Știu, n-am mai scris demult. E probabil cea mai mare pauză pe care am luat-o de când am blogul, și să tot fie vreo aproape 6 ani… N-am pățit nimic, nu s-a întâmplat nicio tragedie, pur și simplu… am obosit. Am obosit psihic, că fizic sunt bine-mersi. De la făcut aia, de la făcut cealaltă, hai să mă apuc și de chestia asta, hai să încerc și pe dincolo… și am obosit.
Am vrut de multe ori să încep și să scriu, despre cum e la Zimbrăria Neagră, despre filmele pe care le-am mai văzut, despre locurile pe unde am mai umblat și despre viață în general. Dar n-am mai simțit. Am vrut să iau o pauză de la așezat cuvinte unul lângă celălalt, măcar aici dacă prin alte părți n-am putut.
De vreo săptămână sunt în vacanță adevărată, acasă, în pat. După marele circuit al sarmalei în natură pe ruta bucurești-sinaia-pitești-bucurești am reușit în sfârșit să îmi cazez fundul în pat timp de câteva zile (că noaptea m-am cam jucat pe xbox și am făcut la puzzle).
Care puzzle?
Uite ăsta:

Și n-aș fi avut energie să îl fac dacă n-aș fi stat în umbra oxigenului emanat de brăduțul de Crăciun – care brăduț e viu, în ghiveci, pare a rezista cu bine. Molid românesc pur sânge, adoptat de la Praktiker. Pe luni îl despodobesc și-l pun în balcon, iar în martie o să încercam să-l plantăm.

Tot la umbra molidului împodobit am organizat anul ăsta și prima reuniune de Crăciun, cam de Sf Ștefan, așa, când ne-am adunat și noi de pe drumuri. Cu vin fiert, cozonaci, gustărele, porcărele (adică mâncăruri de porc) și filmul tradițional de Crăciun, pentru a treia oară pe anul ăsta The Great Dictator al lui Chaplin.

Pentru că tot am ajuns aici, hai să încheiem anul în notă pozitivă, cu discursul din finalul filmului, și să ne citim la anul mai cu spor ca în decembrie 2011.