Tag Archives: pui

muzica, povestind bucurestiul, restaurante

La Union, birjar! Sau mai bine nu…

2 Comments

De vreo jumătate de an trec constant dimineața pe strada IL Caragiale, unde cum faci dreapta de pe Maria Rosetti, e o casă cu o firmă care îmi făcea cu ochiul. Restaurantul La Union, carevasăzică. Într-o casă în care, dacă ne luăm după tăblița de pe casă, a viețuit chiar Caragiale, vreo 2-3 luni, așa.
Și la un moment-dat curiozitatea a dat roade și ne-am dus acolo să mâncăm de prânz. Întâmplarea face că era aceeași zi în care am mers pentru prima oară la Chez Marie (care, de altfel, nici nu e departe).
Prima senzație când am intrat în restaurant a fost că sunt Alice în Țara Minunilor. Casa aia care părea așa mica de afară era de fapt ditai conacul. Am fost conduși la etaj, unde era secțiunea de fumigători (deh, am unul convins la purtător) și am început să tropăim nerăbdători. Decorul era promițător, aerul condiționat în perfectă stare, etajul era umbrit de niște storuri sub formă de schițe ale casei (cred).
Eu am comandat pulpe de pui dezosate la grătar cu spanac cu roșii și usturoi. Comeseanul a mers pe menu-ul zilei – ciorbă de legume și cotlet de porc cu piure (parcă). Plus limonade, să ne mai răcorim după infernul de afară.
Ospătarul era așa, ca din Familia Adams. Nu în sensul că ar fi fost urât, doamne ferește, dar era așa… foarte sobru. Un domn respectabil dar foarte …sobru. Mâncarea a venit destul de repede, însă entuziasmul s-a dus naibii când am văzut-o. Pulpele mele de pui erau O pulpă de pui rahitic, rătăcită în mijlocul farfuriei prea mari. Și spanacul arăta cam aiurea, în sensul că era plin de tulpini, iar usturoiul nu era pisat si amestecat cu spanacul, ci câteva bucăți mari tăiate și aruncate acolo. Gustul mi-a confirmat că e cam cel mai nașpa spanac mâncat în ultima vreme. Carnea, după ce că era foarte puțină, mai era și uscată. Nici menu-ul zilei n-a fost vreo glorie, dar măcar a fost ieftin.

Acestea fiind spunse, concluzia ar fi că nu prea merită să încercați restaurantul, în caz că vă face și vouă cu ochiul. Scump și dezamăgitor, păcat de decor, care e frumușel – zic că s-au băgat ceva bani.

having a hell of a good time, me feeling like shit, muzica, restaurante

Bună ziua, haideți pe Popa Tatu 4, la restaurant Alioli

4 Comments

Trec pe lângă Alioli în fiecare zi, în drum spre serviciu. Mai mult, am fost asaltată de informații laudative despre de către Ionouka, să nu mai zic că mă dau în vânt după usturoi sub toate formele lui, așa că mă gândeam că trebuie neapărat să trec și eu pe acolo, să văd ce și cum.
Sâmbătă am prins momentul și am purces, cu doi companioni de încredere, spre așezământul cu mâncare de inspirație spaniolă. Fusesem pe vremuri pe acolo, pe când se numea La Papi, după numele celebrului (sau nu) telenovelist patron și cam atât. Eram chiar curioasă.

Restaurantul e cochețel – nici prea-prea nici foarte-foarte. Meniul e destul de generos, deși unul dintre noi a fost trist că nu a găsit în el mielul după care venise (prezent în meniul de pe net). S-au comandat scurt o ciorbă, o salată cu pui crocant, o saltimbocă de vită și un pui cu verdețuri și garnitură de spanac. Înainte de toate am fost cadorisiți cu niște aperitiv cremă de usturoi și pâine prăjită, din partea casei. Bun, foarte bun. Ciorba se aude că a fost bună, salata la fel. Saltimboca a fost doar parțial ok, se pare că porțiuni din ea nu erau tocmai mestecabile. Puiul cu verdețuri a fost foarte bun, pot mărturisi, precum și spanacul sote aranjat în grămăjoare pe marginea farfuriei.

Și a venit ceasul rău și ne-am gândit să comandăm și ceva desert. Știți cântecelul cu uite-așa aș vrea să mor? Erm, el se referă la moartea plăcută, survenită în urma consumului de vin roșu în compania unui lăutar. Simt din când în când aceeași dorință, dar referitoare la ciocolată. Așa că faza cu muerte por chocolate sau ceva de genul ăsta, din menu, mi-a făcut cu ochiul. Și nu doar mie. Așadar, două morți cu ciocolată la masa 2! Prețul mi-a părut mare, dar nah… de câte ori mănânci o moarte de ciocolată? Sau cu ciocolată? Sau pentru ciocolată? În fine…

Am fost avertizate că durează mult. Am avut apoi un pic de dubiu când am văzut că ospătărița ridică de pe o masă alăturată ceva ce după descriere era chiar o moarte de ciocolată din asta. Nu de alta, dar nu-mi părea consumată, semn că e posibil să nu fie exact ceea ce trebuie. Un sfert de oră mai târziu pe masa noastră au aterizat două morți. Ce să zic? Șoc și groază! Fiecare dintre ele avea dimensiunea unui chec întreg. Imaginați-vă ceva cât un chec, dar din foietaj proaspăt făcut, crocant, cu bulgări de înghețată de ciocolată în interior și sos fierbinte de ciocolată pe deasupra. Era cât p-aci să crăp mâncând, la propriu. Am lăsat aproape jumătate în farfurie, cu sincere regrete. Nici la pachet nu se preta, că înghețata aia deja era aproape băltiță. Oricum, dacă ajungeți pe acolo, neapărat, neapărat să vă luați moarte d-asta, dar doi sau chiar trei la farfurie!

Un capuccino cu spumă de lapte mai târziu (btw, cafeaua foarte bună) ne scotoceam după bani, când pe masa ne-a mai aterizat ceva, o carafă în miniatură cu 3 păhărele mici, ca pentru shot. Digestiv, din partea casei. L-am tratat circumspect inițial, numai ceva alcool nu ne mai încăpea în burdihane. Totuși am gustat și țin să spun că era foarte bun, o băutură foaaaarte fină, cu ceva aromă fructată și foarte puțin alcool (aproape insesizabil). Eu am dat gata un shot, Luciana vreo două.

Înțeleg că locul e foarte mișto pentru ăștia cu fructele de mare. Eu nu înghit așa ceva, nu pot, nu vreau, însă pare a fi ce trebuie dacă sunteți în zona asta. Tot felul de preparate cu fructe de mare, pentru mic și mare.

În concluzie ne-a plăcut, loc foarte primitor, cu mâncare bună și amenințare cu moartea prin ciocolată. Vita n-a fost excepțională, dar restul a fost foarte ok. Revenim, mai încercăm și altele.

culinare

And the saga continues…

2 Comments

În seara asta, încă o recomandare Montignac: Piept de pui cu curry.

De ce aveţi nevoie pentru vreo două porţii, aşa:

– un piept de pui dezosat

– o linguriţă de curry

-o ceapă jumate

-vreo 150-200 de grame de ciuperci tocate, de conservă

-cam 150 ml smântână lichidă degresată (e, aici e-acolo, eu n-am găsit decât frişcă lichidă, nici urmă de smântână – cu atât mai puţin degresată, aşa că am luat o smântână mică cu cât mai puţină grăsime – în speţă 12 la sută – am pus jumate din ea într-un pahar mare şi am diluat cu apă; zic că pare că a mers)

– nelipsitele sare and piper

– ulei de măsline, pentru călit (de nu ştiaţi, pentru călit şi prăjit şi alte nebunii, cel mai bun e uleiul de măsline ăla rafinat – e ceva legat de punctul de fum şi alte chestii; eu am folosit azi extravirgin, că d-asta am avut)

Şi ce se face – păi mai întâi se toacă ceapa solzişori şi se căleşte pâna devine moaaaale, moale de tot (da’ să n-o ardeţi). Se ia de pe foc, şi se trece la tranşarea pieptului de pui în bucăţele cât mai mici. În carte scrie 2-4 cm, eu aş sugera să rămâneţi pe la 2, că urmează a fi călit şi vă va fi mai uşor. Aşa, cum ziceam se taie şi se căleşte căteva minute bune într-o tigaie, separat de ceapă (îl întoarceţi bine pe toate părţile să se rumeneasca frumuşel). Când e cam gata, aşa, se potriveşte de sare şi piper şi se presară şi o linguriţă rasă (rasă am zis!) de curry peste dânsul. Se amestecă bine, bine de tot cu condimentele şi se ia de pe fooc.

Se amestecă într-o oală puiu’, ceapa călita, ciupercile din conservă şi smântâna de care povesteam mai devreme. Se mai adaugă un strop de curry, aşa să fie, se amestecă bine-bine, se acoperă şi se fierbe vreo 3-4 minute. După alea 3-4 minute se ia capacul şi se mai fierbe încă pe atât, descoperit, ca să se îngroaşe sosul.

Şi gata!

E foaaarte bun cu orez (deh, curry şi orezu’ sunt fraţi de cruce). Eu de la orez m-am abţinut, am tăiat nişte roşii cu ceapă şi cu ulei de măsline şi am pus de-o sălăţică.

Şi da, azi avem şi poză!