Category Archives: voluntar

Povestea cu brăduțul

Să vă explic. De mai bine de zece ani, de când stau la capitală, n-am mai făcut brad. Că era cămin, că plecam de Crăciun, că aia, că ailaltă. La un moment-dat m-au luat și trăirile ecologiste și chiar că n-am mai avut brăduț. Ai mei, la Pitești, au luat un brad artificial sublim, un pin de doi metri și ceva, juri că-i viu. Suspectez că din trăiri practice și nu ecologice au făcut gestul, dar e bine și așa. Aproape că i-am învățat să recicleze, deci ușor-ușor îi aduc pe calea cea bună.
Dar să revenim la brazii noștri. Bon. Din 2000 până în 2011 ac de brad organic sau anorganic nu mi-a călcat pragul locuinței. Anul trecut am miorlăit eu puțin cum că aș cam vrea unul, aș fi optat pentru unul artificial, dar la Cora erau oribili și în altă parte ne-a fost lene să mergem.
Dar a venit și vremea faptelor. Ha! Anul ăsta am citit totul despre îngrijirea brazilor în ghiveci. M-am documentat. M-am dat peste cap de trei ori. Doxă m-am făcut. Prin noiembrie puteam să-mi dau doctoratul în brazi și ghivece.

Și abia după aia am plecat după brad.

Deși se anunța o misiune impresionantă, ne-am limitat în a merge la Praktiker și a alege un amărășteam în ghivecel, nici măcar nu l-am rugat pe nenea să-l desfacă să vedem cum arată. Toți păreau urâței, degerați acolo, în fața magazinului. Niște bieți pui de molid, românești get-beget. Am luat și niște beteli și gloabe și gata. Acasă am uitat subit toata materia tocită în sesiune și am instalat bradul direct în casă și nu pe balcon, sperând că s-a adaptat treptat la mediu în cele trei ore în care ne așteptase în mașină, în parcarea de la Afi (oprirea noastră intermediară). L-am cocoțat pe un dulăpior (are cam un metru), l-am împodobit cu ce am avut prin pungă și ne-am declarat mulțumiți. Așa frumăsețe de brad n-am mai văzut eu de mult…
Și am trăit fericiți până un pic după sfântu Ion. Când am făcut operațiunea inversă, dezbrăcarea și hai pe balcon. Nu înainte de a-i înfofoli ghiveciul în cârpe și plastice, cică ar ajuta dacă dă îngheț. Să vedem… Până una-alta drăguțul de el e plin de mugurași verde-crud, nici el nu mai știe ce anotimp e…
În martie intenționăm să-l ducem la țară la ai mei și să-l plantăm a la carte, la umbră, printre alți copaci, pământ de conifere, stropire, dansul recunoștinței, rugăciunea recoltei etc.
Eu sper să supraviețuiască și să-l văd mare mare.
Și în cinstea acestui gând, să mai ascultăm și niște muzică, că parcă merge…

Scrisoare deschisă (pentru Bibi)

Bibi are nevoie de ajutor Textul este luat de aici. Motivul pentru care dau copy-paste, preluând astfel textul integral, este că știu că oamenii preferă să citească de pe prima pagină pe care ajung, în loc sa dea încă un click și să citească de pe pagina originală. Cu alte cuvinte, dacă exercițiul de imaginație pe care vi l-am propus ieri vi se pare prea complicat, citiți rândurile următoare. Poate acum o să înțelegeți. Aveți timp până pe 16 să donați cei doi euro prin SMS la 848, asta dacă nu ați făcut-o deja. Tic, tac…

,,Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.
În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.
Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat încă de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.
Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile (iar cele din urma acționează mult mai perfid, pe nesimțite, fiind extrem de periculoase)
Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine însămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.
Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpățânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!
Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.
Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.
M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.
Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678
Pe pagina lui găsiți conturile în euro și Paypal.
http://viatacudba.blogspot.com/
Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.
Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.
Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.”

Rugăminte pentru Bibi

Încep cu rugămintea. Nu uitați, vă rog, să dați un SMS săptămâna asta la 848, pentru Bibi.. SMS-ul vostru înseamnă o donație de 2 euro. Poate nu e mult, dar dacă suntem mulți, va fi foarte mult. Donați și povestiți și altora. Gândiți-vă că uneori votați pentru nu știu ce concurenți din nu știu ce concurs televizat. Gândiți-vă că cu doi euro nu cumpărați nici măcar o cartelă de zece călătorii la metrou. Iar efortul necesar pentru un asemenea gest e minim. Și simplu. Luați telefonul, dați sms gol la 848. Atât și nimic mai mult.

Au apărut recent discuții despre așa-zisa situație materială confortabilă a părinților lui Bibi. Mi-a tremurat stomacul de silă. De ce să faci bine, dacă poți să faci rău, cam așa s-ar traduce. Să facem un exercițiu. Gândește-te la tine, imaginează-ți că ai un salariu de vreo 2500-3000 de lei pe lună, o soție cu un copil mic, o șalupă mică, cât să te dai cu ea (cam ca alea din headerul meu, dar cu motor) și o treime dintr-o casă veche în Deltă. Bun. Și mai imaginează-ți că stai într-un oraș obișnuit din România, într-un apartament la bloc cu trei camere de vreo 70.000 de metri pătrați. Sună ok, nu? Nu e foarte mult, dar e bine. Alții o duc rău, tu ai barcă, casă, nevastă, copil frumos. Boooon. E, și imaginează-ți acum că copilul se îmbolnăvește grav, de ceva ce mai au doar alți 600 de copii din lume – respectiv măduva lui nu mai produce globule roșii. Și ca e foarte posibil să moară dacă nu se întâmplă o intervenție care costa vreo 150.000 de euro, în mare. Doar intervenția, nu vorbim de tot ce înseamna servicii medicale pentru copilul tău. Dacă le pui și pe alea ți se face rău, așa că mai bine nu le pui, le rezolvi tu cumva pe alea. Așa cum ai dat banii până acum pe tot felul de prostii (gen haine, mâncare, cărți), poți să dai acum pe spitale și transfuzii. Poți să-ți imaginezi asta? Știu, e destul de greu, dar fă un efort. Ții minte? Ai un copil mic, abia născut, te seceră și afli că e pe moarte. Deci, ce faci? Îți mai las cinci minute? Îți zic eu ce faci – încerci să vinzi tot ce ai, barcă, teren, bijuterii, tablouri, haine (și constați că nimeni nu le vrea sau nu dă cine știe cât pe ele) începi să îl duci prin spitale cu costuri enorme, să ai grijă mare cu ce îl speli, îl îmbraci și îi dai de mâncare (pentru că boala lui e așa dificilă încât el este acum un copil extrem de sensibil) și între timp, pentru că el trece, faci TOT POSIBILUL să strângi banii pentru intervenție. Trăiești cu senzația că brusc ți s-a luat tot, toată liniștea aia de care vorbeam acum câteva rânduri. În toată bezna asta clipocesc și două-trei luminițe, asta pentru că sunt câțiva oameni care se implică și vor să ajute. Donează cât pot, popularizează cazul, fac campanii, în fine, fiecare face ce poate. Ești recunoscător că sunt oameni pe lume care vor să te ajute, că nu te-a abandonat toată lumea. Te gândești că deși nu înțelegi de ce treci printr-o asemenea tragedie, e totuși bine că nu trebuie să treci singur prin ea.

La un moment-dat se întâmplă ceva destul de important. O fundație renumită analizează cazul (cu tot ce înseamnă el – costuri, posibilități materiale proprii, fonduri deja strânse, caracteristici ale bolii) și, datorită gravității și urgenței lui (să zicem că ești cam undeva pe locul 1, așa, disperat e deja un cuvânt blând), hotărăște să atribuie numărul ei scurt, 848, pentru o săptămână cazului copilului tău. Ție nu prea-ți vine să crezi că viața copilului tău se rezumă la UN CAZ, dar te bucuri totuși, pentru că în felul ăsta, mulți oameni se pot aduna și cu un efort minim pot strânge banii ăia de care depinde viața copilului tău. Toată lumea știe că cel mai simplu e să strângi bani prin SMS. Nici cel mai comod om din lume nu mai are acum scuza că n-a ajuns la bancă, nu știe, n-a auzit, n-are romtelecom nu pricepe ce-i ăla paypal. Între timp te gândești că, cine știe, poate se vinde totuși la un moment-dat și șalupa aia de pe okazii (care costă 5000 de euro), poate dau câți mai mulți oameni SMS, poate copilul tău chiar are o șansă adevărată.

Bun, și după ce ți-ai imaginat toate astea, imaginează-ți că vine un țăran deloc imaginar din păcate, cu care n-ai schimbat o vorbă în viața ta și zice (nu în față, că țăranul nu e unul d-ăla din povestiri eroice, e mai degrabă unul d-ăla din reclama la Cavadoro) – bre, lasă-mă. Tu ai bani, nu vezi? Ai barcă, ai case, ai salarii. Ce cicat ne bați la cap cu copilul tău, bogatule? Politicianule! Sunt unii de n-au ce mânca și tu nu vrei să vinzi iahtu, ba cerșești pe la alții să-ți țină copilul în spital. Du-te și plimbă barca. Nesimțitule care ești, cu tot cu copilul tău care e. O să te dau și la televizor, să te știe toată lumea că minți și o duci bine și huzurești și ne furi. Huo.

E, și acum că ai terminat de imaginat, cam ce (i-)ai face în situația asta?

Exact.

Dacă stai prost cu imaginația, scurtătura e aici. Și mai e una aici.

Deci, bottom line, SMS la 848 (aveți timp până pe 16 decembrie să donați și să spuneți câtor mai mulți oameni să doneze).

Săptămâna lui Bibi

Acum ceva timp vă invitam la un concert organizat pentru o fată pe moarte, călcată de o mașină pe trecerea de pietoni. Foarte puțină lume a venit, chestie care m-a uimit complet – era sâmbătă, locul era frumos, trupele erau bune (iar eu aveam mai mult trafic decât acum din motiv de mai mult timp liber și mai multe șosete spălate în public). Nu din motivul ăsta, dar fata aceea a murit. Apoi v-am povestit despre o fetiță care se luptă cu leucemia. Din nou – nu m-ați ascultat, însă ați ascultat pe alții. Efortul a fost mai mare. Din păcate, micuța a murit și ea. În ambele cazuri mi-am zis că nu mă mai implic, că nu ,,mai pot”. Băi, și după aia am stat și m-am gândit. Cine naiba mă cred? Ce dracului nu mai pot? Am stat cu curul meu cel mare pe scaunul de la birou și am apăsat câteva taste, lumea m-a ignorat pentru că e bombardată de mesaje din toate părțile. Trebuie salvată și Roșia Montană, și maidanezii, și clădirile de pe Berzei și câteva mii de bebeluși. Întotdeauna e fratele cuiva, e surioara cea mică a cuiva, e singurul copil al altcuiva. Și doare, și e foarte rau. Și se cer a fi strânse, de fiecare dată, sume mari de bani. Și lumea e copleșită de avalanșa asta de suferință și de cifrele halucinante. Da, oamenii preferă să nu se mai gândească la asta. Să nu încerce să afle ce cred ei despre asta. Să treacă mai departe și să spere că nu li se întâmplă și lor. Știu asta pentru că și eu o fac de atâtea ori…Iar pentru asta am cumva senzația că am dreptul să mă plâng? Că vezi doamne mi-am petrecut niște minute gândindu-mă la tragedia oamenilor ălora și am rugat și pe alții să se gândească la asta și ăia nu m-au ascultat pentru că aveau chestii mai mișto de făcut în ziua aia? Fleoșc. Fix fleoșc.

Și așa ajung la discuția de azi. Pe Bogdana o știu de pe un grup de pe Facebook. Ne-am întâlnit și față în față marți, de Moș Nicolae, la Mandala, când mi-a adus și o cremă de față pe care am comandat-o pe blogul ei. Pe care mi-a dăruit-o pe blogul ei, în schimbul unei donații în contul unui copilaș care are nevoie de ajutor și pentru care Bogdana face campanie de foarte multă vreme. Exact cum ați auzit. În fiecare zi ea convinge oameni și firme să-i doneze lucruri (cosmetice, haine, accesorii – nou nouțe – și alte chestii care nu-mi vin acum în minte) pe care le poate apoi ,,vinde” pe bani care intră direct în contul lui Bibi. Mi se pare un efort enorm și mă bucur când, for a change, mai aud și de oameni care fac lucruri de genul ăsta.
Bun. Ați înțeles despre ce e vorba.
Și aici vine rândul meu. Bogdana a inițiat astăzi o mișcare de proporții mari. O mișcare prin care trebuie să donăm fiecare câte doi euro în contul lui Bibi ca să îl facem bine, totul în doar o săptămână. Aveți, așadar, timp de pe 10 (sâmbătă) până pe 16 decembrie să dați un sms pentru Bibi, că tot s-a terminat Dansez pentru tine și nu mai aveți pentru cine vota.
Nu doar sms-ul este mecanismul, vă dau copy paste mai jos cu variantele pe care le aveți la îndemână:

Săptămâna aceasta, 10 – 16 decembrie, donând 2 Eur prin sms trimis la 848 (număr gratuit) în rețelele VODAFONE, ORANGE ȘI COSMOTE, îi vom strânge cei 100.000 de eur care îl despart pe Bibi de momentul transplantului. Invităm pe cei 518.000 de OAMENI adevărați din țara aceasta să trimită sms-ul salvator! Moș Crăciun vine anul acesta cu darul VIEȚII, ascuns special pentru BIBI, în desaga lui magică!
De asemenea, puteți dona prin Romtelecom, formând :
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.
Sau direct, în contul Fundației Mereu Aproape, cu mențiunea “pentru Filip Tudor Daniel” :
CIF 18212553:
în lei: RO 05 BRDE 450 SV 0729 533 4500,
în Euro: RO 31 BRDE 450 SV 2376 153 4500
deschise la BRD GSG SMCC, cod SWIFT BRDEROBU

Eu dau sms chiar acum (numărul e activ și în afara campaniei pentru Bibi, contează la donații pentru altcineva) și o sa mai dau unul și pe 10, cand încep să se strângă bani pentru Bibi, și vă rog din suflet, faceți la fel. Și nu faceți doar atât. Povestiți, spuneți și altora, dați povestea mai departe. Convingeți și alți oameni să dea SMS-ul. Ok? Spread the love! Make it happen! Nu mă stârniți, că încep și cu miracolul de crăciun și altele…

Deci… SMS!

GO! GO! GO! (taman ce m-am întors de la Laser Tag, am sânge militar în vine, nu mă supărați, că vă dau cu laser. Dați sms între 10 și 16 decembrie).

Eseu despre metoda extragerii metalelor prețioase în mine de suprafață cu ajutorul tehnologiilor care utilizeaza cianurile

Cred că ăsta e cel mai TARE argument pe care îl tot aud. Că suntem proști. Că asta se face în toată lumea, că e modern și bun și noi suntem săraci și fraieri și trebuie să deschidem ochii și să vedem că e total nepericulos. Ca să nu mai vorbim că acolo va fi raiul pe pământ odată ce se termină cu exploatarea.

Dar ce ne așteptăm oare să zică? Adevărul? Da, ok, e posibil să secăm niște râuri și să poluăm altele, dar nu se știe sigur. Și nah, o boală-două de piele apare la fiecare exploatare, ce vreți acum, aur gratis? Pe bune, adică chiar vă așteptați ca o corporație de genul ăsta să spuna altceva decât că totul e ok? Minele din Honduras și Guatemala, din filmuleț, sunt operate de Gold Corporation. Mi se întoarce stomacul pe dos dacă îmi zice careva că acolo era tehnologia mai veche. Pariu că atunci când a fost prezentată, ea era tehnologie de ultimă oră, ultra safe, aducătoare de fericire și ochi strălucitori?

Pentru toți postacii care dau din gură (nu-s mulți, doar par) pe toate site-urile cu metoda internațională modernă și fericirea mondială a extragerii aurului care doar pe noi ne va ocoli din cauza ignoranței naționale, play pe filmulețul de mai jos.

Scrisoare deschisă către organizațiile pentru protecția animalelor

(Text preluat de aici.)

,,București, 25 noiembrie 2011

Stimați reprezentanți ai organizațiilor pentru protecția animalelor,

Sunt „un simplu cetățean”, nu am experiență în domeniul protecției animalelor, am în schimb studii de științe politice și comunicare. Motivația mea de a mă exprima în această problemă este aceea că îmi plac câinii și îmi e frică să nu cumva să ratați trenul acțiunii coordonate pentru salvarea câinilor fără stăpân.

Vă scriu această scrisoare pentru a vă semnala responsabilitatea enormă pe care o aveți în următoarea perioadă. Scopul acțiunilor dumneavoastră trebuie să fie salvarea de la eutanasie a câinilor fără stăpân. Acest scop poate fi atins prin acțiuni pozitive, acțiunile negative (de protest și condamnare) pe care le întreprindeți în aceste zile sunt doar reacții emoționale fără perspectivă strategică, și care nu fac decât să dăuneze imaginii taberei „iubitorilor de animale”.

Faptul că legea aprobată pe 22 noiembrie în Parlament prevede posibilitatea eutanasierii câinilor fără stăpân care au stat în centrele de apăpost ale consiliilor locale timp de 30 de zile, nu înseamnă că eutanasierea lor nu poate fi prevenită. În linii mari, câinii trebuie să fie adoptați (de oameni sau ONG-uri) până expiră termenul de 30 de zile și astfel ei nu vor fi eutanasiați. Acesta este scenariul cel mai grav dintre cele posibile. În celelalte scenarii, în care nu se decide eutanasia, adopțiile nu au presiunea urgenței.

Legea pasează mingea în terenul iubitorilor de animale. Dacă ei acționează coordonat (toți odată și în aceeași direcție), câinii nu sunt omorâți. Ei au puterea de a împiedica oroarea eutanasiilor în masă.

În condițiile de vizibilitate foarte mare în presă, în care vă aflați în calitate de reprezentanți ai organizațiilor pentru protecția animalelor, declarațiile și comportamentul dumneavoastră au o mare influență în structurarea opiniei publice. Dacă veți continua să fiți copleșiți de emoție și să simplificați problema (pro sau contra eutanasiei, criminali vs oameni buni), nu veți face decât să vă radicalizați adversarii și să îi faceți pasivi pe cei care iubesc animalele dar vor alt tip de acțiune pentru salvarea lor.

Eutanasia se referă în lege la două categorii de câini: pe de o parte cei bolnavi sau/și agresivi, pe de altă parte cei sănătoși, blânzi și sterilizați. Atenție: aici există mai multe poziții posibile, unii dintre cei care spun că sunt pro eutanasie se referă doar la prima categorie. E nevoie să explicați populației care sunt prevederile exacte ale legii, care este procesul de gestionare a câinilor, ca în loc să intre în panică, oamenii să înțeleagă că este „acum ori niciodată” nevoie de implicarea lor la nivel de acțiune, nu doar declarativ.

Printre cei care vor eutanasierea tuturor câinilor, sunt unii care pur și simplu nu mai au încredere că alte soluții de gestionare pot funcționa, pentru că de-a lungul timpului necoordonarea acțiunilor a dus la perpetuarea situației. Acești oameni sunt doar sceptici, dacă le arătați o strategie rațională și națională solidă, ei nu vor mai susține eutanasia, sau cel puțin vor rămâne neutri.

Tot printre cei care susțin eutanasia pentru toți câinii, sunt și oameni care au fost mușcați de câini. Singura atitudine normală față de ei este empatia și recunoașterea gravității situației.

Între cele două tabere (sau poate pur și simplu nu știu eu în care să-i plasez), sunt și cei care abandonează pui în stradă, și care astfel cresc permanent numărul maidanezilor. Ei sunt o categorie foarte importantă, cu care trebuie să vorbiți separat.

Pe de altă parte, între iubitorii de animale sunt și oameni care susțin întoarcerea în stradă a câinilor după cele 30 de zile de stat în adăposturi. Trebuie să înțelegeți că aceasta nu este o soluție care merge în același sens cu progresul civilizației. Este soluția care presupune cel mai scăzut grad de implicare al iubitorilor de animale. Haideți să facem mai mult.

Ce am vrut să arăt până acum este că nu ne împărțim în îngeri și demoni în această problemă. Este nevoie de un efort de analiză rațională a actorilor implicați, ceea ce în lobby se numește stakeholders mapping. E vorba de o cartare a actorilor, în funcție de apropierea punctelor lor de vedere cu cel propriu și în funcție de puterea lor de influență. Interesul dumneavoastră este să vă aliați cu actorii puternici și să nu iritați adversarii. Desigur, cum decizia despre ce se va întâmpla cu maidanezii după cele 30 de zile aparține consiliilor locale, ele devin ținta dumneavoastră capitală și trebuie să îi convingeți că aveți competențele și resursele să susțineți alternativele la eutanasie.

În acțiunile dumneavoastră de până acum (în acești ani de când activați în acest sector) nu ați avut o viziune comună și un efort coordonat. Lipsește leadershipul, viziunea strategică. În această problemă, trebuie să acționați ca o singură forță. Trebuie să transmiteți aceleași mesaje. Să faceți o analiză a dimensiunii problemei, a resurselor de care aveți nevoie, a direcțiilor de acțiune, a etapelor de implementare.

Există enorm de mulți oameni care vor să vă ajute. În prezent, ei trebuie să vă caute și să aleagă între dumneavoastră. Dacă vreți susținerea lor, trebuie să faceți așa încât lor să le fie ușor să vă ajute. Puteți facilita acest ajutor creând un singur „centru de comandă” și punând la dispoziția oamenilor o paletă foarte largă de opțiuni de susținere. Unii pot adopta, alții pot dona bani, alții pot dona altceva, alții pot face voluntariat șamd. Și companiile pot susține activitatea dumneavoastră în multe feluri, e nevoie ca și pentru ele să fie clar cu cine trebuie să discute. Și, la fel de important, să le fie clar că acțiunile dumneavoastră nu le pun în pericol reputația.

După cum știți, eutanasia este practicată în multe țări civilizate atunci când câinele este bolnav sau agresiv sau nu a fost adoptat într-un anumit interval de timp. Dar câinele de acolo are mult mai multe șanse de a fi adoptat, în principal pentru că acolo sunt muuuult mai puțini câini oferiți spre adopție în raport cu populația. În România, în schimb, raportul câini de adoptat / populație va fi unul foarte problematic, mai ales că darea spre adopție nu se va întâmpla prea eșalonat.

E nevoie de un mesaj pozitiv. N-aveți nevoie ca oamenii să plesnească de ură în proteste consumatoare de energie. Ei trebuie să vă ajute să dați o șansă la o viață „sedentară” câinilor sănătoși, blânzi, sterilizați – fie că își găsesc un stăpân, fie că își găsesc un adăpost permanent.

Îmi pun toate speranțele și încrederea în calmul și gândirea strategică de care veți da dovadă!

Simina Diaconu ”

Despre Roșia Montană

Până nu demult nu aveam nicio părere despre chestiunea asta. Instinctul mă făcea chiar să înclin cumva în favoarea proiectului, pentru că mi se pare stupid, ca idee, să stai pe un zăcământ valoros și să aștepți să vină toamna, să cadă frunzele, să mai vedem, să mai auzim, mai ales în contextul în care niciodată banii nu-s prea mulți, ba chiar ne lipsesc cu desăvârșire. Cu toate astea m-am ferit să iau o poziție tocmai pentru că îmi lipseau informațiile.

Și a venit și ziua în care m-am hotărât să ies din beznă și să mă informez. Poate știți că nu-mi plac defel vânătorile de vrăjitoare sau opozițiile la orice doar de dragul unei idei aparent nobile. Uneori am și supărat lumea cu refuzul de a ma ralia la varii cauze. Țin, de asemenea, să menționez, că n-am nicio culoare sau convingere politică, nu admir și nici nu detest până la practici voodoo pe nimeni. Sigur, mi-e silă de toți, așa, în general, dar asta e altceva.

Așadar, ca să reluăm, am început să mă informez. Și pot spune în momentul ăsta că din punctul meu de vedere ce se petrece acolo e o grozăvie fără nicio miză, alta decât spălarea banilor și îmbogățirea unora, cu costuri enorme și riscuri inimaginabile. Am auzit /citit, sigur, și replica RMGC, care se bate cu pumnii în piept cu cei 50% pe care-i câștigă Statul Român (în urma unui calcul sinistru și deloc realist), evitând să spună cum Statul Român e dator vândut RMGC în urma tentativei de menținere a procentului în urma măririi halucinante de capital. Poate vreți să citiți singuri contractul RMGC cu statul, pentru că ați auzit pesemne că e desecretizat. Cuvântul corect ar fi era. Cum vor plăti taxe peste taxe statului român, ei, cu un acționar majoritar din Barbados (acolo e înregistrat Gabriel Resources). Cum se vor îngriji micuții de ce rămâne în urma lor, evitând să spună care e costul anual al îngrijirii respective și cam pentru câți ani se angajează ei să îngrijească. Asta necalculând, desigur, eventualitatea unui fenomen meteorologic neluat în calcul. Să vă amintesc cum e treaba cu vremea în ultimii ani? Cum oamenii de acolo trăiesc în mizerie de nedescris și sărăcie și cum îi vor scoate ei din situația respectivă dându-le de muncă cum nimeni n-a visat, fără să spună că există oameni acolo care își doresc să facă ceva cu terenul lor și cu viața lor, că da, se poate trăi din producție proprie și turism, trebuie doar să vrei, și că soluția asta e una pe cât de nedestructivă pe atât de durabilă (vs un job pe 3-4 ani pentru câțiva dintre ei după care… liniște). Cum între cei care-au vândut sunt oameni ce nu mai trăiesc acolo și pe care-i doare-n paișpe de ce se petrece sau nu, fiind doar moștenitori. Cum între cei care-au vândut sunt și oameni care și-au bătut părinții ca să-i determine să vândă casă și tot pentru un plic de etnobotanice în plus. Cum au zgornit medicul din localitate (asta și încă multe) și le-a fost închisă gura doar de un medic voluntar venit de prin alte țări. Că alfel acum o vedeați pe doamna Silvia la TV plângându-se și că n-au medic în sat. RMGC a contribuit activ, cu bună știință, la destrămarea comunității de acolo.

După ce m-am informat, am trecut la discuția cu persoane din medii destul de înalte, care mi-au susținut cele aflate cu argumente care v-ar îngrozi, dar pe care nu-mi permit să le redau pentru că n-am notat nimic, așadar mi-e teamă să nu greșesc cu ceva, apoi nu știu dacă ar fi de acord să le pomenesc numele, iar eu nu-mi asum asta. Cu sume concrete plătite pe șpăgi, cu ce se întâmplă la fân fest, cu ce se întâmplă acolo în general, cu faptul că treaba e o grozăvie cap-coadă, pornind cu felul în care nea frank s-a tot fâțâit pe aici sub varii nume (gabriel e numele neveste-sii sau ceva de genul) (click pentru mai multe picanterii despre persoana de înaltă ținută morală despre care e vorba) și felul în care s-a pus mâna pe informațiile despre structura geologică din zona, to begin with (informații teoretic secrete). Despre cum sunt de vină pentru mare parte din felul dezolant în care arată acum zone de acolo (via cealaltă exploatare, aceeaşi Marie cu altă pălărie – acelaşi Frank cu alt nume de firmă) pe care le bagă în ochiul omului cu text dedesubt – uite, uite cum arată, asta vrei tu să salvezi? Prostule!

Mai povestesc ei, RMGC, cum metoda e extraordinar de sigură și agreată de Uniunea Europeană, uitând să menționeze felul de lobby făcut la nivel la european proiectului, cum membri ai aceluiași partid n-au putut participa la dezbateri, cum mizeria asta e way beyond orice culoare politică. Mafia italiană e un fel de glumă.

Bineînțeles, nu vă mai zic nimic nou când vă povestesc despre peisajele dezolante rămase în urma exploatărilor de gen de peste tot din lume. Despre excursiile din Noua Zeelandă ale marilor jurnaliști români. Despre faptul că dacă ai avea, să zicem, posibilitatea de a produce un spot tv anti RMGC și ai avea și bani de media n-ai putea intra cu el la niciun post de televiziune.

Despre tonul ironic (de om spălat pe creier, aș adăuga cu răutate) cu care te abordează oricare dintre susținătorii cauzei, neuitând să-ți dea peste nas cu argumente de genul că nu știi geologie (uite pe cineva care știe – bine, atunci ăsta e, pesemne, nebun), că e sigur domle, că galerii romane sunt la tot pasul și că privăm statul din ignoranță de niște venituri halucinante și că, de fapt, suntem cu toții o turmă de ovine fără minte și opinii, complet dezinformată, care ține țara în loc.

Despre felul hilar în care posteaza fanii RMGC comentarii la varii articole, alea câteva care scapă. Atât de amatoricesc că te umflă râsul (click pentru un exemplu concret). De-ar fi opinii sincere nu m-ar deranja, însă construcția ,,așa e, Maria, ai dreptate! Mă întreb și eu de ce cred oamenii că…” semnat Dan, urmat de George care mai trântește o opinie de lemn, mă face să cred că în bugetul de publicitate n-au intrat fonduri și pentru niște postaci cu mai multă imaginație. Am citit acum nu mai demult de o oră pe un blog două comentarii semnate Eu Gen și Irina – care spuneau elegant și academic, exact așa cum vorbesc oamenii de obicei, cât de mișto e proiectul ăsta. Irina începea cu ,,parcă mi-ai citi gândurile! Am aceeași părere blabla”. Hahahaha…

Să vă mai povestesc de proiectul de lege despre care se tot discută în ultima vreme, trecând pe locul 1 în subiectele din seria Roșia Montană din cauza urgenței pe care o constituie? Care a trecut deja de Camera Deputaților și care dacă trece și de Senat dă voie oricărei firme care are deja în concesiune ceva în zonă să te exproprieze în locul Statului pentru lucrarea sa? Să repetăm – nu e vorba de Stat care face exproprieri în interes public, e vorba de o firmă privată care vine și te expropriază cu de la sine putere pentru că ea are minerit de făcut și de valorificat în zona.

Și-apoi, mergând pe o filieră ceva mai empirică, nu vi se pare că oamenii ăștia au foarte multă răbdare, nervi, tutun și bani de publicitate? (se face trimitere într-un comentariu, printr-o comparașie, la bugetele din telecomunicații – cum puteți compara bugetul unui business activ și enorm, aflat în competiție acerbă cu ceilalți jucători și extrem de profitabil cu o luptă seacă contra societății civile, în care cea din urmă se bazează mai ales pe agumente ecologiste și din care nu se scoate încă niciun ban?). De ce ar face asta? Din dorința de a ne scoate din mizerie, profitul fiind doar un beneficiu în plus? Cam cât de mare să fie rahatul de ăsta e doar moțul și merită atâta enorm de efort?

Mă gândesc că poate nu știți. Eu nu le știam pe toate (nici acum nu le știu)… Și mai cunosc oameni care nu știu.

Și știți de ce e nevoie de corturi pe stradă și de voluntari care să informeze lumea? Nu pentru că ea, cauza, ar fi una atât de măruntă și neavând voce să strige murmură și ea ușor prin intersecții, ci pentru că spațiul oferit de media pentru promovarea ei e nesemnificativ. Pentru că noi, ăștia de pe facebook și twitter suntem o castă socială, oricât de mult ne-ar plăcea să credem că conducem Universul. Pentru că sunt enorm de mulți oameni care nu au acces decât la tv și câteva ziare, unde nu primesc în mod repetat decât mesajul RMGC, scrisorile pentru români și stau și se întreabă de ce-or fi 2-3 hipsteri amețiți la București care se dau de ceasul morții cu Roșia Montană, în loc să-și vadă de pălăriile și bicicletele lor și să lase oamenii să facă bani. Pentru ce, pentru un munte amărât vreo patru munţi amărâţi unde oamenii trăiesc în sărăcie?

Dacă nu aveți încă o părere formată, vă invit să v-o faceți singuri. Să vă informați cum vreți și din ce surse alegeți. Să citiți despre ce s-a întâmplat la Baia Mare și de ce îi Statul Român dator ungurilor după afacerea aceea, survenită în urma unei ,,ninsori abundente”. Vă invit să căutați și informații în limbi străine despre alte exploatări miniere de gen, din alte locuri. Nu cer sa luați de bune cele zise de mine, în definitiv oricine poate spune orice. Dar cereți informații,comparați, mergeți să vedeți, intrați în vorbă cu un voluntar pe stradă și vedeți dacă e veridic ce spune și nu în ultimul rând, apelați la bunul simț când orice altceva dă greș. Încercați mai mult să aflați despre ce e vorba, de fapt.

La ora închiderii ediției se auzea cum că RMGC se duce încet la vale, pierzând capital social. Statul român, firește, nu își revine din datorii, chiar dacă capitalul scade (nu se aplică matematica de altădată), însă dacă al lui RMGC capital va crește din nou… să te ții, amenda pentru stat crește și ea.
Să te ții cu mâinile de burtă și să tot râzi. Asta până începi să plângi.
Dacă nu mă credeți, uite, a scris Mediafax despre asta. Ups, ce, Andreea nu te mai aud în cască. Cum? Articolul nu mai există? Ei, na! Dar de ce…?

Whoops, we did it again…

Before
Adică ne-am trezit, ne-am dus, ne-am cunoscut, am adunat gunoi și ne-am întors acasă. Da, așa cum ziceam mai demult, am prestat din nou muncă în folosul comunității, împreună cu o echipă mișto alcătuită ad-hoc din noi, Alexandra, Marius și Adriana, Nina, Sabina (zisă și șefa) și Adriana. Plus șase copii puși pe fapte mari. Despre ce și cum au povestit și ei, clickăiți și vă delectați.

Care sunt concluziile? Păi cam aceleași ca anul trecut. Gunoi e mult, senzatia că ai reușit să pui mâna să ajuți puțin e mai mult o iluzie, însă e mult mai bună decât nimic. Și contează, dacă nu la eliminarea unei bune părți din gunoi, la educație, la ce învață copiii care participă la curățenie din lucrul ăsta, la ce învață măcar 1% din oamenii care trăiesc în satele din zonele în care se fac acțiuni, la ce învață măcar un nea Gigel de pe basculantă care adună sacii de gunoi și ce povestește el apoi acasă.

Ziua a fost una foarte frumoasă și a mai acoperit puțin din amăreala pe care o simt din cauza lipsei crunte de implicare din partea atâtor oameni care se jeluiesc zilnic că viața e de căcat și că ei ar face, sigur că ar face, dar ce-ar putea oare ei să facă, micuții, neputincioșii? Lipsă de implicare însoțită, pe alocuri, chiar de o atitudine ușor batjocoritoare la adresa fraierilor care se duc ,,să strângă după alții”.

After
Sigur, nu-i place nimănui să meargă și să scormonească prin gunoaie la 9 dimineața într-o sâmbătă cu soare (bine că n-a fost cu ploaie), cu atât mai puțin mie, că mă știți doar mofturoasă și pedantă, dar exista și varianta unor donații, pentru echipamente, pentru tricouri (noi ne-am asigurat singuri sacii, mănușile, hainele de terfelit, precum și o lopată și o greblă achiziționate după o fugă la Brico Pantelimon imediat după ce am făcut o descoperire de zăcăminte imposibil de strâns cu mâna liberă).

Anul ăsta am senzația că acțiunea a fost posibilă pentru că s-au simțit cu musca pe căciulă mai multe școli, primării, multinaționale cu bugete de CSR și alte firme și firmulițe care au venit ca pe vremuri roșii de mult apuse cu autobuzele la muncă patriotică. Adică mai mult că trebuie decât că vor. În fine. Ce se întâmplă, însă, cu inițiativa personală? Cu toții cei care ard de nerăbdare să facă ceva și cand pot să facă ceva nu prea au chef? Nici nu mai zic de cârdul de șmecheri care își râd în sinea lor de șmecheri de cei care se pozează cu sacii și îi pun pe facebook. Ăștia îmi fac de-a dreptul silă. Mai silă decât pamperșii deversați cu găleata prin iarba verde de acasă.

Sigur, există multe de povestit și celor care se ocupă de organizare, și mi se pare că niște sugestii tare bune sunt aici. De notat și de rumegat, LIDR.

Eh, noi să fim sănătoși. Și la pungă groși. Și la anul poate totuși reușiți să vă smulgeți pentru vreo 4-5 ore din confortul personal și să puneți umărul la treabă. Avantajul ăl mare e că după aia o să aveți voie să râdeți de ăștia ca noi, de-și pun sacii de gunoi pe wall.

Nu disperați, avem și muzică:

Ce să mai zic, ce să mai povestesc

Activitate intensă, dragii babei. Atât de intensă că numa’ de blog nu mi-a mai ars.
Vineri am fost, așa cum am zis, acolo unde s-a fost programul, și anume la Hard Rock, să ne alăturăm efortului caritabil pentru Selena. Vă reamintesc pe această cale că ea încă are nevoie de noi și că puteți face un gest mărunt-mărunțel și să puneți umărul și o bucățică din buzunar la ajutorul de care copchila asta de 4 ani și ceva are atâta nevoie. Se există niște numere de telefon, se există un paypal, căi sunt, dorință de a ajuta și un pic de suflet să mai fie și se rezolvă toate.

L-am cunoscut și pe Micul Prinț în persoană, ăla adevărat, de joacă la Odeon și nu pot să vă spun decât că arată și vorbește exact ca Micul Prinț. Asta, firește, pentru că chiar e Micul Prinț. Abia aștept să merg să-l văd la teatru.

La sfârșit Carmen mă întreba – a ieșit bine??? a ieșit bine??? A ieșit foarte bine, draga mea, nu poate să iasă rău atunci când e vorba de suflete bune :).

Și tocmai când am fi zis că am epuizat resursele culturale pentru seara de vineri, ne-am întâlnit cu Cristi Horia (v-am mai povestit eu de el, vioara din violin meets guitar) – asta pentru că el face parte din Mărgineanu Band, care a participat la concertul caritabil pentru Selena. Eh, și cum ziceam, ne-am întâlnit, am ciocnit o bere, ca să aflăm că ei mai au o cântare în aceeași noapte fatală, în clubul True (fostul Temple).

Am împachetat ușor și am plecat spre True, ca niște adevărați fani. Dă-i cu berea, dă-i cu vodka și cu merele, dă-i cu vioara și toba, dă-i cu Mărgineanu și Chilian, la final eram așa emoționată că l-am îmbrățișat de vreo două ori pe omul ăsta cu vioara lui cu tot – și doar mă știți cât de reptiliană sunt în genere.

O shaorma mai târziu ne-a prins ora 5, iar eu se făcea că aveam program încărcat în weekend. Bătea un vânt de-mi zbura fusta în toate direcțiile (e una cu buline, d-aia de se învârte, dacă sunteți cunoscători), iar gradul de coordonare a gesturilor mele era redus după amestecul letal de mai devreme. Am mai tras și o mică ceartă pe tema ce să facem să atacăm autoritățile care lasă taxi Amiral și doar taxi Amiral la bariera de la centrul vechi și ne-am hotărât ca tot americanul să call it the night.

Sâmbătă am făcut ochi târziu. Aerul era greu, iar ochii pe care tocmai îi făcusem erau mici și răi. Am reușit, totuși, să mă mobilizez și m-am apucat de activități. Munci, nene, munci. Și am băgat munci până pe la un 12 noaptea, când m-am apucat de un joculeț.

Azi m-am trezit din nou cu ochii mici și răi, de data asta nu din cauză de petrecanie, ci din cauză de scotocit prin cimitire și elucidat misterele celui care își omorâse 5 neveste. Poțiuni, formule, puzzle-uri, ce să mai, jocul ideal.

Și după o noapte de scotocit prin cimitire ce e oare mai potrivit decât o mică liturghie? Vorba aia – doar mă știți evlavioasă, cum era să lipsesc de la slujba de duminica? E-xact. Am fost la beserecă, să aud cum ne ceartă popa că suntem cam desfrânați de nici Maria Egipteanca nu ne mai salvează. Da, azi a zburat un porc, a stat râma în coate și motanul în mustăți iar eu m-am dus la biserică. Poate vă întrebați de ce, poate vă gândiți că jocurile astea macabre m-au marcat și m-au făcut să-mi întorc fața către cele bisericești. Poate vă gândiți că îndelungile discuții pe pe un alt anume blog legate de dumnezei și religii m-au făcut să mă răzgândesc. A…mnu. M-am dus să discut cele trebuincioase pentru aranjamentul tămâios-floral de la vară, când îi dăm cu schimbarea de nume.

Bun, deci pentru cei care nu m-au mai văzut de ceva vreme – ați ascultat revista presei.

Hai cu lunea, v-am pupat și mai vorbim.

P.S.: Revin cu datele pentru amatorii de donații pentru Selena Vlad (hai că se poate)

Poţi suna din reţeaua Romtelecom în perioada 4 martie – 3 iunie 2011:
0900 900 342 – 5 euro/apel
0900 900 340 – 2 euro/apel
Poţi depune numerar sau face ordin de plată în urmatoarele conturi:
RON: RO43RNCB0064061982940001
EURO: RO16RNCB0064061982940002
Titular: VLAD MIRCEA ADRIAN, BCR – sucursala BERCENI
CNP: 1710106443067