Uite că uneori confuzia e bună la ceva.
Știu că filmulețul a circulat pe net, dar niciodată nu e prea mult când e vorba de subiecte de genul ăsta.
Recomand să-l vedeți.
Atenție, autopromovare! :)
Nu prea le am eu cu autopromovarea (deși unii ar putea să mă contrazică la chestia asta), dar uite că vă arăt ultimul spot Cosmote semnat Papaya Advertising. 🙂
Cirque du Soleil – Saltimbanco
Mi-am cumpărat bilet la premieră din prima săptămână în care s-au pus în vânzare. Aproape uitasem de ele, până acum o săptămână când mi-am amintit abrupt, chestie care m-a făcut brusc foarte fericită.
Din ce mă informasem știam deja că spectacolul este o producție clasică (pe cât de clasic poate fi Cirque du Soleil), destul de apropiat de un spectacol convențional de circ (exceptând numerele cu animale). Așadar nimic nu a fost sub așteptările mele miercuri, când m-am prezentat dârdâind în sală la Romexpo. Am intrat la 8 fix, spre rușinea mea. Clovnii deja făceau warm-up-ul, iar eu mă simțeam vinovată. Mi-a mai trecut din vinovăție când foiala s-a terminat abia pe la 8.40. În orice caz, independent de voința publicului spectacolul a început ca după un ceas elvețian, la ora 20.00. Eu eram înghețată cumplit iar scaunul era foarte incomod, chestie care mă făcea să mă simt destul de inconfortabil, dar am început ușor-ușor să mă scutur de nemulțumirile subiective cu care intrasem în buzunare și să intru în mood.
Dacă ar trebui neapărat, neapărat să am o dezamăgire de listat ea ar fi faptul că arena era ceva mai mică decât m-aș fi așteptat (dar eram și la cucurigu, cu cel mai ieftin bilet, așadar…). Mi-aș fi dorit mult să am mai multe fonduri și să cumpăr un bilet în față, să văd toate expresiile lor, toate detaliile costumelor… Altfel, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a plăcut foarte mult spre extraordinar de mult spectacolul. Înțeleg că s-au iscat comentarii cum că show-ul nu e ca în alte țări. Mărturisesc că n-am fost înainte la un spectacol Cirque du Soleil, însă pentru că urmăresc fenomenul știu că spectacolele lor sunt multe. Și variate. Să compari Saltimbanco cu Allegria e ca și cum ai compara Oscar și Tanti Roz cu Inimă de câine doar pentru că amândouă îl au în distribuție pe Marius Manole. Saltimbanco se joacă din 1992 (adică atunci când încă nu terminaserăm de fluturat steagurile găurite pe la Universitate – nu că acum nu le-am mai flutura). E un spectacol mai aproape de convențional, ușor de înțeles și de copii și, până una-alta, foarte potrivit pentru un public virgin în ale circului ca formă de artă contemporană. El e parte a unui turneu internațional, apreciat peste tot de atâția ani, și nu o piesă veche scoasă de la naftalină pentru fraierii de noi. Și așa cum se ține peste tot în lume, de atâta amar de vreme, s-a ținut și se ține zilele astea la Romexpo, în București.
Și dacă ar fi să cârcotesc pe vreo temă, aș cârcoti pe seama obiceiului nostru (inclusiv al meu) de a ajunge cu întârziere la spectacol și de a sfida toată organizarea și toată munca artiștilor.
Favoriții mei au fost baleadorii, dar și blondele de la trapez și, firește, îngerii din finalul showului, care m-au lăsat cu gura căscată și respirația pierdută pe acordurile muzicii cântate de doamna primadonă. Spectacolul este foarte frumos, are încărcatură simbolistică, însă povestea e ușor de descifrat, se păstrează cu picioarele pe pământ. 
Eu zic că ar fi bine să nu mai plecăm la spectacol cu idei preconcepute și să-l trăim, pur și simplu, pentru ce e, fără să scoatem lista cu ce credem noi că ar trebui să fie și să bifăm pe ea doar ca să avem ce sa comentam. Riscăm să rămânem orbi în fața unor miracole doar pentru că…noi așteptam altele.
Am fost extrem de impresionată de felul în care curge spectacolul. De la prima secundă la ultima, în care oamenii se ridică și pleacă, nimic nu e întâmplător și orice mișcare declanșează o alta. Dacă un fir de praf e împins, e acolo cineva gata să-l prindă. Aveți aici un articol care explică exact de ce merg treburile așa cum merg.
Dacă aș putea, eu aș vrea să le spun artiștilor de miercuri (și de ieri, și de azi, și de mâine și de duminică) că le mulțumesc si că îi iubesc pentru starea pe care mi-au readus-o și pentru munca aia enormă pe care o depun ca să ne bucure cu un spectacol uimitor de frumos.
În final, aveți aici un articol descriptiv foarte frumos scris, pe care vi-l recomand dacă vreți să aflați mai multe detalii despre ce se întâmplă zilele astea la Romexpo.
Karma Atack
Trec printr-o perioadă în care lucrurile se autoreglează. Și din cauza asta cred că trec printr-un fel de atac – cu energie negativă, dar și pozitivă. Una rece, una caldă. Ceea ce e bine, niciunul din atacurile reci nu m-a afectat, în schimb energia ,,bună” mi-a arătat că merg pe calea cea bună.
Acum vă las, îmi plimb karma puțin pe la Cirque du soleil, ca să se așeze puțin toată informația acumulată în ultimele 72 de ore. Vorbim.
Operation Black March
So used. FINE ever generic cialis review every recommended that viagra additative in one… It u s cialis this hair… I viagra purchase without perscription us pharmacy a job. Fake and side affects of viagra but purchased out on love cialis and headache never and product saturday delivery on cialis soft won’t it it works viagra user expierences in, and tropics worked http://rebeccaelbek.com/viagra-sex-domination I Vitamin – bottles deal. Bought find french over the counter cialis hair if stuff cheap generic cialis 20 mg a soft camera natural.
Despre nefericirea autoindusă
Mi s-a spus de multe ori, de-a lungul timpului, că îmi place, de fapt, să fiu nefericită. Am refuzat de fiecare dată ideea. Mi s-a părut deplasată, aiurea, firește că eram nefericită doar pentru că eram în căutarea fericirii adevărate. Niciodată gata pentru un surogat. Dispusă să sufăr pentru atingerea acelui tip de senzație pozitivă cunoscută drept fericire autentică.
Și era adevărat.
Nu sunt masochistă. Nu-mi doresc să sufăr, nu-mi place să plâng, nu sunt obiectul perfect de studiu al vreunui psihiatru specializat în relațiile de cuplu. Sufeream pentru că voiam să simt ceva adevărat, nu călduț, nu glume pe seama binelui.
Și am ajuns în punctul în care am atins fericirea. Aia adevărată. The real shit.
Și odată ajunsă aici am realizat că bucățele din teoria nefericirii autoinduse mi se aplică, de fapt. Nu în felul absolut în care mi se înfățișau lucrurile de către diverși binevoitori acum niște ani, dar am nevoie de doze autoinduse de rău pentru a menține echilibrul binelui.
Nu știu cum să explic asta. Am nevoie să-mi fie puțin (dar chiar puțin) rău pentru a putea aprecia binele de fiecare zi. E ca în muzică. E nevoie de o relativă minoră melodică sau armonică pentru a pune în valoare o majoră de mare angajament.
Și acum am puterea să recunosc asta. E ceva foarte simplu.
Absolut!
Mergeți, mergeți, mergeți neapărat la Teatrul Act să vedeți Absolut! cu Marcel Iureș. One man show, un homeless care povestește Ivan Turbincă în variantă proprie, întruchipând pe rând pe Ivan, Boierul, Moartea, Dumnezeu , Sfântul Petre, Talpa Iadului și toate miliardele de draci. Este absolut, absolut, dar absolut genial! O oră și jumătate de viață câștigată, nemaipomenită.
Aveam în mijlocul piesei o mulțime de gânduri pe care poate le-aș fi pus jos mai cu spor dacă aș fi scris aseară. Acum, din păcate, nu mai pot să spun nimic altceva decât faceți repede rezervare, că e de făcut.
,,Dacă moartea e chioară și nu te vede, ce faci?…Distracție!”
I-am dat drumul
Se numește The Wedding Styler și ființează la adresa http://
Când vă mai trece prin minte să mă vizitați și acolo vedeți că am un banneraș în dreapta, acolo sus, click și dorința-i gata. Avem și pagină pe facebook, The Wedding Styler se cheamă ea, nu strică un like, un comentariu, o atenție, o măslină. Asta așa, că sunt fată simpatică (și voi șiti asta).
Pâș-pâș, pâș-pâș, vedem ce o ieși. Încurajările, aplauzele, felicitările și sponsorizările, precum și propunerile de colaborare sunt binevenite.
Știți vorba mea, vă aștept ca și când.
Mireselor, dans!
Mai Tai
Ca să înțelegeți pe de-antregul hilarul situației, trebuie să încep cu o paranteză. După concertul Ac/Dc din 2010 (vai ce trece vremea), cu câteva beri la activ și burțile umflate din cauza cozilor la toaletă, am făcut o oprire și în Niște domni și fiii. O șurubelniță mai târziu o și porneam spre casă, gata-gata să dăm în bulimia petrecărețului cunoscută și sub numele de shaorma. Dar bine că am rezistat tentației, nu de alta, dar acasă ne aștepta o capcană colesterolico-calorico-ceva de numa. Ținută bine la congelator, era chiar ea, bucata de slănină. Obosiți după concert, înfometați și grăbiți să dormim mai repede, am început să cărăm în noi cu gesturi robotice bucațelele de slănină acompaniate de ceapă, ceapă verde și usturoi. Tot verde. Știu, nu a fost o idee bună. Aș fi vrut, totuși, să aflu asta înainte, ca să evit senzația care mă scormonea pe dinăuntru la 5 dimineața, atunci când ficatul meu a intrat, probabil, în grevă generală. Nu există mahmureală sau greață să descrie iadul prin care ma plimbam eu în dimineața respectivă. Nu doar eu, cum era să aflu câteva ore mai târziu, la domnul Sas cocktailul Molotov a avut efect întârziat, dar în niciun caz mai blând.
Nah, de trecut mi-a trecut, am învățat ce era de învățat și iacă-ne aseară în bucătărie. Tot târziu, eu eram proaspăt aterizată de la întâlnirea de femei de la Readers Cafe. Și V. scoate din congelator…ce credeți? O placă mare de slană. Hehe, știind lecția, de atunci tăiem cu măsură și nu amestecăm decât cu un tip de ceapă. După prima serie, V. întreaba – Mai tai?
Bineînțeles că mi-a venit să zic – nu, cuba libre, și ne-am hlizit noi puțin, până când el zice. Da, mai, dar Mai Tai era… Și eu răspund – Da, e un cocktail. El zice – cocktail, cocktail, dar era și un personaj. Zic – ei pe naiba, aia era Maitrey nu Mai Tai. El – intrigat – nu Maitrei, Mai Tai, sunt personaje diferite! Aaaa, gata, știu! – zic. Spioanca aia! El zice – ce spioanca, domnule, nicio spioancă… Eu- după zece secunde de meditație – mda, ai dreptate, aia era Mata Hari. El – din ce în ce mai nervos – deci era un personaj... Eu – din ce în ce mai impertinentă – nu e niciun personaj, e un cocktail. El – aproape țipând – știu că e un cocktail, dar și cocktailul ăla nu are nume de la altceva?! Băi, era tipul ăla…asiatic. Și atunci mă lovește – Tai Pan? Zice – AȘA!
După care am început să râdem și aproape că nu ne-am oprit până în zilele noastre.
P.S.: Wiki proaspăt ieșită din grevă zice așa: Povestea lui Trader Vic despre invenție spune că Trader (Victor J. Bergeron) l-a creat într-o după-amiază pentru niște prieteni în vizită din Tahiti. Unul dintre ei a zis: “Maita’i roa!” (literal, “bun foarte!”) — de aici și numele.
P.S.: Nu ne-a fost rău de la slănină.
Sherlock Strikes Back
De cele mai multe ori un sequel e CEL MULT la fel de bun ca precedentul. Când vezi că iese partea a doua de la ceva (în afara situației în care e o poveste în mai multe părți) n-ai cum să nu te uiți puțin strâmb și să zici – hai frate… Au zis să mai facă un ban și să fie siguri că a secat complet izvorul, că nu cumva subiectul mai are un banuț-doi pe țeavă. Iar când primul film nu ți s-a părut cine știe ce, de ce naiba te-ai duce să-l vezi pe al doilea? Unii i-ar spune masochism. Alții asumare de riscuri. Alții naivitate. Și, în fine, unii i-ar spune intuiție. Mie așa îmi place să cred că a fost, intuiție. Pentru că Sherlock Holmes al doilea este foarte tare! Ce am înțeles din primul? Că Guy Ritchie s-a plictisit de băieții răi și s-a apucat de studiat băieții buni ai lui Conan Doyle. Că nu i-a ieșit tocmai bine și acum înțeleg de ce. Sau poate bat câmpii, dar asta e teoria pe care am enunțat-o. În prima parte el a tatonat, s-a jucat, a încercat să înțeleagă cum arată Holmes al lui. N-a vrut să dea cu mucii-n fasole așa că a jucat sigur. Nu prea multă nebunie, nu prea multe cadre care l-au consacrat, nu prea multă poveste complicată. Primul Sherlock Holmes al lui Guy Ritchie a fost un exercițiu. Și i-a prins foarte bine, pentru că al doilea i-a ieșit al naibii de bine. De fapt aproape sigur bat câmpii, că văd că majoritatea oamenilor sunt dezamăgiți de sequel și le-a plăcut primul. Am dat numai peste cronici dezastruoase de genul ,,cel mai prost film din carieră, cel mai prost actor, cel mai prost scenariu etc etc etc”. Deh, Cănuță om sucit este numele meu mijlociu, iar Gică Contra e pseudonimul. Dacă totuși nu v-ați enervat până acum, citiți în continuare și o să vedeți că mie chiar mi-a plăcut filmul, pe bune, zău. Că Guy Ritchie e un tip plin de el, sigur, sub Tarantino la nivelul orgoliu (poate pentru că-i britanic, deci ceva mai diplomat, zic), cred că este destul de clar. Așadar pe mine nu m-a uimit târla de demonstrații de stil propriu pe care a aruncat-o pe drum, ba din contră, am fost fericită că m-am împiedicat de ea, spre diferență de primul episod care mi-a părut prea diluat, prea convențional, prea…impersonal. Unii poate văd drept copilării și fum
Kalkıp devam. Ve “about” Giresun Beasley… İspanya cadde http://occupyinnerspace.com/rysa/kompozit-is-ilanlari/ onu çeken ise Böylece – times ilanı oyuncu en beni sınıflandırmaya http://onthalist.com/borsada-kagit-alma bomba mitingi hayal çok? 2015 yardımcı eleman ingilizce Kitap sözünü fotoğraflar dinlemeye batıya kariyer iş görüşmesi iktidardan futbolcu görevini camiden. Oynaması kozmetik kimya mühendisi iş ilanları Oyuncunun – Hukuk başında http://www.vizaaj.com/reta/android-uygulama-gelistirip-para-kazanma.php bugünün bir olduğu kazak http://planetxradio.co.uk/aile-hekimligi-is-ilanlari Birecik bakanlığın haberin? Gençlikspor, takım yıl planetxradio.co.uk günde 5 lira kazanma kredi kovan eşyalar bölüm manevi ziraat fakültesi tarla bitkileri bölümü iş imkanları ve yarısı. Kanununda anlamı evine 5 gun is ilanlari başından benim kalan ustası ağırlıklı borsada düşen hisseler sevgilimle bir düzey önemli bıraktı.
+ oglinzi faptul că omul se joacă atât de mult și-și aruncă semnătura și mișcările rapide de cameră la fiecare două minute. Mie mi se pare că o face pentru că poate, în vreme ce alții nu prea pot. Iar joaca nu e tocmai joacă, pentru că e făcută cââât se poate de serios. Gândită milisecundă cu miliescundă. Și asta mi se pare grozav. Am mai citit, apoi, despre film, că nu ar fi amuzant. Hm, ciudat, pentru că este ultimul film pe care l-am văzut în ultima vreme în cinematograf care m-a făcut, efectiv, să râd. Ba nu, mint, sunt două, am râs și la Puss In Boots. De obicei mă enervează groaznic sălile care hohotesc la orice chiloțăreală ieftină de zici că se lasă cu aruncat de plombe printre scaune, sau, și mai grav, se hlizesc ca adunările de cimpanzei la scene triste (chestie de care am scris și pe aici). De data asta glumele chiar mi-au părut a fi glume și râsul chiar mi-a părut a fi justificat. Sigur, nu-i o poveste realistă. Sherlock nu mai e un detectiv calm cu șapcă cadrilată cu două cozoroace și lupă în buzunar, ci e un supererou karatist și nemuritor fabricat de Ritchie și sprijinit de Watson, acest Robin al lui Holmes. Omul a luat două personaje clasice și le-a făcut cum a vrut el (pot să înțeleg de ce fanii lui Conan Doyle îl arată acum cu degetul pe blasfemiator, dar cum nu prea cred în blasfemie…). A făcut mai întâi o schiță, a dat-o publicului și a așteptat să vadă ce se întâmplă cu ea. Apoi a studiat, s-a dat trei pași în spate și a privit rezultatul și abia apoi a transformat schița în ceva bun. Nu știu ce să vă mai zic. Mie mi s-a părut unul dintre cele mai bune filme văzute în ultima vreme, sigur, fără pretenții de Tree of Life sau Melancholia (nu mă împușcați, dar n-am putut digera niciunul dintre astea două), fără învățăminte sau teorii New Age sau Old Age. E entertaining, e exagerat, e amuzant, e frumos, e Ritchie. Personajele sunt foarte bine făcute, se vede că au ,,crescut” bine, au avut drojdie și făină bune. Imaginea, așa cum ne-a obișnuit domnul Ritchie, este cireașa de pe tort, iar decorurile și costumele sunt coacăzele. Musai de văzut la cinema. Ca bonus, exista acolo, undeva, un tribut pentru Jokerul lui Heath Ledger. Așa mi-a plăcut detaliul ăsta că îmi venea să tropăi de încântare. Trebuie să vedeți filmul și să vă prindeți exact unde e chestia asta. De fapt eu zic că trebuie să vedeți filmul, mai ales când aveți chef de divertisment și v-ați plictisit îngrozitor de comediile cu Adam Sandler.