa nu mai plang.

Dupa care urmeaza etapa “ti-am zis sa nu mai treci pe rosu”. Insotita de etapa “sa-l dam in judecata, avea 300 la ora, e plina strada de inconstienti” etc.

Problema e ca tot pe rosu o sa trec. Si probabil, ca un copil prost ce sunt, o sa ma laud cu asta in continuare.

Asa, analogia zilei a luat sfarsit, asa ca trecem la carte.

Aseara am luat contact cu carticica Povestind Bucurestiul. E foarte frumoasa, e lucioasa si are niste ilustratii …cum sa zic. Nu stiu cum sa zic. Adica daca zic “foarte frumoase” e neoriginal si nu o sa intelegeti la ce ma refer. Sunt… perfecte, sa zicem.  Pentru bancile care spun povesti, pentru cele doua regine, pentru amintirea cu cainele…pentru taximetristi. Exista chiar un desen cu Camelia din Galati…

Nu stiu inca daca o puteti vedea / procura / admira undeva. Aseara eram destul de “in my corner” asa ca n-am pus asa multe intrebari. M-am agatat doar de primul meu exemplar, l-am citit si am rontait niste placinta cu dovleac asezonata cu niste vin fiert. Si am uitat sa pun intrebari logistice.

It made me kind of… warm and fuzzy inside. Cartea, adica.